Burmese Days

Am citit și eu (enfin!) cartea asta, despre care s-a spus că e ”primul mare roman” al lui George Orwell (mai cunoscut publicului de la noi datorită animației ”Ferma animalelor”). Burmese Days a fost publicată în 1934 și n-a fost un mare succes de librărie, deși majoritatea recenziilor au fost elogioase. Deși nu m-a întrebat nimeni, vin și eu cu câteva păreri :

1.     În 78 de ani, lumea s-a schimbat fundamental. Cu toate astea, Birmania (Burma, Myanmar, ziceți-i cum vreți) a rămas una dintre cele mai nenorocite țări. Din Asia și din lume.

2.     Lumea s-a schimbat, dar inimioara femeilor a rămas la fel. În personajul Elizabeth am recunoscut miriadul de femei care ”umblă să se mărite” și pe care nu le interesează nimic altceva decât propria persoană. Unora le iese pasența, altora nu. Dar și unele și altele trec prin viață fără să înțeleagă, de fapt, despre ce e vorba.

3.     Inadaptarea nu ține de timp și de spațiu, este eternă. Eroul principal, John Flory, se potrivește ca nuca-n perete cu valorile timpului său. Evident, din această nepotrivire timpul iese câștigător, iar omul își trage un glonț în inimă. O ultimă soluție la care nu mai e nimic de comentat, dar care nu convinge.

4.     Dacă stai prea mult într-un loc, vine un moment când nu mai poți pleca. Aviz amatorilor de munte care se duc toată viața pe un singur traseu! Exemplu din carte: John Flory locuiește în Burma, dar mereu visează să se întoarcă în Anglia. Când reușește să plece, în sfârșit, își dă seama că trebuie să se întoarcă, pentru că identitatea lui e alta; nu mai este englez, ci ”anglo-indian”. Concluzie: statul pe loc este moarte lentă, doar mișcarea înseamnă viață.

5.     Reputația este totul. În micro-societatea descrisă în roman apare aceeași poveste dintotdeauna, aceea a statutului social bazat nu pe fapte concrete, ci plasare (bună sau rea) în ochii celorlalți. Altfel spus: nu ești cum ești, ci ești cum te vede lumea.

În încheiere: din punct de vedere al limbii, mi se pare una dintre cărțile cel mai greu de citit. Sigur, e de vină și slaba mea cunoaștere a vocabularului (cu ocazia asta am aflat și eu că ”cur” înseamnă ”javră”!), dar și George Orwell e de vină, că se screme parcă dinadins să folosească cele mai rare și neuzuale cuvinte.

Oare a prevăzut că după 78 de ani de la publicare, eu mă voi chinui ca hoții de cai cu cartea lui?!

Habeamus secretarum!

Biroul Politic a decis: Xi Jinping este noul stăpân al Chinei. Au câștigat, deci, reformatorii, chiar dacă asta nu înseamnă mare lucru, că și Obama a fost văzut la vremea lui ca un reformator, dar la politica externă n-a putut schimba nimic (în afara unei așa-zise ”prietenii personale” cu Putin).

Bun, ce știm de Xi Jinping? Păi, știm următoarele: a fost și pe la noi în vizită (în 2009), nu e alcoolist (păcat, poza îmi dădea speranțe!), vorbește într-o limbă mai puțin lemnoasă, e adept al liberei circulații a informației (să însemne asta că în China va fi liber internetul?! Mira-m-aș!), e foarte bogat și se dă mare adversar al corupției (măi, să fie!). Nu-l întreabă nimeni cum a făcut primul milion, doar toată lumea știe că l-a moștenit: provine dintr-o familie de comuniști cu vechime, aparatnici d-ăia care nu trebuiau să fure, că oricum făceau parte din Partidul Interior.

Ce așteptări avem de la Xi Jinping? Sincer, destul de mici. China are o structură de conducere atât de opacă, încât un singur om nu poate schimba mai nimic, chiar dacă vrea (dar, oare, Xi chiar vrea să schimbe ceva?). Pe plan intern, mai mult decât să mai slăbească șurubul (în ceea ce-i privește pe artiști, scriitori și bloggeri) nu văd ce-ar putea face. Programul de înarmare o să continue, în 2013 China va trimite un echipaj uman în spațiu, vor fi lansate la apă primele portavioane de producție proprie, mă rog, chestii d-astea. Tibetanii și uigurii n-o să pupe mai multă autonomie, de asta sunt sigur (ba poate chiar mai puțină! Dacă Xi îi lasă ceva mai liberi pe artiști și pe negustori, atunci trebuie să chinuie pe altcineva, n-are ce face: altfel o să zică securiștii lui că e mămăligă!). În politica externă o să meargă și el cum a mers și Hu Jintao, adică făcând echilibristică între americani și ruși. Plus, evident, ignorându-i pe europeni, că ăștia contează tot mai puțin.

Singura schimbare pe care ar putea-o face Xi este să ia la refec Coreea de Nord. Dacă, într-adevăr, zona Pacificului este cea care dă tonul în secolul XXI, China n-are niciun motiv să mai susțină o ”mână moartă” cum e Coreea comunistă; în loc să producă tehnologie pentru China (cum fac Coreea de Sud, Japonia, Taiwanul și Singapore), Coreea de Nord înghite resurse chineze ca să nu moară de foame. Cât timp o să mai arunce Xi resurse prețioase în această ”gaură neagră”? Că de resurse are și el nevoie ca de aer!

Bun, iată și pariul: Xi Jinping are puterea pe 10 ani, nu pe viață (ca Putin), dar nici pe 4 ani (ca Obama). Asta înseamnă că în 2022 predă ștefeta altcuiva. Eu zic că cel târziu la mijlocul mandatului său (adică cel târziu în 2017) va forța o schimbare de regim în Coreea de Nord și va aduce la putere un reformator, care să implementeze sistemul chinez (partid comunist, economie de piață).

Ții pe-o bere?

Denis Gracev versus Lucian Bute

Cu toții ne gândim la același lucru: dacă Lucian pierde, se lasă de box. Deci mâine noapte poate fi ultimul lui meci! Nimeni, niciun promoter de pe lumea asta nu-i mai oferi vreo șansă unui fost campion care ia bătaie de două ori la rând, de la niște luptători buni, dar nu de top. E adevărat că acest Denis Gracev (sau ”Denis Grachev” cum i se ortografiază numele în lumea anglo-saxonă) e acum campion en-titre, da; dar titlul lui este în NABF, un fel de ”Gala celor mai talentați amatori din Statele Unite și Canada”, adică o organizație regională și nu una din cele mari de tot (WBA, WBO, WBC, IBF). E deasemeni adevărat că Gracev a fost campion și în WBC, dar la o categorie inferioară de greutate (nu că asta ar avea vreo importanță). Esențial e, însă, că Denis Gracev nu este boxer ”la bază”, ci luptător de MMA (ca toți rușii), ceea ce înseamnă că s-a apucat de box din dragoste de parale, nu pentru că a fost crescut în sportul ăsta, ca Lucian Bute.

Întrebarea este dacă ăsta-i un avantaj pentru Lucian. Așa, ochiometric, ar părea că e: așa cum într-o luptă de stradă, Gracev l-ar face praf pe Lucian (boxul e orice, dar nu dirty-fighting), normal ar fi ca, în ring, respectându-se regulile marchizului de Queensberry, Lucian să învingă. Dar cu tipii ăștia proveniți din arte marțiale nu poți să știi niciodată, din motivul destul de simplu că ei sunt extrem de tăbăciți în bătaie... adică e foarte greu să-i bați și-i imposibil să-i sperii. Cum l-a speriat Carl Froch pe Lucian Bute, en passent fie spus.

Ce-o fi, om vedea. De pariat nu mai pariez, că la cât ghinion am, aș fi în stare să pierd și la o partidă de toci sau de popa-prostu; dar am să-i țin și eu pumnii lui Lucian, să se întoarcă în ring și să nu se lase până nu-l detronează pe ”regele” categoriei (Super Middleweight), Andre Ward. Atunci, da, poate să se retragă. Ca orice fost boxer, probabil c-o să-și deschidă un restaurant prin Centrul Vechi, plus o sală de antrenament, undeva pe cartiere. La afacerea din Centru nu mă bag, dar la aia din cartier, da: o să-i propun să mă angajeze pe mine ca ”recrutor”.

Știți ce face un recrutor? Îi aduce la sală pe mardeiașii de pe cartiere, ca să fie caftiți în ring de pumnii unui fost campion mondial. Pentru ei, asta e confirmarea definitivă că sunt șmecheri de șmecheri. Iar dacă reușesc să-i mai și ”prindă” una, atunci devin zei pentru picimea de pe mahalale.

Tear down this wall

În pofida imaginii și a titlului, acest post nu este despre căderea Zidului Berlinului, ci despre un alt zid, care-i încă în picioare: cel al ignoranței nostre reciproce. Prin ”noi” înțeleg, desigur, ”noi, est-europenii” (cine m-a mai citit știe deja chestia asta, dar explic pentru neinițiați).

Ideea: ca să citesc un autor bulgar, polonez sau eston, acel autor trebuie să fie mai întâi tradus în franceză. Ați prins poanta? Noi, esticii, stăm cu ochii ațintiți pe cele trei mari culturi occidentale (franceză, britanică, germană), și abia după ce un produs cultural estic este exportat în Occident devine interesant pentru piețele Estului. Comparație: e ca și cum eu, pentru a cumpăra țigări ucrainiene sau bere slovacă, ar trebui să mă duc la Londra! Comparația vă poate părea deplasată, dar este perfect solidă: exact așa se întâmplă lucrurile în cultură. Habar n-avem ce ”produc” vecinii, iar ei, la rândul lor, ne ignoră cu aceeași superbie: ”România? A, da, știu, e țara aia care produce cerșetoare!”.

Cum mi-a venit gândul ăsta? Păi, am citit și eu, ca omul, ”Armata de cavalerie”, capodopera lui Isaac Babel, și-am rămas tablou. Bun, hai s-o luăm pe rând, că intuiesc reacțiile voastre, le pot chiar împărți în două categorii: 1 – ”WTF is Isaac Babel?!”; 2 – ”Abia acum l-ai descoperit și tu pe Babel, dășteptule... ne lași?”. Ambele abordări sunt corecte, în mare parte, și iată de ce:

Cu excepția Republicii Moldova, Babel a rămas obscur pentru cititorii români, din mai multe motive (nu le înșir aici), de aceea, a-l ”descoperi” în anno domini 2012 nu e complet rușinos (dar nici ceva cu care să mă laud!). Be mic, e într-adevăr inadmisibil pentru cineva care umblă la literatură (cum umblu eu, deocamdată în vârful picioarelor) să nu știe nimic despre scriitura babeliană, care a înnoit limba rusă literară (el a făcut pentru proză cam ce-a făcut Arghezi pentru poezie, la noi, cu diferențele de rigoare). Dar, pentru mine, mai e un motiv, unul personal. Iată-l:

n-am fost niciodată în stare să mă împac cu uriașa ignoranță istorică a poporului meu, iar cartea lui Babel este cea mai bună ”dare de seamă” literară asupra unuia din cele mai importante războaie ale Europei de Est, în secolul XX. E vorba de invazia sovietică a Poloniei și de războiul care a urmat. Și de ce acest război (de fapt, rezultatul lui) a fost esențial pentru România.

Să ne amintim: după primul Război Mondial, în estul Europei au izbucnit mai multe războaie ”locale”, unele civile (în Rusia sau în Finlanda), altele ”interțări” (războiul greco-turc, terminat în 1922, sau cel româno-maghiar, început și terminat în 1919). Dar dintre toate, cel mai mare a fost cel sovieto-polon, atât în sens militar, cât și ca implicații geopolitice ulterioare. De asta vin și vă întreb: câți dintre voi, în România, știți despre ce-a fost vorba?

Mda... bănuiam. Pe scurt: după Războiul Civil (1918 – 1922), liderii sovietici au decis să trimită Armata Roșie în inima Europei, pentru a ”elibera” Germania (în anii ăia, nemții aveau propria lor revoluție comunistă pe cap, dar au reușit s-o strivească la timp). Așa că Politburo (organul suprem de decizie în URSS, condus atunci de Lenin) a hotărât să ”reaprindă flacăra” comunismului german. Dar în drum le stătea Polonia. Deci, au invadat-o (citat dintr-un general sovietic: ”Drumul spre pârjolul Europei trece peste cadavrul Poloniei!”). Numai că polonii, deși trădați ca de obicei de francezi și englezi, au rezistat și au dat peste cap, în final, Armata Roșie, astfel încât Polonia și Europa au fost salvate... pentru moment. De remarcat: și România a fost salvată atunci de deznodământul acelui război, că doar sovieticii nu erau nebuni să lase o țară neocupată, fix în coasta dispozitivului lor de luptă! Dar de unde să știm noi asta, ce, ni s-a spus vreodată?!

Ei bine, cartea lui Babel este despre acest război. Să știți că e greu de citit, pe de-o parte din motive literare (deși Victor Kernbach, traducătorul, a făcut și el ce-a putut), pe de altă parte din motive politice (polonezii sunt tot timpul numiți ”șleahta”, în derâdere, așa cum basarabenii erau numiți ”boierii români” în jargonul stalinist). Cu alte cuvinte, Babel nu pare niciun moment conștient că face parte dintr-o armată invadatoare și că polonii, șleahtici sau nu, sunt oameni care-și apără patria. Dar probabil că a trebuit să scrie așa pentru a-și vedea publicat romanul; cu mult mai interesant este însă raportul triunghiular dintre poloni, ucrainieni și evrei, în descrierea lui Babel (el însuși evreu din Odessa). Polonii sunt destul de sumar prezentați, ca fiind ”catolici fanatici” și ”proprietari” (pe atunci, asta era o crimă); ucrainienii sunt la fel de schematici, un popor de țărani needucați, curajoși ce-i drept, dar complet tâmpiți; evreii sunt ”poporul care suferă”, dar nici imaginea lor nu e măgulitoare: foarte murdari, lași, preocupați numai de siguranța lor personală și de religia mozaică, un fel de ”visători în zdrențe” de care toată lumea își face râs. Esențial este că, între aceste trei laturi ale ”triunghiului” (poloni, ucrainieni, evrei) nu există altceva decât ură. Și, da, aici îi recunosc talentul lui Babel: dacă știe să descrie ceva în cuvinte puține și bine alese, acel ceva este ura. Impresionant.

Uitam: și cruzimea. Pentru că, dacă e să-i găsesc autorului un strop de obiectivitate, acel strop se referă la soldații ruși din cavalerie, pe care el îi numește mereu ”cazaci”, niciodată ”ruși”. Acești cavaleriști, cazacii, sunt descriși efectiv ca niște câini ai războiului, fără nimic omenesc în ei când e vorba de inamici sau de civili nevinovați. Singura lor însușire pozitivă pare să fie un fel de camaraderie de arme, care se aplică numai între ei, nu și altora, chiar ”aliați” (autorului, de exemplu, nu i se aplică! Cazacii îl alungă dintre ei pentru că este evreu, deși el, teoretic, ar fi trebuit să-i comande!).

Și un ultim punct despre carte: personajele lui Babel sunt vii. Buni sau răi (mai mult răi, de fapt), oamenii din carte trăiesc, îi simți, chiar dacă nu ți-s deloc simpatici. Ca unul care am încercat și eu, pot să vă spun cât e de greu să nu-ți iasă ”morți” din fuga condeiului.

Revenind la zidul ignoranței noastre reciproce în Est, că doar cu asta am început; ce se poate face? Cred că trei lucruri:

-         traduceri directe, adică din finlandeză în română, din bulgară în letonă, din slovacă în turcă, din albaneză în ucrainiană, pentru că dacă stăm la mâna occidentalilor, o să cumpărăm mereu numai marfa culturală pe care ne-o selectează ei. Și mai rău decât atât, un scriitor estic nu se va putea bucura de notorietate decât se milește de el un editor parizian, exact cum e acum. Asta ar fi treaba ICR-ului. Dar mi-e teamă că Andrei Marga nu e bun de așa ceva, și în general, nu e bun de nimic.

-         Neagu Djuvara propunea, pe bună dreptate, ca istoria românilor să nu mai fie predată separat, ci în legătură cu istoria popoarelor vecine, că altfel nu se înțelege nimic și rezultatul e apariția generațiilor de semidocți ridiculi, de genul ”dacologilor” actuali. Dar cred că trebuie mai mult de-atât. Cred că e necesar un manual comun de Istorie a Estului, astfel încât, din Finlanda până în Grecia, s-avem habar unii de alții. La ce ne folosește că putem recita lista cu toți regii Angliei, dacă nu știm nimic despre ăștia de lângă noi, care-au trecut prin ”istorii” mult mai similare cu a noastră decât istoria Angliei?!

-         vizite directe, turism, turism la greu. Orice român își face un punct de onoare în a vizita Parisul, dar la Varșovia sau la Tallin nu mergem nici morți. Dau un exemplu (român mediu, venituri medii, cultură medie): eu am fost anul ăsta la Paris și la Londra, dar la Tallin n-am ajuns (deși îmi propusesem!). Turismul, deși nu pare, e o soluție foarte la îndemână pentru probleme de genul ignoranței, că dacă te duci și vezi cu ochii tăi, vrei să și înțelegi ce-ai văzut, așa că ajungi acasă și te pui la punct cu informația, ca să nu mori prost.

Ca mine, dacă nu-mi cădea în mână ”Armata de cavalerie” a lui Isaac Babel.  

Criminalitatea în România

Mi s-a spus că despre multe am povestit în articolul cu Ferentari, numai despre ”principala problemă” de acolo n-am scos o silabă. În viziunea interlocutorului meu, problema asta principală era violența. Numai că nu se exprima corect, ceea ce voia să spună era ”criminalitatea”: el era de părere că de-asta sunt așa mici prețurile în Ferentari, pentru că oamenii se tem să se mute acolo (”Te taie țiganii de n-ai aer, carne de mici te fac!”). Nu știu dacă are dreptate, deși înclin să cred că nu; dar chestiunea merită aprofundată.

1.     Mie nu mi s-a întâmplat nimic, deși m-am băgat pe tot felul de străduțe și fundături. Poate nu era ora potrivită (la prânz), poate n-am nimerit eu zonele cu adevărat ”interzise”, nu știu. Cert e că ochii mei n-au văzut niciun fel de violență stradală, ca să nu mai vorbesc de criminalitate. Nici măcar clasicii bețivi ”de dimineață” n-au fost de zărit! Asta îmi întărește părerea că sărăcia e acolo principala problemă: dacă aveau bani, oamenii săraci și i-ar fi băut de la primele ore, cum fac în alte cartiere.

2.     Din articolul domnului Adi Schiop am înțeles următoarele: el personal a avut, în cei cinci ani de locuire în Ferentari, probleme de natură exclusiv verbală (amenințări), plus câte un show-off ocazional, când ”controlul” unei anumite străzi trecea de la o gașcă de adolescenți la alta (fluturări de bricege, informări de genul ”Băiatu’, dacă te supără cineva, la mine vii și-mi spui, m-ai înțeles? Io rezolv aicea toate!” – acest exemplu e dat din capul meu, nu apare în textul lui Adi!). Dar, mai important decât atât, a aflat de la vechii locuitori că nivelul criminalității a scăzut cu circa 99% față de acum 25 de ani: ”Aici intrai în costum și ieșeai în chiloți!” (citat din textul lui Adi). În concluzie: nivelul criminalității din Ferentari e ceva mai ridicat decât media bucureșteană, dar extraordinar de scăzut față de acum un sfert de secol. Dacă nici ăsta nu-i progres, atunci nu știu care e!

3.     Poate e cazul și unei alte comparații: cum e Ferentariul față de alte cartiere rău famate din marile orașe europene? Din câte înțeleg, în alte părți e mult mai rău (Neapole, Marsilia, ca să nu mai zic de Sankt Petersburg). Iar dacă părăsim hotarele Europei, atunci putem vorbi de Ferentari ca de un model social: sărăcie maximă, criminalitate minimă.

4.     Dacă extindem cercetarea (așa amatoristică) la nivel de țară, atunci lucrurile se clarifică: România are un nivel mic de criminalitate. Și grosul crimelor sunt făcute la beție, cu predilecție în zonele foarte sărace din estul și sud-vestul țării (județele Vaslui și Dolj sunt în frunte). Bucureștiul stă foarte bine la criminalitate și mai puțin bine la infracționalitate (în orașul ăsta, majoritatea infracțiunilor sunt furturi, nu crime).

5.     Bine, mă veți întreba, dar ce înseamnă ”nivel mic”? Păi, ce să însemne: numărul de crime la suta de mii de locuitori. România are indicele 2, față de Rusia care are 10,2 (record european). La celălalt capăt al clasamentului vin scandinavii și Mitteleuropa (Germania, Elveția, Austria, Slovenia) cu indici sub 1, apoi țările atlantice (Franța, Marea Britanie, Spania, Irlanda, Portugalia, Olanda), cu indici sub 1,5. Indicii tot cresc pe măsură ce înaintezi spre Est, cu unele surprize neplăcute (Finlanda 2,2; Estonia 5,2; Lituania 6,6; Republica Moldova 7,5!) și cu altele foarte plăcute (Bulgaria 2, România 2, Ungaria 1,3!). După cum vedeți, dracul nu-i așa de negru cum ne place să credem (și să ne văicărim în consecință).

6.     Se spune că ”Estul are memorie istorică”. Este o minciună. Esticii nu au nici pe departe vreo memorie istorică mai bună decât vesticii, ci sunt pur și simplu mai înapoiați. Un exemplu: francezii i-au redescoperit (și promovat) pe ”strămoșii noștri gali” pe vremea lui Napoleon al III-lea, iar românii i-au redescoperit pe daci pe vremea lui Ceaușescu! O întârziere de peste 100 de ani. Dar aceiași români, atât de buni experți în evenimente de acum 2500 de ani (Burebista, Deceneu, Zamolxe etc) sunt total ”orbi” la evenimentele din ultimii 25 de ani: scăderea criminalității, creșterea nivelului de trai, circulația informației și câte și mai câte. Ce ”memorie” e asta?! Aici nu-i vorba de niciun fel de memorie, e vorba de o criză de creștere, la fel ca la puberi: mi-au dat tuleiele, dar prefer să bat în continuare mingea pe maidan, în loc să încep să ies cu fete. Mă agăț de copilărie pentru că mi-e frică de viitor! Exact la fel și esticii: ”înainte era mai bine” și ”strămoșii noștri au trăit o epocă de aur, când erau stăpânii lumii” – asta auzi și în Bulgaria, și în Serbia, și în Ungaria, și în Polonia, și în România. Aceeași placă.

7.     Singurii de la care nu auzi partea a doua (aia cu ”epoca de aur”) sunt țiganii în general și ferentarezii în special: la ce epocă de aur să se raporteze ei? Pe de altă parte, în materie de ”înainte era mai bine”, aici țiganii sunt doctori: odată cu comunismul, ei au pierdut totul.

Știu că această ultimă concluzie e profund contraintuitivă pentru majoritatea românilor: ”Cum, mă?! Înainte erau ținuți cu botul pe labe, unul nu sufla! Acum, ei sunt șefii, ei te vând și te cumpără!”. Greșit. Traseul postcomunist al țiganilor a fost asemănător cu al românilor: unii, puțini, au prosperat, alții, majoritatea, s-au afundat în sărăcie și disperare.

Cine crede altfel, să dea o tură prin Ferentari.

Ferentari

Am avut ieri ocazia să fac o tură prin cartierul Ferentari, pe jos. Nu am mers peste tot, ci doar pe străzile din jurul școlii 188 și din jurul fostei uzine Autobuzul (acum un teren viran de vreo 20 și ceva de hectare, în curs de ”conservare” ?!?!), am ieșit pe strada Toporași, am admirat noua stradă Cladova (pentru cine nu știe, o stradă făcută acum un an-doi, pe traseul unei foste căi ferate industriale, care deservea uzina și lega bulevardul Pieptănari cu strada Tiparniței), pe urmă am mers pe Prelungirea Ferentari și în continuare pe Zețarilor, până am ”căzut” înapoi în Șoseaua Giurgiului, frontiera convențională dintre cartierele Ferentari (la vest) și Berceni (la est), așa cum Șoseaua Sălaj este tot o frontieră convențională, între cartierele Rahova (la vest) și Ferentari (la est). Fac aceste precizări pentru cei din alte cartiere și alte orașe, oameni care au o foarte vagă cunoaștere a acestor zone din sudul Bucureștiului, considerându-le un singur întreg, sub numele generic de ”în țigănie”.

Părere parțial adevărată. Adică parțial falsă. Da, aceste trei cartiere sunt printre cele mai sărace ale orașului, dar Ferentariul se detașează clar în cursa pentru ”cel mai sărac”: un om care-și vinde apartamentul în Berceni nu își poate cumpăra un alt apartament undeva în București, cu excepția Ferentariului. Dar astea sunt teoretizări. Să vă spun ce am văzut cu ochii:

- o sărăcie ”pe față”, nu una mascată ca-n alte cartiere din oraș. În alte părți vezi blocuri destul de asemănătoare și nu poți ști cum trăiesc oamenii care le locuiesc, decât eventual după mașinile parcate printre ele (dar și asta e înșelător, de când cu ”traiul pe credit”). În Ferentari n-ai problema asta, că sărăcia de-acolo se vede și fără binoclu, și miroase suficient de convingător.

- extrem, extrem de puține magazine, de orice fel. Ai impresia că acolo oamenii nu-și cumpără pâine, țigări sau apă plată! Rar câte un ”butic” fără niciun client, ici și colo câte un salon de ”jocuri mecanice”, dar închis.

- în schimb am văzut cam 50 sau 60 de ”unități de colectare deșeuri metalice”. Pentru cine vine din altă zonă a orașului, unde astfel de unități sunt rare, aici ai impresia că alcătuiesc coloana vertebrală a economiei cartierului. Evident, ”unitățile” nu sunt altceva decât niște curți sordide, pline cu gunoaie metalice de toate felurile, pe care niște adolescenți dubioși le tot mută de colo-colo.

- numărul de câini vagabonzi este mai mare decât media orașului. Deși cam peste tot în București poți vedea maidanezi, de obicei în grupuri, recordul e atins de cartierele din sud (Berceniul nu face excepție), dar recordul absolut e deținut tot de Ferentari. Pentru a fi corect, trebuie să spun că erau foarte blânzi, se pare că adevăratele haite își fac veacul pe marile terenuri virane ale cartierului.

- poate că ăsta e cel mai izbitor aspect din Ferentari: după cum știe oricine a vizitat Bucureștiul, tot orașul e plin de mari terenuri virane, unele uriașe (e celebru cel din centru, dintre bulevardele Unirii și Goga). De obicei, e vorba de foste situri de demolare rămase în urma Ceaușimei, așa că sunt răspândite destul de uniform prin oraș. Dar în Ferentari e o altă situație: aici, terenurile virane au rămas în urma demolării fabricilor comuniste, așa că ele sunt mai ”proaspete”, mai mari și mai multe decât în orice alt cartier. În plus, pentru că investitorii nu sunt atrași aici, din diverse motive (de ce să construiești complexuri de locuințe, dacă prețul unui apartament cu două camere e 20.000 de euro, și nici așa nu se vinde?!), terenurile s-au ”conservat” minunat: pe ele cresc adevărate pădurici de boscheți și buruieni, hrănite de compostul produs de milioanele de tone de gunoaie depozitate cu grijă. Am înțeles și mecanismul: timp de mulți ani, pentru șoferii mașinilor de gunoi era mai rentabil să le descarce în interiorul orașului, pe astfel de terenuri, decât să le ducă până la gropile de gunoi din extravilan. Rezulta o economie de benzină care putea fi băgată frumușel în buzunar. Mă rog. Esențial e că, dintre cartierele vechi ale Bucureștiului, Ferentariul era cel mai industrializat; în urma dezindustrializării, au rezultat aceste spații impresionant de murdare și sălbatice, pe care nu locuiesc decât haitele de câini vagabonzi și ”stăpânii” lor improvizați (cerșetori și căutători prin gunoi, oameni care și-au amenajat aici culcușuri și își duc viața ca”netoții” din Evul Mediu românesc).

- altă observație (ultima, promit!): densitatea blocurilor e mai mică în Ferentari decât în alte cartiere. Marea majoritate a spațiilor de locuit sunt căsuțe (sau căsoaie, dar în număr încă foarte mic). Nu că ”blocul” în sine e un factor de civilizație (cum cred încă mulți regretnici comuniști, printre care și amicul nostru Julius – care, în treacăt fie spus, s-a mutat de la bloc la vilă!): cele mai multe sunt bloculețe cu 4 etaje, confort doi, unde locuiesc oameni cam de confort doi, d-ăia care cresc doi purcei într-un coteț de un metru pătrat, suspendat la etajul 4. Priveliștea poate fi admirată din stradă și este foarte exotică, vă asigur.

Bun, e timpul pentru concluzii:

1. Cartierul Ferentari nu are cum să scape. Exotismul lui se va pierde complet în următorii 10 ani. Dacă eu nu-mi fac acum agenție de turism ca să plimb englezi excentrici prin Ferentari, peste un an-doi nu mai are rost să-mi fac: aerul lui special va dispărea complet.

2. Motive: e prea aproape de centru, are terenuri virane mult prea mari și prețuri mult prea mici. Indiferent de crisparea cu care actualii locuitori se agață de modul lor de viață, sunt condamnați să se modernizeze sau să plece. Terenurile lor virane și căsuțele lor prăpădite vor fi foarte dorite de dezvoltatorii imobiliari, când spațiile construibile din celelalte cartiere se vor fi împuținat suficient. Cel mai mult vor rezista ferentarezii din blocurile ”confort doi”, că pe alea nu le vrea nimeni. Dar peste 10 ani, vor fi destui care să le cumpere cu totul și să le demoleze.

3. Specificul Ferentariului mai e dat și de cele două ”industrii” pe care eu nu le-am văzut, că era ziua pe la prânz: prostituția și drogurile. E adevărat că am întâlnit vreo trei-patru prostituate, dar erau d-alea extrem de amărâte, care n-au nicio șansă la orele lucrative (seara). Ei bine, eu cred că aceste industrii se vor ”profesionaliza” în curând, adică vor intra în regim științific de exploatare, atunci când mafiile se vor maturiza și se vor apuca serios de treabă, ca în orice oraș mare, chiar și din Est (Moscova și Varșovia sunt exemple foarte bune). Deocamdată, și traficul de droguri și prostituția se fac la nivel de amatori, adică de mântuială. Nici asta n-o să dureze.

4. Mă gândesc să mai scot un bănuleț și din ardeleni. După cum știe toată lumea, unii semidocți din Ardeal și Banat sunt absolut convinși că Bucureștiul este o imensă ghenă de gunoi, locuită numai de țigani și de politicieni; pentru cine nu crede, să citescă ce scriu postacii pe net (nu sunt mulți, dar sunt foarte activi și foarte obsedați). Dacă îmi fac agenție și le vând acestor oameni ceea ce vor să vadă, plimbându-i prin Ferentari și povestindu-le că așa e tot orașul, nu mă umplu de parale?

5. Ultima concluzie: Berceniul e Beverly Hills. Trebuie numai să găsești termenul de comparație potrivit.

Dacă vă interesează subiectul, recomand un articol excelent, scris de un ardelean ce locuiește în Ferentari de aproape cinci ani. Spre deosebire de mine, omul vorbește din experiența de zi cu zi, nu din ”impresii” de două-trei ore: http://www.criticatac.ro/19539/lumpenii-ferentarilor-capcana-ingerilor-din-ong-uri-rechinilor-din-clasa-de-mijloc/

Moldova Mare

Ne place sau nu, aici suntem la porțile Orientului. Locul unde orice e posibil, indiferent câte șanse de realizare ar avea ”posibilitățile”. Printre care se numără și visul Moldovei Mari.

Recunosc că nu-mi vine să iau în serios toate fantasmagoriile care-mi trec pe la urechi, dar, după marșul de ieri din București și prezentarea ”Pactului pentru Basarabia”, parcă văd că Vocea Rusiei o să bage iar cine știe ce articol dubios pe prima pagină. E mai bine să i-o iau înainte.

Bun, știm cu toții că există două mari curente în Republica Moldova, unul ”unionist”, care militează pentru unirea cu România, și altul ”independist” care militează... pentru ce? Aici e poanta. În aparență, doar pentru păstrarea status-quo-ului, adică pentru independența Republicii Moldova. Necazul e că nu poți mobiliza imaginarul oamenilor doar cu atât (fiecare om, pentru a se urni într-o direcție sau alta, are nevoie de un vis, vrea să creadă în ceva, într-o schimbare față de prezent). Deci, ce opțiuni pot oferi independiștii, în contrapartidă? Să le vedem:

1. Integrarea în Federația Rusă. Republica Moldova ar urma să aibă un statut de oblast (regiune), identic cu cel al oblastului Kaliningrad, adică de exclavă a Federației. Avantaje ale acestei soluții: ar rezolva problema transnistreană și (probabil) ar crește nivelul de trai în Republică. Dezavantaje: soluția e foarte nepopulară în Republica Moldova, Ucraina și România, ca să nu mai vorbim de UE. Singurii care o sprijină, necondiționat, sunt etnicii ruși din Republică și din Transnistria.

2. ”Moldova Mare”, varianta ”extindere spre Est”. Ar presupune integrarea în Republică a celor 5 raioane transnistrene (Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Râbnița și Slobozia). Avantaje: ar rezolva problema transnistreană și ar readuce Republica în forma ei de pe vremea sovietică (1945 – 1991), pe care mulți cetățeni moldoveni o consideră ”epoca de aur” a moldovenismului. Dezavantaje: soluția e foarte nepopulară în Rusia.

3. ”Moldova Mare”, varianta ”extindere spre Nord și Sud”. Ar presupune integrarea în Republică a celor 2 raioane din nordul Republicii (Secureni și Chelmenți) și a celor 9 raioane din sud (Arciz, Bolgrad, Cetatea Albă, Chilia, Izmail, Reni, Tatarbunar, Tarutino și Sărata) care acum aparțin Ucrainei (regiunii Cernăuți și regiunii Odesa). Avantaje: ar restabili Basarabia ”istorică” așa cum era pe vremea țarilor (1812 – 1856), pe care unii cetățeni ai republicii Moldova o consideră ”adevărata epocă de aur” a moldovenismului. Dezavantaje: soluția e complet nepopulară în Ucraina.

4. ”Moldova Mare”, varianta ”extindere spre Vest”. Ar presupune integrarea în Republică a celor 7 județe (Suceava, Neamț, Bacău, Vrancea, Galați, Vaslui, Iași, Botoșani) care acum aparțin României. Avantaje: ar restabili, cel puțin parțial, principatul Moldovei de pe vremea lui Ștefan cel Mare, considerat de mulți ca ”adevărata epocă de aur a moldovenismului”. Dezavantaje: soluția e complet nepopulară în România.

5. Integrarea în UE. Pare cea mai realistă variantă, dar din păcate este nepopulară în UE, din cauza nefericitei probleme transnistrene. Serbia este în aceeași situație, de pildă, deși economic stă mult mai bine.

Concluzii:

- câte capete, atâtea păreri, vezi chestia cu ”adevărata epocă de aur etc”. Din experiența mea, situația e similară în România și în toată Europa, în privința identificării ”adevăratei etc”.

- ca să te ”extinzi” ca stat, într-un fel sau altul, îți trebuie fie performanță militară (cum avea Stalin), fie performanță economică (cum are UE), fie noroc chior (cum a avut România în 1918). Desigur, cel mai bine e să le ai pe toate trei, cum a avut Anglia în 1707 sau Germania în 1990.

- cât timp cetățenii Republicii Moldova au parte de actualul context politic, poate că e preferabil să caute soluții individuale de salvare, nu ”soluții de stat”. În orice caz, pentru un stat slabănog, a-și imagina ”extinderi” peste tarlalele vecinilor sună foarte neconvingător.

- pentru cetățenii români există o soluție simplă, dacă vor să se implice: în loc să facă pe postacii și să angajeze nesfârșite dispute pe net cu alți postaci, mai bine ar face turism în Republica Moldova. Nu costă mult și rentează pentru toată lumea.

- pentru unioniștii din România și din Republica Moldova: contactele personale nu pot fi înlocuite de nimic. Și în niciun caz de marșuri, oricât de bineintenționate are fi ele. Despre spumegările de pe net, nici nu mai discut.

- pentru independiștii din Republică: poate că, dacă cei din România vin la voi și cheltuiesc niște bani, vă veți convinge că românii nu sunt ”țigani”. Sau nu doar ”țigani”. Zic!

- pentru antiunioniștii din România: vizitând Basarabia, există o șansă de a vă nuanța părerile. Și din momentul ăla, discuțiile de substanță pot începe. Chiar dacă eu, personal, nu sunt unionist la momentul ăsta, de discutat pot discuta. Ce! Oi fi mai prost?! 

Molima in București - epidemie, pandemie! Păzea!

Boala se numește ”căpriorită” și afectează bărbații de peste 40 de ani, dar, desigur, nu sunt imuni nici cei de 15 sau 75 de ani - molima n-alege!

Simptome: te uită Dumnezeu cu ochii bleojdiți pe stradă, sau la metrou, sau într-o stație de autobuz, sau oriunde; s-au întors studentele din vacanță.

Și care-i problema? Păi asta e problema, ca studentele și elevele din 2012 arată de aproximativ de patruzeci de mii de ori mai bine decât alea de acum 50 de ani, din comunism... ia uitați-vă la ele! Moartea pasiunii!

Dar căprioarele din ziua de azi sunt primejdie, sunt pericol social. Eu zic să vă încuiați în casă și acolo să stați vreo câțiva ani sau câțiva zeci de ani, până vă iartă Dumnezeu... pe stradă e riscant de ieșit!

Alegorie cu țigani

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, o gașcă de țigani. Fiind ei ceea ce erau, nu puteau face altceva decât să stea ciuci în fața blocului, să spargă semințe și să vorbească despre femei, mereu despre femei, numai despre femei. Până când, într-o bună zi, unul mai coios s-a dus la curve: a futut-o pe Nutzy. Pentru cine nu știe, Nutzy era cea mai cea dintre toate femeile despre care vorbiseră țiganii noștri ani în șir, cu bale la gură: cur, țâțe, craci, mă rog, de-ale profesionistelor. Antologică rămâne seara în care țiganul cel coios (să-l numim ”Inițiatorul”) s-a întors triumfător în fața blocului, s-a întins alene după punga cu semințe, a scuipat primele coji și-a anunțat:

- Am futut-o pă Nutzy, mânca-v-aș pulicica voastră.

Este inutil să vă descriu șocul și fascinația celorlalți țigani, precum și venerația cu care au ascultat povestirea Inițiatorului: cum știe Nutzy să facă treabă, cu toate alea care i le-a dat ele Dumnezeu drăguțul, pupa-i-aș buca lui: cur, țâțe, craci, ați prins ideea. Și așa frumos povestea Inițiatorul, și cu atâta fascinație îl ascultau ceilalți țigani, încât noaptea s-a scurs pe nesimțite și dimineața i-a găsit pe toți epuizați – pe Inițiator, de contemplarea propriei glorii, reflectată în ochii avizi ai celorlalți; pe ceilalți, copleșiți de un sentiment de venerație pentru Inițiator, de dispreț pentru propria nimicnicie și de hotărâre diamantină să fute și ei ceva, orice. Bine, nu pe Nutzy, aia e o zee, dar orișicât, mai sunt și alte boarfe!

Seara următoare s-au întâlnit iar la o sămânță. Dar, ciudat, de data asta Inițiatorul n-a mai avut același succes, nici pe departe, deși a spus iar povestea din ajun, cu curul, țâțele și cracii lui Nutzy, ba a mai și înflorit-o pe ici pe colo, văzând că pierde atenția auditoriului său țigănesc. Dar nu a fost nimic de făcut, chiar nimic: deși le-a explicat cu lux de amănunte cum o suge Nutzy și cum ia pe toate părțile și face și drege, țiganii nu-l mai ascultau, fiecare era dus pe gânduri, punându-și la punct propria agendă. Într-un efort final de a-și conserva proaspătul prestigiu, Inițiatorul a propus:

- Bă, mânca-v-aș pula voastră, uite cum facem: ieșim de mâine în treabă, că nu se mai poate așa! Face fiecare bani cum știe pula lui, tâlhărește, dă în cap, face la buzunare, ia lanțul dă la gâții babelor, morții mă-sii. Da’ cu banii merge la futut, c-aveți și voi o vârstă, gata cu laba, gata cu duhul blândeții! Vă râde lumea ca pă sparți. Și la anul ne vedem tot acilea, pulelor: fiecare dă raportul ce-a futut! Care te bagi la proiect?

Nu era nevoie de atâta muncă de convingere: țiganii s-au băgat toți. Asta aveau și ei în cap, să se lase de labă și să se-apuce de curve, că simțeau că le venise și lor vremea. Au jurat toți. Și-au scuipat pe degete, pe index și pe mijlociu, și s-au tăiat cu bricegele, cum e moda la țigani: p-ăla care nu se ține de jurământ, nu-l mai primim în țigănie! Și să-i moară și pula, ca lui Ceaușescu!

A trecut un an. Paroliști, țiganii au venit toți. Au început să se laude:

- Bă, io pă Suzy am futut-o! Haoleo, ce femeie, să-nnebunesc! Nu-i ca Nutzy, da-i pe-aproape, să-mi saie ochii dacă mint!, spunea unul mai mic și mai pricăjit.

Altul, cu o mustață subțire, ca o dungă de căcat atent trasată sub nas, se umfla și el în pene:

- Io, bă, am futut o tătăroaică din Dobrogea, n-o știți voi! Mai micuță, bă, da’ cu carnea pă ea tare ca piatra, neam dă neamul vostru n-a bunghit așa ceva!

Un al treilea încerca mai degrabă să se scuze:

- Bă, io am stat pe mic, că nu mi-a mers bine cu banii! Am futut d-astea mai ieftine, pă Miți, pă Găbița, pă Niculina! Fete bune, bă, face ce le zici, stă cum le pui, n-ai treabă cu ele! E-adevărat că le fute toți, da’ ce, gaura lor nu merge?!

Inițiatorul prezida luminata adunare, scuipând înțelepțește cojile de „floare”:

- Nu e rău, pulelor. Da’ să vă zic io una și mai tare: anul ăsta am futut-o pă...

- Pă?!, întreabă toți, cu ochii scoși din cap și salivând de invidie.

- Tot pă Nutzy!, zice Inițiatorul.

Ceilalți nu erau impresionați. Chiar deloc:

- Păi... atât?!

- Ce, bă, ce?, se rățoiește Inițiatorul. Vrei să zici că Nutzy nu e pizdă bună? Cum, bă? Păi neam de neamul mă-tii n-a avut parte dă sloboaze ca ale ei! Ia mai taci în pula mea! Ne vedem peste încă un an, tot aici, și-atunci să vă văd!

Adunarea din al doilea an a fost mult mai relaxată, că țiganii erau de-acum siguri pe ei, trecuseră prin multe. I-au dat raportul Inițiatorului: că au bifat-o și pe Mariana Cur-de-Fier, și pe Getta Strâmba, și pe Ofelia Găozara, și pe Mimi Picea, și pe Beti de la Piață, și pe Colivăreasa, și pe Corcodușa, și pe Laura Gaura, ba chiar și pe Pensionara Porno (asta le făcuse reducere de grup). Inițiatorul îi asculta în tăcere, clătinând aprobator din capul lui deștept. În cele din urmă, când țiganii au tăcut și ei, Inițiatorul a rămas cu ochii-n zare, ștergându-și din când în când, de pe buza de jos, cojile încleiate în scuipat. În cele din urmă, liniștea i s-a părut ciudată, așa că și-a plecat ochii spre țiganii săi. I-a întrebat contrariat:

- Ce beliți ochii la mine, pulelor?

- Păi, tu... nimic?, a cutezat unul dintre ei.

Inițiatorul a zâmbit superior, cu toată mila:

- Io am futut-o tot pă Nutzy!, le-a răspuns condescendent, ca omul care știe multe.

- Păi... atât?!, s-a mirat altul.

- Ce, e puțin? Vrei să zici că Nutzy nu e cea mai tare pizdă?

- Ba da, este, cum să nu. Doar că, vezi, între timp am futut-o toți. Credeam că vii și tu cu ceva nou!, a îndrăznit al treilea.

Inițiatorul s-a înfuriat:

- Bă, cât sunteți de mici! În materie de femei, nu cantitate se cere, bă, ci calitate! Aici este chestia: dacă io oricum fut cea mai tare fetișoară, ce dracul să mai pierd aiurea timp și bani pă la Pensionara Porno? Vezi, că sunteți proști?

Cei trei țigani s-au uitat lung la Inițiator... era ultima privire pe care i-o acordau în calitate de Inițiator.

- Te-oi fi însurat cu Nutzy, mă, și noi nu știam!, i-a aruncat unul dintre ei, peste umăr, în timp ce plecau hăhăind.

Dar țigănia-i țigănie și jurământu-i jurământ. Așa că cei patru prieteni au continuat să se întâlnească an de an și să-și povestească expedițiile lor de cuceritori; dar, curios, numai trei vorbeau. Al patrulea tăcea, nu din vocație, ci din obligație. Când era întrebat, răspundea, dar scurt:

- Păi io, bă, tot la Nutzy am fost și anul ăsta...

China prin lentile londoneze

Poți imagina milioarde de criterii după care să-i împarți pe români în tabere (egale și opuse, ca de exemplu ”criteriul Băsescu”), dar eu vă propun azi un criteriu ceva mai isteric: părerea despre China. Cu alte cuvinte, propun împărțirea românilor în ”români favorabili modelului chinez” și ”români defavorabili modelului chinez”.

Veți observa imediat, eventual cu râsete, că am eludat un criteriu mult mai inteligent și aplicat: ”români care-au fost în China” vs. ”români care n-au fost în China”. Veți spune, pe bună dreptate, ”Ce greutate poate avea părerea unui om care nu știe despre ce vorbește?!”.

Argument corect. Îl accept. Dar nu îl pot utiliza din două motive: extrem de puțini români au fost în China să vadă cu ochii lor despre ce e vorba (eu cunosc doar unul, pe domnișoara Andreea-care-avea-7-anișori-la-revoluție); be mic, eu am o părere despre modelul chinez. Deci, treaba mea e să-mi spun părerea (pe care nu mi-a cerut-o nimeni) și mai ales să-i pun la zid pe cei care îndrăznesc să aibă o părere contrarie. Doar ăsta-i rostul meu pe lume, heya?

Bun, ia să vedem: Eugen (un băiat, nu-l știți) are mare stimă pentru China (el reprezintă ”românul favorabil modelului chinez”), iar eu o stimă extrem de mică (puchinoasă, chiar!) despre această țară și ”modelul” ei. Deși m-am luat la harță de multe ori cu Eugen despre acest subiect, n-am scris niciodată pe blog despre aceste discuții. E timpul s-o fac, dar mai întâi să precizăm niște termeni.

1.     Eugen există, nu l-am inventat eu. El este un om. Fost coleg de serviciu.

2.     Prin ”modelul chinez” se pot înțelege mai multe lucruri, depinde cine-l definește, dar cel mai simplu e să-i zicem ”prosperitate fără democrație”. Prin comparție, modelul american poate fi numit ”flat world” (toată lumea să urmeze același model de dezvoltare, modelul american, ”capitalism fără protecție socială”), iar modelul european a fost numit ”liberal multilateranism” (ăsta nu prea știu ce e, dar înțeleg, vag, c-ar fi vorba de valorile Uniunii Europene, ”fiecare stat face ce vrea, în afară de război și de încălcarea drepturilor omului”). China respinge ambele modele. Modelul ei propriu se cheamă ”walled world” și constă, sumar spus, din ”fiecare stat face ce vrea și cum vrea, atâta timp asigură pâinea zilnică pentru cât mai mulți din proprii cetățeni”.

3.     Nici Eugen, nici eu nu am fost în China. Ambii ne-am format părerile pe baza celor citite din cărți. În cazul meu, din cărticica ”What does China think?”, de Mark Leonard, un profesor londonez de geopolitică, invitat de multe ori în China de mari mahări din partidul comunist, să vadă cu ochii lui cum merge treaba. Mark Leonard a văzut, a auzit și a scris. Categoric, cărțulia merită citită. I-aș recomanda-o și lui Eugen, dar nu mai am numărul lui de telefon.

4.     Nu am niciun interes personal în a denigra sau lăuda China. Nici Eugen nu are. E vorba, pur și simplu, de două mentalități foarte profund înrădăcinate în mințile românilor, ”dirijism” vs ”auto-organizare” – China e doar un pretext. Pentru Eugen, ca pentru toți dirijiștii, oamenii care alcătuiesc o societate sunt incapabili de organizare spontană: dacă nu-i dirijezi, ei cad în anarhie. Pentru mine și pentru toți cei care gândesc ca mine, societățile umane sunt capabile de auto-organizare, iar echilibrul rezultat este mult mai stabil decât echilibrul unei societăți dirijate. Pentru Eugen, China este modelul care îi dă lui dreptate. Pentru mine, Europa e modelul care mă confirmă.

5.     Pentru Eugen, e de la sine înțeles că, dacă România ar urma modelul chinez de dezvoltare, el, Eugen, ar urma să fie unul dintre ”dirijori”. Pentru mine, acest lucru nu este deloc evident. Dar este evident că eu aș fi una dintre primele victime ale regimului. Interesant: Eugen este perfect de acord cu acest lucru!

Ce am citit în cărticică și m-a convins că, dincolo de aparența unor succese gigantice (rezerve valutare de un trilion de dolari), societatea chineză are probleme majore? Multe lucruri, trebuie să citiți cărticica, dar unul m-a izbit în mod deosebit: modelul chinez nu este atractiv pentru nimeni, în afară de dictatori! În pofida unor eforturi uriașe de rebranduire, statul chinez nu a convins niciun popor să-i urmeze calea (să renunțe la pluripartidism și să treacă la economia planificată), dar a convins câțiva dictatori... dintre care mulți nu mai sunt acum în viață. Cu toate că a băgat în fundul lor miliarde și miliarde, în bunuri, investiții și armament, China nu s-a ales cu nimic: dictatorii respectivi au fost răsturnați de la putere, unii omorâți, alții judecați... iar banii chinezești din Sudan, Libia, Mali sau Zimbabwe s-au dus pe apa sâmbetei.

Mie, personal, afacerea asta îmi aduce aminte de Ceaușescu. Și el era prieten cu toți teroriștii și le dădea pomană, în timp ce românilor le ghiorăiau mațele de foame.

Cred că asta-i situația și în China, cel puțin la țară. Guvernul de la Beijing aruncă cu dolari în toți săracii, iar chinezilor nu le rămâne de mâncare decât patriotismul.

Nu, mersi. Am mai servit odată meniul ăsta... așa că dacă vrei să emigrezi în China, Eugene, du-te sănătos. Eu nu vin.

… și dacă-i bine?!

Știu, o să mă beșteliți iar de ”optimist incurabil”, dar lăsați-mă întâi să-mi spun poezia. Adică, de cred eu că e bine.

Aparent, bat câmpii: de la mineriada a treia, cea din iunie 1990, stima Europei pentru România nu a fost niciodată mai mică decât acum. Corect, nu discut acest punct, și nici motivațiile acestei situații.

Altceva vreau să discut: dacă nu cumva E BINE că țara noastră a ajuns într-o asemenea fundătură. Eu zic că e bine, că e foarte bine.

Și iată de ce: gunoiul n-a mai încăput sub preș! În loc să ne văietăm ca disperații, mai bine s-o spunem pe-a dreaptă – noi știam, știusem de la început că nu suntem europeni nici în inimă și nici în spirit. Și-atunci, de ce ni se pare atât de cumplit că ne văd (în sfârșit!) și alții așa cum noi ne-am văzut mereu (niște periferici care simulează stilul ”boierilor din centru”, dar pe dinăuntru sunt tot cum sunt, adică mahalagii puricoși)?

Bref : în politica României vedem un moment unic. Două găști de securiști s-au repezit într-o încleștare pe viață și pe moarte, iar noi, oamenii, suntem solicitați să-i legitimăm pe învingători prin referendum. Uimitor e că ambele găști au susținători la fel de fanatici și la fel de onești (nu fac excepție, și eu sunt fanul uneia dintre găști!), dar și mai uimitor e că lupta dintre găști a împărțit România în două jumătăți perfect egale (Jack the Ripper era mici copii!). Evit să iau aici parte vreuneia din găști, nu pentru că nu am preferințe sau argumente, ci pentru că alta e ideea pe care încerc s-o exprim: indiferent cine câștigă, pentru România e de bine. Pentru că nu va mai merge ca înainte.

Vă amintiți? Din 1989 și până azi, doar două puncte mari și late au întrunit consensul clasei politice (în afară de sărmanul Vadim, dar din păcate el nu poate fi socotit nici măcar ”repetent politic”): moartea lui Ceaușescu și accederea în ”structurile euro-atlantice” (NATO, UE, Schengen). În rest, câte capete, atâtea păreri – dar nu asta ne-a deranjat pe noi, ci faptul că ”părerile” nu se aflau mereu în același ”capete”! Adică, un politician aflat în opoziție avea o părere (s-o numim X), iar cel de la putere era de părerea opusă (non-X). Dar când cel din opoziție ajungea la guvernare, hop! Dintr-o dată îl abandona pe X și devenea cel mai al dracului suporter al lui non-X – uite așa, hocus-pocus, preparatus!

Pe scurt, noi toți, oamenii din țară, avem impresia că politicienii nu au nicio convingere personală (să n-o numim ”doctrină”, că deja le cerem prea mult), ci îi interesează strict cașcavalul (adică puterea politică și avantajele economice care decurg din ea). Cumva, senzația de mascaradă e împărtășită de toți alegătorii (”Pleacă-ai noștri, vin ai noștri”) și de aici extraordinara lehămețeală în exercitarea dreptului la vot, plus (și asta e mult mai grav) tot mai profunda aversiune pentru democrație (”La ce bun?”). Singurul argument pro rămăsese recursul la trecut (”Taci, bă, că pe vremea lui Ceașcă era mai rău!”), plus, pentru românii ceva mai călătoriți, recursul la vecinătate (”Taci, bă, că la ucrainieni e și mai rău!”). Mi se pare puțin, mi se pare derizoriu!

Dar, dacă de acum încolo îi vedem pe politicieni rupându-și beregățile pe bune (ca suporterii din fotbal, pentru exemplificare), atunci eu văd o șansă. Dacă cele două găști securiste se decimează reciproc (cu ungurii arbitrând de pe tușă, ca de obicei), atunci există posibilitatea apariției unui tip nou de politician, nesecurist, care să profite de busculadă și să câștige oamenii de partea lui. Și să-i trimită pe securiști la munca de jos.

În fond, asta ne-am dorit în 1989, heya?

Trofeul Calității - penitenciar

Magna Cum Fraude

Tu nu crezi în criză, Micule, dar criza crede în tine!

Vorbe de seamă

”Succesul este abilitatea de a trece de la un esec la altul fara sa iti pierzi entuziasmul”. Winston Churchill