Fagaras, iulie 2013

Ma gandisem la niste titluri ceva mai spectaculoase, gen “Din valea Topologului in valea Avrigului” sau “Custura Saratii atacata din sud”, ba chiar “Da, exista Fagaras fara Nea Toma!”, dar mi-am dat seama ca toate aceste titluri au un defect comun: nu transmit ceea ce vreau eu sa spun.

Iar ceea ce vreau sa spun este simplu ca vaca: ne-a iesit un traseu foarte bun, pe o “fereastra” nemaipomenit de norocoasa de vreme buna. Ceea ce, pentru un an impar ca 2013, e o chestie! In plus, am bifat trei cabane noi (Cumpana, Negoiu, Poiana Neamtului) si am revazut una deja bifata (Barcaciu), peste care anii au trecut ca si peste noi. Adica fara mila, dar si cu unele inteleptiri (pentru noi) si imbunatatiri (pentru cabana).

Pe scurt: plecam joi din Bucuresti, ajungem la barajul Vidraru, o luam cu viclenie in stanga (prin tunel), nu in dreapta pe Transfagarasan, si dupa o ora de drum forestier ajungem la cabana Cumpana, pe malul vestic al lacului (toate celelalte cabane sunt pe malul estic). Acolo, ce sa vezi? O fata dadea cu matura! Am innebunit toti: maieu negru, colanti negri, fese de exceptie, ceva de manual. Am dat-o dracului de viata si-am trecut pe bere, apoi ne-am culcat. Nu stiu ce vise au avut altii, ca eu am dormit cu Yonel, dar pot sa zic ca a doua zi Julius, sarmanul, avea cearcane: “Toata noaptea am asteptat sa se milostiveasca de mine si sa-mi intre-n camera. Jenica, oricum, era la plimbare, ca doar era ora lui: 03:30. Dar n-a venit, oh, cruda!”. A doua zi s-au lamurit misterele: duduia era pe felie cu directorasul cabanei, un nene pe la 60 de primaveri, cu-apucaturi de baiat rau. La ora 08:00 a dat desteptarea la toti oaspetii cabanei, pe motiv ca el “are grup” in ziua aia si trebuie sa deretice. Sa fie sanatos, noi am oftat adanc aruncand o ultima privire perechii celeia de fese si-am plecat pe traseu. Nu inainte de a-l zori cu rautate pe Jenica, ce zabovea excesiv in fata cabanei, nu se stie de ce.

Drum forestier, apoi padure plina de taieturi, prin care am pierdut de cateva ori marcajul (triunghi rosu), dar in cele din urma am iesit in gol alpin, pe varful Clabucetul. De acolo am luat un fel de traseu de semi-creasta, care ba ne baga in padure, ba ne mai scotea la gol, ba ne baga in gura cainilor de la stani. Care au fost de treaba, fata de aia din Leaota: aia sunt fiare! Bine, si ciobanii de Leaota sunt niste neica-nimeni, fata de ciobanii de Fagaras. Alta rassa!

Sub Clabucet am intalnit si alt marcaj (dunga albastra) care era sa ne bage mortu-n casa: cand am ajuns sub varful Marginea, Jenica a sarit cu gura pe noi sa urmam banda albastra (spre muntii Comarnicii, Florea, Podeanu) si sa iesim direct in varful Negoiu, dinspre sud.

 Era insa in minoritate, asa ca noi am avut castig de cauza: am urmat triunghiul rosu, care ne-a coborat in valea Topologului, urmand ca sambata sa urcam iarasi. Democrat adevarat, Jenica a respectat decizia majoritatii, nu fara a protesta furios: “Urc ca sa cobor?! Fir-ar a dracului de prostie omeneasca, ca nu se mai vindeca specia asta odata!”. Noi ne-am facut ca nu-l auzim, ca nimeni n-a castigat, vreodata, o disputa verbala cu Jenica. E adevarat ca nimeni nici n-a inceput vreuna.

Am campat la confluenta dintre Izvorul Negoiului si Izvorul Scarii, unde am terminat, din greseala, vodca lui Julius. Tot din greseala s-a dus si toata tuica lui Yonel, ba chiar si afinata.

Asa e cu greselile astea! Apropo, chestia cu “greseala” nu e a mea, e a lui Jenica. Sa-i recunoastem meritele!

Sambata ne-a iesit sufletul pana sus, in Caldarea Baltii.

De acolo a fost mai rau: am scos ochii ca melcii la urcarea spre Custura.

Daca era dupa mine, il dadeam dracului de varf si ne duceam binisor tot la vale (nu aveam nimic impotriva nici daca mergeam spre vest, spre Saua Scarii!), dar n-am avut cu cine: toata trupa-n par si-a aruncat rucsacii pe jos si s-a bulucit spre Negoiu, la poze. Laba. M-am dus si eu, ce era sa fac?!

Am ajuns la timp ca sa-l vad pe Jenica balaganind o sacosa de 1 leu, din care a produs ciocolata si biscuiti, din care ne-am omenit amandoi. In timpul asta, Julius facea pe eroul cu polonezele, iar Yonel facea pe bolnavul: cica ii era rau de la altitudine, nu de la tuica de aseara!

Ne-am intors la Custura si de acolo am coborat in Caldarea Saratii, un fost lac glaciar, actualmente colmatat, excelent loc de campare (chiar superb, la drept vorbind). Jenica racnea disperat dupa noi, care eram in fata, incercand sa ne faca semn sa ramanem acolo, ca prea era servita, dar Julius s-a facut fudul de urechi si i-a dat bataie pe poteca (triunghi albastru), ca s-ajunga la cabana, la Negoiu.

Stia el ce stia! Intr-adevar, acolo m-a gasit pe mine, consumand bere de la Nea Serban.

… si a venit noaptea a treia. Yonel, momarlan adevarat, a dormit sub cerul liber, iar Julius si cu mine ne-am provocat norocul: am dormit in camera cu Jenica! Am avut o noapte oarecum linistita, in sensul ca Jenica nu s-a flendurit pe usa si inapoi decat de patru ori: de doua ori la pipi (toaleta e la parter, pe jos e parchet, iar el era incaltat cu bocanci), o data la plimbarea de noapte si o data pentru ca isi uitase ceasul. Cand am vrut sa-l certam, dimineata, ne-a raspuns foarte mirat: “Pai, vad ca voua nu v-a fost somn, de-ati pandit toata noaptea ce fac eu, in loc sa dormiti!”.

Co’ect!

Duminica am fost la Barcaciu, in doua ore jumatate, si jos la Poiana Neamtului, in alte 90 de minute. Acolo ne-am gasit cu Calin, am mancat la cabana (copios) si-am plecat. Pe drum, Calin ne-a explicat idolatria lui Julius fata de “Nea Nicu” si de Hitler: “Nu se preface, nebun a fost de cand il stiu. Daca lua si el bataie de la mineri, cum a luat domnu’ Golovei, vecinul nostru, nu mai era asa voios la cap!”.

Cluj 2013

Nu mai fusesem prin Cluj de dinainte de 2000 (tocmai din mileniul trecut!). Am dat o tura in vara asta si m-am intors cu urmatoarele concluzii:

orasul a evoluat mult, dar mai putin decat Bucurestiul. Ce vreau sa spun cu asta: Bucurestiul a pornit, in 1990, de la un punct extrem de jos (intreg orasul era o mahala sordida, cum sunt si acum unele zone din partea de sud-vest), iar intre 1990 si 2005 (aproximativ), schimbarile in bine au fost foarte lente, aproape insesizabile. Cazul Centrului Vechi este reprezentativ. Ulterior, schimbarile au avut loc intr-un ritm tot mai rapid, uneori cu efecte comice (cartierele de parveniti din nord si nord-est, de exemplu, care ar putea figura ca material didactic de anti-urbanism), dar in cea mai mare parte, cu efecte benefice pentru calitatea vietii. In Cluj s-a intamplat altfel. Oricat s-au chinuit comunistii sa-l strice, Clujul reusise sa-si pastreze majoritatea cladirilor vechi (printre altele, pentru ca erau mult mai bine cladite decat “vechiturile” bucurestene!), iar dupa 1990 a pornit impetuos sa-si revendice mostenirea istorica. Imi amintesc si acum cat m-au impresionat barurile si cluburile amenajate in fostele pivnite si crame ale palatelor nobiliare, si cat de jalnice imi apareau, prin comparatie, locurile de distractie pe care le oferea Bucurestiul! Dar ceea ce era de facut, a cam fost facut, in cea mai mare parte, pana prin 2005. Nu ca n-ar mai fi nevoie de renovari; mai e, desigur, dar cladirile neglijate nu-ti sar in ochi ca in 1990, acum trebuie sa le cauti. Poate gresesc, dar asta este opinia mea de turist. Deci, ca sa nuantez afirmatia initiala: in ultimul deceniu, sa zicem, Clujul a evoluat mai putin decat Bucurestiul. Pentru ca evoluase mult mai mult in primii 15 ani postcomunisti. Si plecase de la un mult mai inalt standard de civilizatie.

doi la mana: ca suprafata si populatie, Clujul mi se pare mult mai mare decat mi-l aminteam. Sau poate e o impresie de ignorant: eu am stat in Gruia, la hotelul Seven de la intersectia “7 strazi” (prost hotel, apropo!), si mi-am dat seama ca sunt intr-o zona a orasului pe care nici n-o stiam. Si care merita vizitata din plin: ce case, ce gradini, ce villas interbelice si antebelice… mda. Bughezia Mitteleuropei stia in ce sa bage banii. Sunt si destule case de parveniti, parca special ca sa-ti ofere termen de comparatie.

trei la mana: clujenii nu mai sunt tot aia. Mi s-au parut degradati, cocalariti, bucurestenizati, regateniti. Ce tineam eu minte din Cluj era o anumita savoir vivre specifica ardelenilor si moldovenilor, o lipsa de graba bezmetica si de hulpaveala dupa bani (foarte caracteristice oltenilor, bucurestenilor si constantenilor). Graba si hulpaveala pot fi si benefice societatii (asa se fac averile!), dar, de obicei, sunt insotite de nesimtire, agresivitate, necinste si “smecherie”. Poate sunt un idealist, sau un paseist, ma rog, dar acum 15 ani n-am observat aceste lucruri la clujeni, iar acum mi-au sarit in ochi. Credeti-ma, clujenilor, nu e nicio “smecherie” sa va asemanati bucurestenilor in aceste privinte!

ultimul punct: ceva nu s-a schimbat, si anume faptul ca se mananca bine si se bea bine. Clujul nu este deloc un oras ieftin (dimpotriva!), dar, chiar si cu un buget socotit la leu, tot te omenesti pana nu mai poti. Evident, nu e bine sa mergi la fite, c-atunci iti iei teapa garantat (ca peste tot in lumea asta). Dar, daca te lasi dus de gazde in locurile unde merg ei, mananci si bei pana te loveste damblaua (adica “apoplexia” in romana veche!). Sfat: nu te imbata. Clujenii beau de sparg, dar nu am vazut betivi pe strada. La ei, asta e o chestie de prestanta.

Iata o mare diferenta fata de Iasi. Si de Craiova. Si de Bucuresti. Voi reveni asupra chestiunii.

Apropo de diferente: are si Clujul micile lui ciudatenii, ca orice oras mare. Ca locul asta de parcare, de pilda.

Oprescu a mintit. Iar!

Primarul ales de bucuresteni, domnul Sorin Oprescu, a facut la viata lui si lucruri bune. Nu le stiu, dar trebuie sa fi facut! Ca doar e om. Si oamenii, in cursul vietii nemeritat de lungi a speciei lor, obisnuiesc sa faca (rar!) si lucruri bune, nu numai prostii.

Totusi, domnul Sorin Oprescu a promis ca la sfarsitul lunii iulie 2013 termina “strapungerea” (cum o numeste el) Uranus, de la Piata Victoriei la Splai. Adica uneste strazile Buzesti, Berzei, Parvan si Hasdeu intr-un singur mare bulevard, cu linie de tramvai pe mijloc, doua benzi auto pe sens si trotuare pentru pietoni (pe biciclisti nu i-a avut in vedere, ca de obicei). Acest mare bulevard ar fi unit Piata Victoriei (in care conflueaza sapte bulevarde magistrale: Iancu de Hunedoara, Aviatorilor, Kiseleff, Mihalache, Titulescu, Victoriei si Catargiu) cu “dosul” Palatului Parlamentului, mai exact cu bulevardul Natiunile Unite (trecand Dambovita pe podul Hasdeu, ala nou, construit dupa ’90). De la intersectia cu Natiunile Unite, Oprescu vrea sa treaca cu “strapungerea” lui mai departe, n-am inteles unde. Si n-am inteles pentru ca nu m-a interesat. Dar m-ar fi interesat, daca-l credeam in stare; dar nu-l cred. Si de ce nu-l cred? E, aici e buba!

Pe 15 iunie 2008, imediat dupa ce-a iesit primar, Sorin Oprescu si-a anuntat planurile edilitare, printre care figura (la loc de cinste!) si “strapungerea” asta. De atunci au trecut cinci ani, sapte saptamani si-o zi, adica 1870 de zile. In astea 1870 de zile, avand la indemna fondurile enorme ale primariei Bucurestiului, Oprescu n-a reusit sa termine circa un kilometru de bulevard. Nu mai zic de celelalte lucrari incepute prin tot orasul si lasate in voia sortii (Pasajul Vacaresti, exemplul viu), dar daca nici macar proiectul lui de suflet nu e-n stare sa-l termine, atunci ce sa zic?!

Iata cum arata “strapungerea” de la Piata Victoriei, colt cu Titulescu:

La intersectia strazii Buzesti cu Occidentului:

La intersectia Buzesti cu Grivitei:

La intersectia Berzei cu Vulcanescu:

La intersectia Berzei cu Stirbei Voda:

Bun, v-ati lamurit din imagini. Oprescu mai are de lucru la “strapungere” inca vreo doua saptamani, poate chiar trei.

Inchei cu o mica razgandire: Oprescu a facut totusi ceva bun de cand e primar, cand a demolat Hala Matache. Greu de imaginat obiect mai urat si inutil decat acea Hala, pentru care Nicusor Dan s-a batut ca un leu. De ce, Nicusor Dan? De ce ai aruncat in lupta atatea resurse emotionale, cand puteai sa te lupti pentru cladiri care merita, cladiri care pot face faima unui oras, nu monstri mizeri ca Hala Matache? Zau daca te inteleg. Uite, la intersectia strazii Hasdeu cu Splaiul, chiar langa pod, e o casa splendida, aproape un mic castel, intr-o curte cu copaci umbrosi. Constructia e minunata, mare mirare sa nu fie ridicata in antebelic, de cine stie de boier uitat azi, dar cu dare de mana atunci.

Acum, frumoasa casa e “locuita” de o satra de tigani, care o trateaza ca pe un cort. Am luat cateva imagini, dar nu am putut sa prind obiectivul mai de aproape, c-au sarit tigancile la bataie. Uite:

Si inca:

Si una de pe Google Maps:

Concluzie: Sorin Oprescu e un mincinos, iar Nicusor Dan un galceavar degeaba.

What's going on in Catalonia

"Barcelona is the capital of Catalonia, a nation of 7 milion people with a per capita GDP that rivals that of countries such as Finland or the United Kingdom. Catalonia has its own language, culture and history, which have existed since the Xth century. Though Catalonia is currently part of Spain, today a wide majority of Catalans are in favor of holding a referendum to decide if Catalonia should become a new state in Europe. This would be similar to the referendum that took place in Quebec or the one scheduled to be held in Scotland. However, unlike the British and Canadian governments, the Spanish government does not respect this right to decide and does not want to allow us to hold a referendum on this issue."

sursa: http://www.omnium.cat/www/omnium/en

My message for Catalans: sorry, guys. I don't buy it. Any Spaniard is an European. If you don't want to be Spaniards, you don't want to be Europeans anymore. So shut up. Nobody likes whiners.

Moldovanii si NATO

Only 1% of Moldova have a very positive attitude towards NATO.

sursa: http://www.blackseanews.net/en/read/67288

Pariul lui Pascal

Zice Oterul, strangand cu barbatie halba intre degete (unul era chiar cel cu verigheta): “Ba, tu ai auzit de Pariul* lui Pascal?”. M-am uitat la el cu mila: “Nu, ma, n-am auzit, ca sunt prost”. S-a rasucit: “Nu fa pe sensibilul cu mine; dac-ai auzit, de ce nu crezi ca Pascal are dreptate?”. “In primul rand, nu cred ca un Blaise Pascal putea fi atat de tampit incat sa spuna o asemenea gogomanie ca Pariul ala; in al doilea, rand, daca totusi a spus-o, la betie sau cu seringa-n vena, atunci mi-e sila de el. Orice copil de gradinita poate demonta Pariul din douazeci de cuvinte”.

Nu, ca se enervase si Oterul: “Poftim, demonteaza-l” (era destul de ciupit, de obicei Oterul e mai ager la minte. Ma rog, mai ager de-atat, in orice caz). “Pai, Pariul pleaca de la premiza ca Dumnezeu e un dobitoc. Un nataflet usor de prostit de catre orice gainar. Daca eu nu cred in El si doar ma fac cum c-as crede, Pariul imi spune c-o sa castig viata vesnica. Prostindu-l pe Dumnezeu in fata. Nu, mersi, I don’t buy it: daca Dumnezeu exista, categoric nu poate fi fraierit in asemenea hal”.

Oterul se incurcase si-a dat-o la-ntors, dar deja nu-l mai ascultam, ma gandeam la ceva mult mai interesant: cum de el si cu mine am apucat-o pe drumuri atat de diferite? In fond, amandoi am primit educatii relativ asemanatoare (a lui fiind, totusi, mult mai ingrijita decat a mea, cel putin in privinta limbilor straine si a sporturilor). Mai mult, deschiderea lui spre lume este si a fost mult mai mare decat a mea: un globe-trotter vede altfel lumea decat un “crairist”! Totusi, iata-ne pe amandoi la varste post-hristice, el in gasca ortodoxa, eu in gasca atee, fiecare din noi la fel de convins ca se afla in gasca “corecta” (cea care nu se afla in eroare), fiecare dintre noi simtind compasiune si perplexitate fata de alegerea celuilalt.

Deci asta e intrebarea. Dar care e raspunsul? Sper ca l-am gasit: eu cred ca raspunsul e “momentul intalnirii cu biserica”. Din acest motiv Oterul si cu mine am ales cai diferite (opuse!) in problema religiei: pentru ca fiecare dintre noi a intalnit religia in alta perioada a vietii. De aici, drama.

Pentru mine, care am radacini taranesti mult mai puternice decat Oterul, religia (in forma ei de ortodoxie) a fost o prezenta constanta si plictisitoare de cand ma stiu. Eu n-am avut nimic de aflat, nimic de descoperit, niciun “regat al cerului” de cucerit: mi s-a dat totul moca. De fapt, mi s-a bagat pe gat. A asista la slujbele duminicale, la sarbatorile religioase de peste an si la serviciile religioase personalizate (botezuri, cununii, inmormantari, parastase) a fost pentru mine ceva cu totul banal, pentru care nu trebuia sa fac vreun efort: nu un privilegiu, ci o obligatie. Plus o dubioasa alaturare spatiala: intre gradina noastra si gradina bisericii nu era nici macar gard!

Cazul Oterului a fost cu totul opus: ca orasean “nascut”, biserica (in sens de “serviciu religios”) nu era o prezenta cotidiana, ci un eveniment rar. Pe de alta parte, datorita comunismului, biserica avea si atractia fructului oprit, pentru ca, din punct de vedere al carierei, nu “dadea bine” sa pari prea asociat cu religia in general si cu biserica in special (ca sa nu mai spun de bisericile neoprotestante! Alea erau trambuline spre puscarie, direct). Ergo, pentru Oterul, religia a fost o descoperire a adolescentei tarzii, o “emancipare” fata de evolutionismul mecanicist invatat la scoala si o regasire a dimensiunii spirituale a eului propriu. Inteleg asta.

Dar il rog pe Oter sa ma inteleaga si el pe mine: ce “dimensiune spirituala” sa gasesc in religie, cand eu mi-am inceput educatia sexuala cu fata popii?!


*Pascal's Wager (am luat definitia din wiki si o copiez aici pentru cei carora nu le-a placut cartea):

The Wager uses the following logic (excerpts from Penseés, part III, §233):

"God is, or He is not".
A Game is being played... where heads or tails will turn up.
According to reason, you can defend neither of the propositions.
You must wager. (It's not optional.)
Let us weigh the gain and the loss in wagering that God is. Let us estimate these two chances. If you gain, you gain all; if you lose, you lose nothing.
Wager, then, without hesitation that He is. (...) There is here an infinity of an infinitely happy life to gain, a chance of gain against a finite number of chances of loss, and what you stake is finite. And so our proposition is of infinite force, when there is the finite to stake in a game where there are equal risks of gain and of loss, and the infinite to gain.

Premiul Sikorsky

Imi pare rau pentru fostul meu coleg de liceu Sorin D. (nu-i dau numele intreg, persoana publica), dar premiul Sikorsky a fost castigat alaltaieri. De niste baieti, nu-i stiti voi. Pentru cei care nu stiu nici despre ce-i vorba, trebuie spus ca premiul Sikorsky a fost lansat in 1980, de o fundatie, ceva (American Helicopter Society? Habar n-am cine-s astia), si consta dintr-un sfert de milion de dolari pentru primul elicopter propulsat de forta musculara. Existau si niste specificatii tehnice: elicopterul trebuia sa se ridice singur de la sol (adica nu sa-l lansezi de undeva, ca pe deltaplan), sa ramana in aer mai mult de un minut, sa se inalte la 3 metri in plan vertical si sa nu se miste mai mult de 10 metri in plan orizontal. Multi au incercat, dar de-abia cei de alaltaieri au reusit. Bravo lor!

Care-i legatura cu Sorin? Pai, e, ca dintre noi toti, golanii din XII C, el era singurul care avea un vis. Adica alt vis in afara de a o fute pe profa de rusa, vreau sa spun. Visul lui era sa gaseasca formula de calcul pentru elicopterul cu pricina. Era destul de realist si stia ca nu-l poate construi de unul singur, dar avea incredere ca ar putea realiza el partea teoretica a calculelor. Nu a reusit, si noi radeam ca prostii cand ne povestea ca, tot calculand el si calculand, lungimea in metri a palelor era… un numar negativ! Noi radeam, parca imi aud si acum grohaiturile grobiene, dar uite ca m-am uitat la pozele cu prototipul castigator: nu are pale, are un sistem de spirale complicat conectate unele cu altele.

Calculele lui Sorin fusesera corecte. Iar eu, batu-m-ar Dumnezeu de prost, m-am apucat si am ras de singurul om pe care l-am cunoscut personal, care sa aiba un vis si perseverenta (total neromaneasca) de a-ncerca sa-l puna in practica.

Intrebarea e daca mi-am invatat lectia. Eu zic ca da, dar parca pot sa stiu?!

Timisoara: boschetarii au câștigat războiu’ cu democrația

Eu sunt impotriva opiniei exprimate de domnul Emanuel Copilas in articolul sau publicat pe platforma Criticatac, dar cred ca e corect sa stiti in ce consta opinia asta. Bun, ati citit? Clar.

In ce consta opinia mea, cu totul contrara fata de cea a d-lui Copilas (si, in general, a celor de la Criticatac)? Bref, eu cred ca cersetorii si maidanezii sunt cele mai teribile plagi sociale ale oraselor Romaniei, iar simbioza dintre cersetori si maidanezi face ca aceasta dubla plaga sa fie foarte greu de eradicat. Daca totusi ei trebuie sa existe (ma rog, nu vad necesitatea), cred ca cersetorii si maidanezii trebuie evacuati atat din centrele oraselor, cat si din cartierele-dormitor, si trimisi sa isi duca viata in jurul gropilor de gunoi de pe langa fiecare oras. Si, da, cred ca darwinismul social este necesar si recomandabil. Noi sau ei. Orasele nu sunt facute si intretinute de cersetori si maidanezi, ci de cetatenii activi (formularea ii apartine d-lui Copilas). De acord cu impartirea cetatenilor pasivi in "exclusi privilegiati" (orice tanar sub 18 ani este un "exclus privilegiat" intr-o democratie, fiind privat de dreptul de vot) si "exclusi neprivilegiati" (cersetori, infractori, maidanezi). Cred ca "exclusii neprivilegiati" au si ei dreptul la viata, libertate si cautarea fericirii, ca oricine altcineva, dar cred ca societatea are dreptul de a se apara impotriva lor, atunci cand trec "linia rosie". Daca un cersetor care pute se urca in autobuz - luat pe sus, dus la groapa de gunoi si cadorisit cu interdictie urbana, pe termen limitat. Daca un infractor fura - luat pe sus si dus la puscarie. Daca un maidanez fugareste biciclisti - luat pe sus si eutanasiat. Altfel, "exclusii neprivilegiati" ai domnului Emanuel Copilas vor ocupa, incet-incet, toate spatiile in paragina din orase. Viitoarele Curti ale Miracolelor.

Si nu se poate spune ca orasele romanesti duc lipsa de spatii paraginite, n'est-ce pas?

Nuntă la Marriot

Mă sună Oterul: ”Băiatule, mi-a venit vremea, mă!”. M-am panicat, am zis c-a dat peste el o boală d-asta modernă, cu care te târâi ani de zile pe la doctori și dup-aia mori. I-am zis și lui chestia asta, la care mi-a răspuns filozofic: ”Da, știu boala asta. Se numește «viață». Dar nu de aia de-am sunat: mă-nsor, mă! Și nu întreba ca prostul «Cu cine?», c-am obosit chiar și eu de vechiturile tale de replici. Vino cu ceva nou, dacă ești băiat! A, da, și vezi că fac paranghelia la Marriot – să vii și tu bărbierit, aranjat... poate chiar și cu cravată?!”.

M-a-ncuiat. În ziua cu pricina, am pus-o p-a mea să mă dichisească, să mă sugrume cu cravata, mă rog, cum se face. Am ajuns, moa-moa, mă uit mai bine în jur, și ce să vezi: era aceeași sală în care mai fusesem acum vreo câțiva ani, tot la o nuntă, și tot cu aceeași gagică! E clar, mi-am zis, încep să-mbătrânesc, dac-am ajuns să le schimb atât de rar... te pomenești c-or fi și aceiași chelneri de data trecută?! Mi-era târșă, că atunci făcusem iureș, luasem o chelneriță la dans, se spărseseră o seamă de pahare... în sfârșit, niște chestii, nu știți voi. Am stat cuminte vreo oră, să văd dacă mă recunoaște șeful de sală sau dârlăul de la bar, dar nu s-a-ntâmplat nimic: sau erau alții, sau aveau memoria scurtă. Am avut noroc, totuși.

Bun, începe treaba. Mirele ține un discurs, din care n-am reținut decât povestea țuicii de pe mese (”Mărturiile”, zicea el), dar nu v-o zic aici, că nu e momentul. Am dat să gust, să verific, dar doamna mea mi-a dat peste mână: începuse valsul nupțial, la care cică trebuie să te uiți cu gura căscată de admirație, nu să te omenești cu țuică! Așa o fi, m-am uitat și eu (au dansat bine, dar m-așteptam, că-i știu demult pe-amândoi, i-am mai văzut eu dansând, chiar și pe mese), pe urmă am aplaudat ca toată lumea. Nu e bine să faci opinie separată la faze d-astea! Ăștia de la Marriot au făcut și eforturi suplimentare, au dat peste ei cu fum de scenă, cu baloane de cauciuc, cu baloane de săpun... și cam atât, cu asta li s-au terminat ideile. Dacă organizau și-o bătaie cu perne mă băgam și eu, dar așa m-am băgat cu nasul în farfurie, că veniseră aperitivele.

Să mor dacă mai știu ce-am mâncat! Doamna mea zice c-a fost ceva ”deosebit”, și n-am contrazis-o, că-mi știu eu locul, dar din experiență vă spun că mâncarea de la o nuntă e ”deosebită” doar de mâncarea ta de-acasă, dar nu prea ”deosebită” față de mâncarea de la altă nuntă: niște proteine, acolo, să aibă pe ce se așeza sprițul. La nicio nuntă nu-ți dă oaie la groapă, soleancă din burtă de morun sau ”gâsca cerșetorului”, să zici c-ai balotat ceva nou-nouț, de care n-a auzit tot neamul tău de locatari de bloc. Bine că mâncarea-i bună, multă și caldă la Marriot, c-am pățit eu destule prin alte părți!

Dar să trecem la lucruri importante, esențiale: în afară de țuica aia din deschidere, a mai fost vin roșu (excepțional!) și vin alb. Foarte bun și ăsta, dar ăla roșu rupea tot; ei bine, mirați-vă până rămâneți așa, dar eu am stat pe vin alb cu apă minerală, nu pe molan! De ce? E, aici e un chichirez!

Treaba e că Oterul (sau poate mireasa, Speranța, mai știi păcatele? Chiar, v-am zis că pe mireasă o cheamă Speranța, ca pe extremitatea australă a Africii? Parcă nu v-am zis) a vrut să mă umilească, și m-a așezat la masă cu campionii. Nu zic de Rosana, verișoară-mea, că ea doar se crede campioană, dar nu e: după cinci pahare, vorbește-n vietnameză; nici de Diana, blonda, care nici măcar nu se crede. Zic de cei patru adevărați ai mesei rotunde, un solid, un chelios, un ochelarist și Robert. Băi, nene! Eu nu sunt de azi, de ieri, în branșa consumatorilor, dar la nunta de la Marriot mi-am găsit nașul. Nu unul, patru!

Dar nu-s născut în primăvara asta. Am mirosit imediat combinația. Mă prefăceam c-o ascult pe Amalia descriindu-mi tipesele din spatele meu, de pe ringul de dans, și îi supravegheam cu ochi de vultur pe Cei Patru. Când le aducea chelnerul whiskey, eu ceream cola; când au trecut pe molan, i-am talonat preț de vreo trei sticle, să nu bat la ochi, pe urmă am trecut ușor, fin, neobservat, pe spriț. ”Vrei să mă faceți, băieți? Bun, hai să vă văd, puișorilor!”, monologam eu în gând, sorbind permanent din pahar, să nu par că rămân în urmă, până când mă pomenesc c-un cot între coaste: ”Ce tot spui tu acolo?”. Poftim, începusem să vorbesc cu voce tare, și Amalia mă auzise!

Să vă zic ce-i cu tipesele. La fiecare nuntă, una din sarcinile mele de bază este să fac un inventar cât mai amănunțit al gagicilor bune (”pieselor”) care vin singure, ca ulterior să dau un raport corect golanilor care se întâmplă să lipsească. În cazul ăsta, atât Grecku, cât și Julius străluceau prin absență, așa că sarcina mea era cu atât mai importantă. Dar, pentru că trebuia să țin piept Bandei Celor Patru, am delegat-o pe doamna mea să se ocupe de tipese, mai ales că eu eram plasat cu spatele spre ring. După muzică și chirăieli, acolo acțiunea era în toi, dar nu aveam timp de dans până nu-i vedeam pe Cei Patru făcuți avioane. Nu i-am văzut, că nu s-au făcut, dar s-ar fi făcut dacă mă lăsa Amalia în pace și nu mă căra la țupăială, pe motiv că ”N-am venit la nuntă să stau pe scaun și să-ți număr ție frustrările! Marș la dans!”. Ce era să fac?! Am dansat, măcar că-i sub demnitatea mea (pe asta cu demnitatea am învățat-o de la Jenică, alt absent).

Să vă-nvăț un truc: dansați-o pe mireasă, nu zic, dar dansați-o la început de nuntă, nu la sfârșit, că e frântă. Dacă o auzi că, la toate eforturile tale de conversație, îți răspunde cu ”Da” și”Nu”, mai bine taci și țopăi-o-n-liniște, că e sleită de puteri și n-are chef de vorbă, vrea doar să taie tortul ăla odată și să meargă la odihnă. Speranța, mireasa de tura asta, a trăncănit cu mine la greu în timp ce-o dansam, dar nu pentru că ar fi făcut excepție de la regula cu oboseala, ci pentru că mă știe de prea mult timp ca să mai facă eforturi conversaționale. Știa că poate să spună orice, și exact asta a și făcut: ”Domnu Gika, nu mă mai călca pe rochie! Și ține-te mai bine pe picioare, c-aici nu ești în Fire!”.

Apropo de mireasă: n-a furat-o nimeni, n-am înțeles de ce. Aș fi furat-o eu, să nu-mi ies din mână, dar am simțit ceva în atmosferă, un je ne sais quoi, și-am renunțat la idee. Bine-am făcut. Un amic de-al Oterului, prieten de când lumea (cu el, nu cu mine!) s-a apucat de furăciune, dar a furat mirele, nu mireasa! O fi fost greșeală, o fi fost premeditare, habar n-am, dar a ieșit prost, pentru că s-a enervat popa, pe motiv de ”obicei păgânesc” (o fi, mai știi păcatele?!), și s-a rățoit că să-l aducă imediat înapoi pe mirele fugar. La cine s-a rățoit? Păi la mine s-a rățoit, bunînțeles, c-am vrut să fac o faptă bună și să negociez răscumpărarea. Ți-ai găsit! Două vorbe dacă mai scoteam în plus, îmi luam și peste cocoașă. Cu eresurile nu-i de joacă!

Pe la miezul nopții mă sună Alex Ionașcu, cu o chestiune de importanță capitală, și-am stat vreo oră cu el la telefon, încuiat în budă (peste tot au pereții urechi, inclusiv la Marriot! Când deții informații clasificate, ca mine, nu poți fi niciodată destul de precaut), iar când ies, ce să vezi? În sală mai rămăseseră vreo doi-trei speriați, plus mireasa, mirele și Amalia, care m-aștepta să plecăm acasă. Uitasem că nunta era d-asta modernă, care se termină la miezul nopții! Eram obișnuit să rămân până când ne mătură femeia de serviciu, la orele cinci dimineața, dar uite că mi-am luat leapșa. Un ultim moa-moa, la mica viteză, și pe urmă roiul la taxi, unde m-aștepta doamna mea, mult mai turată decât motorul mașinii. De dus, m-a dus până acasă, dar tăcând. Bănuiam eu ce înseamnă asta; mă temeam de ce-i mai rău.

Dar n-am prevăzut lovitura decisivă pe care mi-o clocise: mi-a ascuns ”mărturiile”!

Târgu-Mureș, trente ans après

Mai fusesem în Târgu-Mureș cu mulți, mulți ani în urmă (nici nu mai știu câți, să zică sor-mea, că ea-i cu aritmetica). Orașul mi s-a părut extraordinar de schimbat, evident în bine.

E adevărat, blocurile sunt tot alea, combinatul Azomureș otrăvește aerul în continuare, galeriile ”Luxor” (?!) tot penibil arată și tot ca nuca-n perete se potrivesc cu teatrul; totuși, au fost plantați și niște copăcei, iar băncile sunt noi.

Dar nu asta vreau să spun, ci cu totul altceva: în Târgu-Mureș nu sunt maidanezi! Îmi vine să mă tăvălesc pe jos, îmi vine să-mi smulg părul din cap: cum, domnule, acolo se poate și aici, nu? Bucureștiul este sufocat, la modul propriul, de sute de mii de câini vagabonzi, iar în Târgu-Mureș n-am văzut nici măcar un fir de păr din vârful cozii unui maidanez! Care e secretul, care e misterul, care este explicația? O fi primarul Oprescu zoofil, sau doar tâmpit? Sau, pur și simplu, regățean, Regatler?

E adevărat că nici în alte orașe transilvănene n-am prea văzut maidanezi, dar aici, la Târgu-Mureș, m-a izbit absența lor totală, ca un ciocan în moalele capului. Doar la Târgu-Mureș m-am simțit ”bucureștean împuțit”, pentru simplul motiv că am văzut zero câini vagabonzi!

Be mic: cred că târg-mureșenii vor să-și schimbe cojocul, și din ”oraș industrial” vor să devină ”oraș cultural”, pe urmele Sibiului și-ale Clujului. Altfel nu-mi explic îndârjirea și costurile cu care ei renovează Cetatea din mijlocul orașului; să nu credeți că e lucru de glumă, Cetatea este mare, veche și degradată, deci costurile trebuie să fie foarte mari. Totuși, lucrează la ea în draci. Numai ce-am văzut eu, și am văzut foarte, foarte puțin, e impresionant. Dacă or avea și un plan de management cultural după ce-o termină, atunci o să le iasă combinația și Cetatea din orașul lor va fi un rival serios pentru sibieni și clujeni, în materie de evenimente de marcă în Transilvania interioară.

Ultimul punct: știți ce este clădirea din poza de mai jos? Ghiciți? Eu n-am ghicit: este un colegiu agricol (”Traian Săvulescu”, parcă). Păi un oraș care își permite să-și dreseze liceenii, viitori agricultori, în asemenea clădire... are, are! Ce are? Viitor, asta are! Și pe lângă colegiu trece fostul moat... au și de-ăsta!

De mâncat, am mâncat excelent, undeva, la o ”csárda” (am înțeles că se traduce prin ”han” în română), dar povestea cu poantă e aia de la restaurantul Cocoșul de Aur. P-aia n-o scriu aici, o păstrez pentru revistă. E tare!

Vocea României

Numărul 3, din iunie 2013, al revistei Historia special, se deschide cu un editorial al domnului Ciprian Plăiașu, din care citez in extenso (nu ca Ponta):

”Astăzi, împăratul Traian și romanii săi au devenit în peisajul mediatic românesc și în cel pseudo-istoric un fel de ceilalți strămoși, cu mult mai puțin importanți decât geto-dacii. Chiar dacă istoricii încearcă să arate că această atitudine este greșită [...], există voci care îi privesc pe romani ca pe niște dușmani tolerați, a căror contribuție la sinteza românească nu poate fi negată, dar ar putea fi diminuată. Pentru aceștia, romanii sunt acel ”rău necesar”. Cultura romană, deși apreciată și valorificată oriunde în Europa, nu doar în ziua de azi, ci de multe secole, este aproape uitată la noi, iar vocile de care aminteam mai sus încearcă, în mod constant, subminarea realizărilor și meritelor Imperiului Roman, chiar cu riscul penibilului.” [...]

Învățați să privim doar la noi, la pătrățica noastră, uităm că facem parte și azi, așa cum se întâmpla și în urmă cu aproape 2000 de ani, dintr-o civilizație mai mare, cea europeană. Iar în anumite momente, deschiderea, relaționarea au fost extrem de puternice – un astfel de moment l-a constituit perioada împăratului Traian. Războaiele sale cu dacii și urmele adânci păstrate chiar în inima Romei ne fac părtași la această istorie, la această civilizație, de care suntem rareori conștienți.”

Nu am nimic de comentat, contrazis sau adăugat. Aici este spus totul, în materie de Zeitgeist românesc: cine nu ”ține” cu dacii e fie homosexual, fie ungur. Românii puri sunt daci pe de-a-ntregul, zămisliți de regele Decebal și de nevrednicul Basta (probabil la beție, Teleormanlike, dar ce mai contează).

O întrebare, însă: cine ”vocile” pomenite de două ori în citatul din d-l Plăiașu? Ei bine, aici am câteva păreri: e vorba de trei voci. Iată-le:

Prima este Vocea României complexate. Majoritatea prietenilor mei, din păcate, își adaugă vocile lor mici la această Voce mare. Departe de a fi proastă, Vocea Complexată știe prea bine că, în Uniunea Europeană, România este o țară cu totul insignifiantă, marginală, disprețuită și cu reputație mai mult decât dubioasă; în plus, plasată pe ultimul sau penultimul loc la aproape orice capitol pozitiv. Care-i, atunci, opțiunea Vocii Complexate? ”Să ne mai lase în pace cu Europa lor, care numai rău ne-a făcut, începând de la cucerirea romană și până la integrarea din 2007!”. Cu alte cuvinte, neputând să fim altceva decât codași la oraș (Europa), mai bine să fim la noi în sat fruntași (în afara Europei). Întrebarea la care Vocea Complexată nu poate răspunde: care este, atunci, ”satul” nostru? Dacă pentru ”oraș” (spațiul euroatlantic) suntem prea săraci, murdari și leneși, atunci cărui ”sat” să-i fim fruntea?

Aici intervine a doua voce, Vocea României șmechere. Ea are răspunsul: ”satului” euroasiatic putem să-i fim fruntea, dar ”orașului” euroatlantic o să-i fim totdeauna coada; deci, destinul nostru e legat de Est, nu de Vest, și așa a fost întotdeauna, iar cucerirea romană e doar un accident istoric nefericit, pe care trebuie să-l depășim cât mai curând – e datoria noastră patriotică, de daci! România Șmecheră nu are nicio iluzie, știe că mănâncă mult căcat, cu  polonicul, dar banii negri care vin de la Moscova sunt prea dulci ca să fie refuzați; și pe urmă, ce, pierde cineva ceva? ”Eu”, zice Vocea Șmecheră, ”n-am de ce să refuz bănuții ăștia, care îmi prind foarte bine pe praful ăsta, și oricum, dacă nu-i luam eu, îi lua altcineva!”.

A treia și ultima voce geto-dacă este Vocea României proaste. Asta nu-i nici complexată și nici șmecheră, nu naivitatea o mână-n luptă și nici banii; Vocea Proastă are o singură convingere, veche de când lumea: ”Mai demult era mai bine”. De dragul acestui mai bine, Vocea Proastă este gata să schimbe prezentul pe orice fel de trecut, fie el comunist, medieval sau antic, și pe cât posibil, pe un trecut prelucrat contrafactual: ”Dacă Ceaușescu dădea de mâncare la oameni... dacă Vlad îi trăgea în țeapă pe toți hoții și pe toți străinii din țară... dacă romanii nu ajungeau aici, să ne fure aurul nostru dacic... ehe, ce bine trăiam acum!”. Ceea ce este impresionant la Vocea Proastă e că are un imens sprijin din partea adolescenților și-a celor foarte tineri (mă rog, tineri de Teleorman, dar orișicât!), și că este extrem de puternică în spațiul virtual.

Dac-ar fi știut dacii, săracii, că-ntre un Counterstrike și-un chat, tineretul teleormănean o să posteze în draci comment-uri gen ”Mue Traian”... cred că renunțau la propria lor posteritate!

Sighișoara realoaded

Am trecut prin Sighișoara (pe care n-o mai văzusem de dinainte de 2000, de pe vremea când mergeam la Festival și beam cu Cezărică, care cică s-ar fi îngrășat teribil între timp), și pot spune următoarele:
Da, tipul care a scris graffiti-ul de mai sus are dreptate: citadela Sighișoarei a fost renovată cu bani nemțești, și renovată bine (chiar dacă cu tentative aberante de ”românizare”, ca de exemplu inventarea unei piațete Mihai Viteazul), dar mănăstirea (Klosterkirche) din centrul citadelei, chiar lângă turnul cu ceas, a fost lăsată în paragină. Ca cel mai vechi monument istoric al orașului vechi, merita o renovare cel puțin tot atât de ”nemțească”. Imaginea pe care o vedeți aici nu e prea bună, dar n-am avut cum să mă poziționez ca să prind clădirea în ansamblu, pentru că e prea mare, iar piața centrală a citadelei e prea înghesuită.

Apropo, după cum se vede din poza de mai jos, renovarea s-a lovit și de sentimentul de proprietate al unor sighișoreni. Tipul care are ”casa” asta n-a avut el nevoie de bani europeni, s-a considerat prea șmecher pentru așa ceva.

Că minciuna prin omisiune e la fel de populară în România ca orice alt fel de minciună, vedeți în ultima poză, cea de mai jos, cu turnul cositorarilor: cică Sighișoara a fost atacată de trupele curuților (revoluționari maghiari anti-austrieci), în războiul din 1703 – 1711, dar cetatea a rezistat asediului, iar urmele bătăliei pot fi încă văzute pe turn. Toate bune și frumoase, dar bestiile astea de atacatori maghiari erau cam foarte români, cel puțin dacă judecăm după numele șefilor lor militari: Vasile Neagu și Bucur Câmpeanu. Al dracului, maghiarul Vasile!

Podunavia

Mă întrebau elevii, pe vremuri (eram ”domnu’ de engleză” care le știa pe toate): ”Dom’ profesor, da’ unde era Podunavia?”. Eu, de colo: ”Ce Podunavia, măi copii?”. ”Păi Podunavia, aia a lu’ Mircea cel Bătrân” (și începeau toți să recite în cor), ”«Io Mircea voivod, domn a toată Țara Ungrovlahiei și al părților de peste munți, încă și spre părțile tătărești, și herzeg al Amlașului și Făgărașului, și domn al banatului de Severin, și de-amândouă părțile peste toată Podunavia până la marea cea mare, și al cetății Dârstorului singur stăpânitor», că doamna de istorie n-a știut să ne explice!” (doamna de istorie era o babă comunistă, un fel de Ecaterina Andronescu, specializată în ”munca de agitație” înainte de ’89, pe urmă reciclată profă de istorie, vai de capul ei). Acum, pune-te de răspunde-le copiilor!

”Podunavia era Dobrogea de azi, unde mergeți voi vara la mare”, am zis eu (chiar credeam ce spuneam). ”Adică, vine din «pod», adică pod, și «Dunavia», adică Dunăre. Bulgarii și acum îi zic Dunării «Dunav»; deci, Pod-Dunavia! Ați înțeles?”. Înțeleseseră, că erau copii isteți. ”Da’ cetatea Dârstorului unde era?”. Poftim, răspunde-o și p-asta: ”Păi acum îi zicem Dristor pe românește și Silistra pe bulgărește, a rămas un oraș în Bulgaria, lângă Călărași”. Au început zbieretele (”Mamai-mea e din Călărași!”, ”Mătuși-mea stă în Dristor, lângă metrou!”), mă rog, cum reacționează copiii când aud de ceva familiar. Pe urmă au început iar: ”Da’ Severin și Făgăraș?” (ăsta era unul mai prost, l-au sâsâit ceilalți). ”Da’ Amlașul unde e?”. ”Păi nu prea mai e”, zic eu, ”da’ era o cetate pe lângă Sebeș, pe lângă Săliște... de astea ați auzit?” (nu prea știau de unde să le ia). ”Pe lângă Sibiu?” (alt cor de răgete, că iar auzeau de ceva cunoscut). I-am mai lămurit și de Ungrovlahia (”Da’ de ce nu-i zicea Țara Românească?!”), după care au plecat: pauza se terminase.

Mare bou sunt. Mi-e și rușine. Am indus în eroare niște copii nevinovați, care toată viața lor o să rămână în minte cu tâmpenia învățată de la mine: auzi, că Podunavia era Dobrogea! Cretin. Dacă m-aș fi uitat și eu pe-o hartă, aș fi observat că un județ din Serbia de azi se numește, cum altfel, Podunavlje (e chiar la est de zona metropolitană a Belgradului, dacă sunteți curioși). Concluzie:

Podunavia era o provincie de frontieră, un fel de zonă-tampon între Valahia și Serbia, cam pe unde e acum lacul de acumulare de la Porțile de Fier 1 (sau, cu o delimitare mai romantică, ”pe la Cazane”). Și, da, era ”călare” pe Dunăre, adică se întindea și pe malul stâng (actualmente românesc) și pe malul drept (sârbesc). Bunînțeles, a trecut de mai multe ori de la un voivod la altul, adică un locuitor al provinciei avea toate șansele să se culce seara sârb și să se trezească dimineața ”ungrovlah”, sau invers. Dar de unde să știu eu toate astea, dacă nu le-am învățat la nicio școală?!

Pe mine și pentru alții ca mine (curioși, dar ignoranți), e de citit cartea lui Marian Coman, scoasă la Polirom. Te deztunericește la cap, dacă are ce deztunerici.

Sentimentul moldovan al ființei

Probabil că orice român (sau, cel puțin, orice român mic la minte, ca mine), s-a întrebat, stând de vorbă c-un conațional din Chișinău, Bălți, Cahul sau Orhei, „pe ce se bazează” omul ăla când vorbește cu dispreț despre România. OK, pe-un parizian sau pe-un berlinez îi înțeleg; dar pe-un chișinăuan?! Care-i șpilul? Că România e săracă și retardată, fără doar și poate, dar Republica e la fel; atunci?

Iată un citat din cartea „Revoluția rusă” a lui Leon Donici (cartea merită citită pentru toate motivele din lume, inclusiv pentru faptul că omul a trăit pe propria piele respectiva revoluție și i-a cunoscut pe aproape toți cei implicați, cel puțin în capitală, unde au avut loc evenimentele decisive):

„În centrul Petersburgului se află Piața Palatului (Dvorțovaia Ploștadi), înconjurată de clădiri de o frumusețe nespusă, datorate geniului marilor arhitecți europeni din secolele XVIII și XIX, anume: Rastrelli și Guarenghi.

Dacă privești prin perspectiva Nevski, drept în fund ți se înalță în față Palatul de Iarnă, construit în stil baroc, cu coloane rotunde, cu ferestre împodobite cu ornamente elegante și fine, cu statuete deasupra frontonului, cu balcoane de sticlă, cu arcuri ce nu puteau fi plăsmuite decât de fantezia unui geniu, pentru care armonia liniilor, combinațiile fericite de umbră și lumină constituie singurul lucru vrednic de luat în seamă în lumea aceasta.

Palatul e vopsit în culoarea cărămizii.

La dreapta Palatului se află Statul Major, în forma unui semicerc grandios, având la mijloc o arcadă cu statuia Victoriei, deasupra căreia trei cai de bronz, în cursă nebună, sunt înhămați la un car, cu vizitiul în costum roman, cu coroană de mirt pe cap, cu fruntea ridicată spre cer, în atitudine victorioasă și energică.

Între Palat și Statul Major se deschide strada Milionaia, în fundul căreia se înalță frontonul Ermitajului, de marmură albă, cu balconul așezat pe umerii a doi Herculi de marmură cenușie, apoi podul Pevski, larg și frumos, care descoperă fațada Ministerului de Externe și apele albastre ale canalului Moica, în care se oglindește cerul senin cu nori albi și moi ca puful.

La stânga pieței, priveliștea înverzită a Grădinii lui Alexandru, cu cușmele buclate ale arborilor bătrâni, deasupra cărora se ridică Turnul Amiralității, cu celebrul cabestan aurit descris în versurile marelui Pușkin, cu cupola largă aurită a catedralei Sfântul Isaachie – o adevărată a șaptea minune a lumii.

În mijlocul pieței se înalță Coloana Gloriei, de marmură, clădită în amintirea înfrângerii lui Napoleon, culminată cu un înger, care uneori pare că zboară cu mâna întinsă în sus, ținând o coroană.

Aici, în piață, e locul cel mai istoric al Petersburgului. Aici, împărăteasa Ecaterina cea Mare a primit salutul boierimii, după omorârea soțului său, împăratul Petru al III-lea; aici, împăratul Alexandru I proclamă războiul cu Napoleon, aici Alexandru cel Bun proclamă eliberarea țăranilor, aici sunt umbrele lui Pușkin, Gogol, Dostoievski și ale altor oameni cu spiritul sublim, cu privirile adânci, care au gândit la soarta poporului lor”.

Lăsați deoparte naivitatea exprimării („drept în fund ți se înalță în față”) și tentația spre gongorism al autorului (dealtfel, el a învățat românește după 30 de ani, ceea ce e demn de admirat, dar explică și multe din stângăciile citatului – pe care, oricum, l-am mai aranjat eu din ortografie, să se potrivească cu româna de azi); concentrați-vă pe sentimentul de dor care răzbate de aici. Dor după ce? Pe de o parte, de orașul în care el a strălucit ca scriitor, ziarist și „salonard”; pe de alta, dor de grandoare. Din uriașul, bogatul și imperialul Petersburg, revoluția l-a alungat pe Donici în jalnicul București; din marea limbă rusă, care se pregătea să cucerească Europa (dacă nu chiar lumea!), Leonid al nostru s-a pomenit scriind într-o limbă pe care n-o știa nimeni, nici măcar vecinii, și care era oricum obiect de batjocură pentru oricine auzea de ea (cam cum e limba țigănească azi). Cum să nu aibă el, ca rusofon, un sentiment de dispreț pentru mărunta și sărăntoaca Românie?

Pentru cei care nu mă cred, recomand o tură prin Chișinău (de Bender nici nu mai spun). Pentru cei care nici așa nu mă vor crede, recomand compararea „sentimentului moldovan al ființei” (adică disprețul pentru – din punctul lor de vedere – ruda săracă, România), cu „sentimentul maghiar al ființei” (un dispreț perfect simetric): numărul de români ce au vizitat Budapesta e mult mai mare față de cei care au prieteni în Chișinău. E deci mai ușor de înțeles. Din punct de vedere maghiar, când pui Bucureștiul lângă Budapesta, cum să n-ai un sentiment de dispreț?! Simplu ca vaca. Pe de altă parte, „sentimentul moldovan” e ceva mai subtil. Sper să fi meritat lectura citatului din Donici, ca exemplificare!

În afara subiectului moldovan: eu, unul, nu am vreo urmă de dispreț nici pentru Budapesta, nici pentru Petersburg, nici pentru Chișinău, nici pentru București, nici pentru Bender, nici pentru Cahul, Bălți sau Orhei, și de fapt pentru niciunde. Pentru mine e de simplu: am bani, mă simt bine oriunde. N-am bani, mi-e vai și amar peste tot, și-n Elveția și-n Burundi. Case closed.

Dar simt profund dispreț pentru ceva: pentru sentimentul etnic al ființei. Românesc, rusesc, moldovan, maghiar, paraguayan, de care-or fi. În primul rând că nu există așa ceva, iar în al doilea rând, dacă există în capul cuiva, păi e rău de omul ăla. După ce că-i prost, se mai face și de râsul târgului. Cum s-a făcut bietul Constantin Noica de râsul lui Cioran.

Și cu ăsta nu te joci. Când se-apucă să râdă de tine, nu te mai spală toată apa Dunării.