Paradoxul român

A venit vremea să admit: sunt prost ca noaptea. M-am crezut deştept, dar, ca de obicei, iar n-am înţeles nimic!

Despre ce este vorba: în 9 decembrie 2009 am postat două texte, În contra d-lui Costiklă şi În contra Horicsonului, în care îmi exprimam câteva păreri în privinţa alegerilor prezidenţiale (era vorba de rezultatele turului 2). Principala părere de atunci (”La aceste alegeri nu s-au aflat faţă în faţă cele două Românii”), mi se pare şi acum exactă şi mi-o menţin; în schimb, cea de-a doua ”părere” – de fapt, o imensă uimire – şi anume, cum se poate ca electoratul de dreapta să voteze cu candidatul de stânga, din ură faţă de propriul candidat de dreapta, ei bine, această ”părere”a mea de atunci, îmi probează ignoranţa abisală. Dacă-s bou, normal că-s ignorant!

(În treacăt fie spus, argumentul de atunci al d-lui Costiklă este evident specios: domnia sa a propus o paralelă cu turul 2 al alegerilor din 2000, când electoratul de dreapta a votat un candidat de stânga. Aşa este. Numai că atunci opţiunea era între un candidat de stânga şi unul de extremă stânga, aşa că electoratul de dreapta a procedat inteligibil, alegând răul cel mai mic. Acum însă, opţiunea era între centru-stânga (Geoană) şi centru-dreapta (Băsescu), aşa că votul unei mari părţi din electoratul de dreapta pare iraţional).

Ei bine, citind cartea profesorului Sorin Alexandrescu, ”Paradoxul român”, mi s-o făcut lumină-n cap, vorba ardeleanului, şi-am înţeles despre ce-a fost vorba. Nici poveste de ”vot negativ”, de ”dictatura incipientă”, de ”Băse mardeiaşul”, de ”a vândut flota”, de ”Nuţi de la Cotroceni”, etc. E vorba de paradoxul român.

Profesorul Alexandrescu crede în psihologia abisală, trebuie spus de la bun început, mai exact într-un specific naţional al Zeitgeist-ului. Eu nu prea cred, dar dacă zice el, aşa o fi, că-i mai bătrân şi mai înţelept, nu degeaba îl pusese Ceauşescu pe lista neagră a ”duşmanilor regimului”. El zice că poporul român, inclusiv elitele, suferă de un ”paradox”: fuga înainte simultan cu fuga înapoi.

Până aici, evident, nu se înţelege nimic. Bob zăbavă, că desluşim imediat!

Românii, spune Alexandrescu, sunt extraordinar de obsedaţi de rămânerea lor în urmă (faţă de marile modele vest-europene şi nord-americane), şi de aici o disperată ”fugă înainte” de a recupera întârzierea civilizaţională (”să fim şi noi ca ei”). Însă în acelaşi timp, românii îşi iubesc fanatic propriul trecut (sau ceea ce cred ei că este trecutul lor: când nu-l au, îl inventează, ca în istorie de exemplu) şi propriul mod de viaţă (respectarea tradiţiilor moştenite, percepţia temporală, reacţia la agresiune, etc), de aici ”fuga înapoi”. Mai simplu spus, românii vor să se schimbe dar nu vor să se schimbe!

De aici apare stilul românesc de evoluţie: sincronizarea în salturi. Perioade lungi de încremenire urmate de acţiune febrilă: să schimbăm totul… să reclădim pe alte baze… s-o luăm de la început… să facem tabula rasa din ce-a fost pân-acum… bref, să distrugem vechiul şi să construim noul.

Distrucţie totală urmată de construcţie totală.

(Paranteză: cine-a lucrat într-o agenţie de publicitate a văzut paradoxul român exact în forma asta radicală! Când vine un client nou la agenţie, managerul vrea să vadă ce i-a lucrat până acum agenţia precedentă. Invariabil, îşi dă o palmă peste faţă şi zice: ”Nimic nu e bun, trebuie să renunţaţi la tot şi s-o luăm de la zero!”).

În politică au procedat la fel românii noştri, conform meşterului Manole: în 1848 au ars în piaţă, simbolic, Regulamentul Organic (deşi fusese prima constituţie din istoria lor) pe care-l aclamaseră în 1832… în 1866 l-au izgonit pe Cuza, după ce-l aclamaseră în 1859… în 1914 l-au băgat în mormânt pe Carol I, după ce-l aclamaseră în 1888… după care urmează ceea ce ştiţi: Alexandru Averescu, Ionel Brătianu, Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, Carol II, Ion Antonescu, Mihai I, Petru Groza, Gheorghiu Dej, Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu… toţi au trecut prin aceeaşi curbă de percepţie: aclamaţi ca ”salvatori” la început, huiduiţi ca ”trădători” la sfârşit. Nu discut calitatea prestaţiilor acestor lideri, ci doar percepţia asupra lor: ”Vino, Salvatorule, pleacă, Trădătorule!”.

Ei bine, de la ultimul ”salvator” izgonit (Constantinescu) trecuseră aproximativ zece ani (”ciclul normal”), aşa că Băsescu era numai copt de izgonire (din punct de vedere al paradoxului român, al psihologiei abisale). Aşa se explică fanatismul antibăsescienilor, convingerea lor absolută (în contrapondere, băsescienii erau mai degrabă ironici şi deschişi la discuţii), precum şi uimitoarea viteză cu care treceau la injurii şi acuze aduse preopinenţilor, fie de ”ticăloşie” (”V-a cumpărat!”), fie de ”prostie” (”Mai informează-te şi pe urmă să vorbeşti cu mine!”).

N-aş fi îndrăznit să deschid pliscul, dacă n-aş fi trăit pe pielea mea chestia asta: în 1989 şi în 1996. Cum erau antibăsescienii în 2009, aşa eram şi eu în anii aia, ba chiar mai rău. Dar m-am vindecat.

Sper să mai citească şi alţii cartea profesorului Alexandrescu, poate se vindecă şi ei. Pe urmă facem un club şi mergem la bere. Heya?