L'Ultime Atome

Mergeam prin pădure cu cea mică-n cârcă, povestindu-i câte toate, și mă pomenesc strigat în vreme ce ne-apropiam de castelul Laerbeek: „Mihăiță! Bă, caporal Buzea! La vechiul loc adunarea!”. Mă uit, un bărbos venea spre mine vioi, cu ditamai rânjetul licărind prin barbă: „Hă, hă! Recunoaște! Recunoaște că nu știi cine sunt, hă, hă!”. Habar n-aveam, evident: „Tu ești, mă?”. „Eu, eu”, s-a bucurat el, „vezi că ți-ai adus aminte?”. Abia vocea lui m-a aruncat cu 24 de ani în urmă, în fatidica zi de 4 octombrie 1996, când pășeam sfios pe porțile UM 02525, cu valiza de lemn în mână și cu inima plină de presimțiri sumbre. Am depănat amintiri cu fostul meu coleg de pluton, i-am trecut în revistă pe ceilalți, am aflat de la el că la Bruxelles ar mai fi un coleg de-al nostru, neapărat să dăm de el și să-l scoatem la bere (în timpul ăsta ne omeneam cu Chimay Blue pe terasa castelului, ținută în arendă de o familie de arabi – ce să faci, globalizarea). Cea mică s-a jucat cu copiii lui, a rămas că mai vorbim.

După o nimică de trei luni s-a-ntâmplat și minunea. Am reușit, adică, să ne-adunăm toți trei la o braserie din Ixelles (cartier cam scumpuț din centrul orașului, cu prețuri tembele). Nu ne mai văzuserăm de la liberare, de pe 4 aprilie 1997, deci fiecare avea multe de povestit; doar că, nu știu cum, tot pe bârfă am dat-o. Ne-am apucat să-i mușcăm de cur pe foștii tovarăși de arme: că ăla e-un carierist împuțit, că ălălalt a căzut la patima beției, că ics e-un tâmpit cum era și-atunci, că igrec precis era turnător, că prea primea multe permisii, că zet a divorțat iar și acum plătește două pensii alimentare („Da’ bani de unde, mă, de unde?!”). Le-adusesem niște cărți, le-am semnat, băieții au urcat momentul pe facebook (alte glume și glumițe), iar pe urmă am ajuns și eu la mijloc: „Da’, Mihăiță, auzi… unguroaica ce-ți mai face?”. Și țin-te hă-hă, și țin-te hi-hi. Very funny, indeed. Eram în vorbă c-o fată din Pesta și-mi trimitea scrisori, iar cap-pătratul de comandant al unității m-a chemat la el să-mi „frece ridichea”, că poate fata e „spioancă” și cine știe ce scriu eu în scrisorile mele de răspuns; asta e toată povestea cu unguroaica mea, dar ei iarăși au râs copios, grandios, cum râsese tot plutonul văzându-mi mutra plouată când ieșeam de la comandant: „Ziceai că te epilase la coaie”.

Le Grand Café

Asta a fost prima cârciumă în care-am băut bere de când am ajuns aici la Bruxelles; nu că nu mai băusem eu bere, dar nu la cârciumă (îmi luam la pachet, de la magazinașul unui paștun, și beam acasă). Dar, la prima leafă, nevastă-mea a zis că hai să sărbătorim, așa c-am ieșit „pe oraș” și ne-am înfipt într-unul din localurile fițoase ale centrului, pe rue de la Bourse, colț cu boul’ Anspach.

Fiță, da, dar fiță mai germanică, mai de la țară. La Paris nici nu te-ar băga lumea-n seamă dacă ai mese de lemn și scrumiere desperecheate, dar aici merge. Oamenii, amestecați: mulți turiști, dar și vreo câțiva localnici, pensionari cu ziarul (îi cunoști: două ore trag de-un pahar și-o sărățică). Ne-am așezat, am cerut meniul, am ochit o bere nouă, apoi ea zice: „Să ți-l prezint pe șef”.

Pe șeful ei de la muncă, adică, cel cu care avusese interviul final, omul care dăduse OK-ul. Am săltat din umeri. Mă așteptam la vreun corporatist cu ochelari, din ăla brânzos și transpirat, bifător de ședințe și pasionat de nimic, în afară de somn (am întâlnit și eu oleacă de corporatiști la viața mea, da, da!).

S-a apropiat de masa noastră: „Luis Masafuerte”. M-am ridicat, surprins: „Mihai Buzea”. Mi-a strâns mâna cu putere, i-am strâns-o și eu, s-a așezat, ne-am studiat scurt. Nu știu ce-a văzut el, dar eu am rămas tâmpit: un vultur. Am băut bere, am povestit, ne-am împrietenit, iată povestea lui: paraguayan crescut în Bolivia, copil de înalți funcționari diplomatici, vorbitor de engleză, franceză, spaniolă și de una nemaiauzită („aymara”), plecat de tânăr de-acasă, muncise și învățase în Australia, Canada, Statele Unite și acum în UE, unde îi plăcea cel mai mult și unde avea de gând să rămână (mă-ndoiesc; îi știu eu pe hoinarii ăștia!). Cariera și-o făcuse singur, apucându-se mereu de alte și alte cursuri, plătite din banii lui (ce câștiga la muncă investea în propria lui educație), până ajunsese la nivelul ăsta de-acum, adică era așa de bun că mulținaționala asta îl ciordise de la altă multinațională, din State. Banii, bani, vă dați seama, dar nu asta vreau să spun: omul este munțoman! Când am auzit, mi-a picat fața, dar de bucurie. I-am zis că și eu, am bătut palma, la vară mergem în Vosgi, facem toată creasta, nord-sud, că nu e cine știe ce. Față de Călimani, Vosgii sunt un căcățiș, iar de Făgăraș nici nu mai zic. Ar fi jenant.

La Boussole & New Hong Kong

Această cârciumioară se află în Piața Sfânta Caterina, care este fi-ță. Nu exagerez. E genul ăla de zonă absolut ticsită de cârciumi și cârciumioare special pentru turiști, nu știu, ceva asemănător cu San Marco, să zicem (poate nu e ceva mai bună comparație, dar alta nu mi-a trecut acum prin minte). De fapt nu e o singură piață, sunt două, dispuse cumva sub forma literei „L”, iar catedrala Sfânta Caterina e la punctul lor de îmbinare; oricum, catedrala e cel mai puțin călcat loc din tot ansamblul. Cârciumile sunt punctul de atracție, cârciumile și cele cinci magazine care vând băuturi „pentru acasă”, nu că le-ar bea cineva acasă. Să mă explic: pe latura lungă a Pieții (care latură se mai cheamă și Marché aux Poissons) e o „fântână”, de fapt un bazin puțin adânc cu apă stătută, Fontaine Anspach pe numele ei (nu pot reveni cu amănunte istorice). Ei, și pe cele patru laturi ale acestui bazin stă tineretul, la vorbe de șagă, la pupat, la ținut de mână, la ținut pe după umeri, la bălăcit picioarele-n apă etc. Da, stă, dar cum stă? Cu sticla de băutură lângă, iată cum stă. Sticlă, cutie, doză, bidon, ce-o fi. Relaxare! Păi cei cinci negustori de bere, vinuri și spirtoase ce treabă au? Să se relaxeze, domnule, tinerii, că de-aia-s tineri! Giovinezza, giovinezza...

Problema mea e că eram pe terasă La Boussole, nu alături de tinerii tolăniți pe pavaj. Înțelegeți manțocăreala? Eu, sufletește, sunt tot ăla din Vama Veche: cercul de prieteni, băutura poștită, glumele, ocheadele, primele tatonări amoroase etc. Adică ce făcea tineretul acolo, sub ochii mei. Și eu ce făceam? Eu mâncam fripturi grele și beam ceai de iasomie. Și mă prefăceam că-mi place. Cu plăcintă de cartofi alături. Nu kidding: plăcintă de cartofi!

Era o masă de afaceri, cum ar veni. Afacerea urma să fie asta: eu să muncesc la negru, să fac curat într-un apartament, cu mopul, racleta, cârpă, găleata și multă-multă hârtie menajeră (plus eternele chimicale de curățat), apoi să-mi iau banul și să mă-ntorc fericit în România. Am întrebat de ce nu angajează o firmă locală de făcut curățenie, că sunt o grămadă; cică nu are încredere în femeile alea, că cine știe, și că ăsta e sensul afacerii, să lucreze cu cineva de încredere (cu mine, adică!). Am acceptat, că doar nu era să pierd banii, dar n-am înțeles nimic din mâncarea lui La Boussole. Eram cu mintea numa-n piață, la tineretul ăla care bea tolănit, la marea nepăsare. Of, viață... 

***

Am mâncat supă de cuib de rândunică. Aici ar trebui să se încheie textul, dacă aș avea cea mai mică urmă de onoare intelectuală; dar n-am. Deci va trebui să-mi suportați dezgustătoarea lăudăroșenie până la sfârșit.

Chestia e că toată lumea știe Bruxellesul, nu mai e nicio șmecherie să povestești ceva de p-acolo, ca acum 20 de ani (sau chiar 10, în cazul meu; eu m-am urnit mai greu, sunt mai lenos din fire), dar sunt aproape convins că de New Hong Kong n-a auzit nimeni, și pe bună dreptate. E la mama dracului, într-o zonă a orașului necălcată de picior de turist (dar, desigur, plină de muncitori români, ca mine și ca mulți alții). Adevărul e că nu avusesem în plan nici supa de cuib de rândunică, nici cârciuma New Hong Kong; adevărul e că m-am rătăcit. Aveam de băgat șmotru într-un apartament și de ajuns, am știut să ajung (!), că m-a adus clienta cu mașina; am lucrat vreo șapte ore dense, am scos un prim strat de slin din apartamentul ăla, apoi am zis să plec spre cazare, că nu mai puteam de foame și de oboseală. Am plecat spre metrou, spre stația Simonis, dar m-am pierdut printre străduțe și m-am tot învârtit ca un ou într-o căldare până n-am mai știut pe ce lume mă aflu sau cine sunt eu, așa în general.

Atunci am avut căderea de glicemie. Zbang! M-am scurs pe jos, direct pe bordura trotuarului. De obicei nu sunt imbecil, îmi cunosc problema, am la mine banane, sau eugenii, sau pâine, sau biscuiți, sau mere, dar atunci n-aveam. M-am adunat de pe jos și-am intrat în primul loc care semăna a hrănitoare, și s-a nimerit a fi tocmai ăsta. M-am așezat, fata (Dumnezeu să-i dea viață lungă și copii mulți, numai băieți, cum e moda la chinezi) mi-a adus un bol cu creveți și un pahar de vin roșu. Am mâncat și am băut, mi-am revenit, am putut vorbi. Creveții erau din cei oribili, care umpleau Alimentarele pe vremea lui Nea Nicu, dar n-a contat; i-am ras. M-am uitat în meniu, supă de cuib de rândunică: 6,50 euro. Trăisem cu impresia că supa asta este extraordinar de scumpă, așa că n-am ratat ocazia. Fata mi-a adus-o, am mâncat-o repejor, pe urmă am cerut iar meniul, să mănânc și ceva adevărat: am luat o tocană de pește cu melci, gătită într-un bol mare, cu tăiței și legume, să sature.

M-am uitat pe net când am ajuns la cazare. Cum să mă fi săturat supa? E făcută din scuipat de rândunică. Păi ce om muncitor poate trăi cu scuipați?

Almatî

Partea proastă e că Renion e cel mai banal hotel din lume. Nu e – atenție! – un hotel rău, ba aș zice chiar că este printre cele mai bune din acea parte a lumii, cel puțin atât cât am cunoscut-o eu (puțin, foarte puțin, infim). Dar nu e-un loc despre care să scrii, cu atât mai puțin în pagina 20 din Cațavencii, care pagină are un public ca voi, nu mofturos, dar exigent; de vină suntem noi, că v-am deprins numai cu texte bune și v-ați dedulcit, numai că asta n-are nicio importanță. Sau scriem ceva cu miez, sau nu mai scriem nimic. Păi?

„Banal” înseamnă exact asta, adică n-am ce povesti despre Renion. Am dormit bine, am mâncat bine, am băut bine (la parter e și restaurant, și bar; la bar găsești bere locală la draft, ceea ce este lucru mare în Kazahstan, și vorbesc pe bune. Ceea ce pare banal în Europa nu e banal deloc dincolo de Ural. Masivul și fluviul, vreau să spun, că astea două-s „frontiera”, cică. Simbolică, nu poate fi luată în serios decât dacă le ai cu simbolurile. Altfel, între Europa și Asia nu există nimic care să semene cu o demarcație geografică), și asta ar fi fost tot.

Dacă la recepție nu era Irina. Dar, pentru că la recepție lucra Irina, eu am ceva de povestit. Nu-i ceva teribil și nu vine din faptul că Irina era blondă (deși era) și nici din faptul c-ar fi venit noaptea la mine-n cameră (n-a venit); ci din faptul că era diferită. Să mă explic: și eu, ca oricine din țara asta, sunt rusofob moderat, în sensul că pot vorbi c-un rus ca c-un om, dar până la un punct. Știți la ce mă refer: toate bune și frumoase, noroc, noroc, c-o fi, c-o păți, până ajungem la Crimeea, la „sfânta” Rusie, la Velikaia Otecistvenaia Voina și la alte prostii pe care rusul le suge odată cu laptele mamei, e imposibil nu să i le scoți din cap, dar măcar să-l faci să le discute rațional. Nu zic c-am vorbit cu Irina așa ceva, nicidecum; dar ea zâmbea. Trebuie să explic că în cultura kazahă nu se zâmbește, e ca pe la noi, prin satele de câmpie din Oltenia profundă sau din Bărăgan – despre omul care-ți zâmbește se spune că „râde ca prostul”. Așa și kazahii: cât erau de recepționere fetele alea de la recepție, când vorbeau se încruntau de ziceai că-s gata să sară la bătaie. Irina, însă, zâmbea, a zâmbit mereu cât timp vorbeam și vorbea. I-am spus observația mea și ea mi-a zis: „Știți, așa este la noi, în Europa”.

Bișkek. Imperiia Pizzy. Restaurant!

Râdeți ca proștii! Și ce dacă are numele ăsta de toată jena? Așa-l cheamă pe el, na! Sunt și alte baruri cu nume penibile, n-o fi el singur pe lume! Cu ce este mai brează o cârciumă pe nume „Central” sau „Trattoria” (ca să nu spun de inubliabilul „Simplon”)? Cu nimic! Esențial e cum te simți acolo, aia contează.

Nu zic, are și numele clenciul lui. Păi nu făceam eu nopți albe la ședințele de „naming” pe vremea când lucram în advertising? Și tot un caca-maca ieșea: clientul alegea întotdeauna cel mai imbecil nume pentru produsul său, cel mai comunist, cel mai handicapat (îmi amintesc că am avut de botezat o campanie, la un moment dat, o campanie de nu știu ce, nu contează; știți ce a ales clientul? „Câștigi ȘI tu!”, asta a ales! Mi-am dat demisia, i-am lăsat să se joace singuri de-a oamenii mari. Nu merită proștii să muncești pentru ei, mai bine pleci).

Mi-a fost destul de greu să intru într-o cârciumă cu asemenea nume, recunosc cinstit. M-am uitat întâi stânga-dreapta, pe stradă, să nu mă vadă careva, vreun cunoscut (de unde naiba cunoscuți de-ai mei în Bișkek?! Dar așa e când te crezi persoană, faci figuri de-astea); Mece intrase deja, căuta o masă liberă, a venit Alina, l-a luat frumos, cu surâsuri ca pentru omul cu carduri în portofel: „Bine ați venit! O masă de câte persoane, domnule?”. Ne-am așezat, m-am scălămbăit la el („Vezi, bă? Sunt și io PERSOANĂ!”), în mai puțin de un minut a venit Alina, ne-a lăsat meniurile, a plecat după beri, s-a întors cât ai zice „Tatăl nostru”, a desfăcut, a turnat, am ciocnit (nu suntem unguri – regret obștesc), am băut. Am băut cu sete. E cald la Bișkek, chiar dacă nu așa cald ca-n rest (orașul e bine plasat într-o depresiune montană, dar în iunie tot e cald). Și iar am băut. A ieșit haos.

Știți care e concluzia? Bișkekul seamănă cu Bucureștiul. Glumă? Nu. Pentru proprii săi locuitori, Bucureștiul e mișto, are tot felul de oportunități, chiar atracții (dacă suntem generoși cu terminologia). Bișkekul, pentru locuitorii săi (și pentru țăranii din împrejurimi) este la fel. Dar dacă zici de București sau de Bișkek la Vancouver, la Osaka sau la Mexico City, reacția este aceeași: „Ce, mă? Unde-i orașul ăsta? E ceva de văzut pe-acolo? Eu, sincer, n-am auzit de dânsul!”.

Buhara

Foarte greu de ajuns la cârciuma asta cu nume imposibil, dar face: trebuie să te bagi într-o curte, apoi să treci printr-un gang, să suni la o poartă (de ce?!), s-o deschizi când îți răcnește ăla dinăuntru ceva-n uzbekă sau în rusă (probabil „E deschis!” sau „E descuiat!”), să intri într-un fel de subsol spre care cobori pe niște trepte de piatră, ca să ajungi – unde! La garderobă! Era o căldură în iunie 2019 de nu pot spune, noi eram în tricouri și bermude, ce să fi lăsat la „garderoba” lor? Afli că tot acolo e și buda, apoi ești îndrumat spre cârciuma propriu-zisă. Adică spre o scară de fier, în spirală, pe care urci patru etaje (nu, nu e nicio eroare! De la nivelul „minus unu” ajungi la „plus trei” pe scara aia melcată, folosită și de chelneri, și de clienții care coboară sau urcă de la budă). Apoi ieși pe terasă și te dumirești.

Chasmai-Mirob are cea mai bună priveliște din tot orașul. E vorba de o terasă destul de simplă, de lemn, acoperită cu stuf (sau rogoz, sau pipirig, n-am văzut bine), de unde vezi întreg Orașul Vechi, inima lui. Așa cum Buhara în sine era inima Drumului Mătăsii (ruta nordică), tot așa „inima” orașului e aici, desfășurată sub ochii tăi. Dărâmată și reclădită iar și iar, în decursul mileniilor de viață ale orașului – și iată chichița: în ce constă această Inimă? În mărețele moschei? În și mai mărețele medrese? În mormintele monumentale ale eroilor Islamului? Că pe astea le ai în bătaia privirii! Te uiți, faci poze cu telefonul, ești turist valoare.

Doar că ești turist fazan. În spatele clădirilor fățoase (prost renovate, dar măcar se lucrează la ele) se întind spațiile de depozitare, făcute din chirpici. Modeste, urâte, sărăcăcioase, vai de capul lor; ele sunt Inima. Acolo își țineau negustorii bunurile, în timpul popasului buharez; spațiile erau păzite și încuiate, atâta tot (bine, orașul era fortificat, nu vă-nchipuiți cine știe ce). Oamenii și animalele se puteau odihni după prima traversare a deșertului, spăla, hrăni, adăpa; în vremea asta, mărfurile lor erau la adăpost, și asta conta. Când plecau mai departe, plăteau taxa de depozitare. Din bănuții aceia, adunați zi de zi, lună de lună, an de an și secol de secol, au fost finanțate medresele, moscheile și salariile celor care „munceau” în ele; am pus ghilimele pentru că ei („muncitorii”) nu produceau bani, doar consumau. Beam bere la Chasmai-Mirob și-mi ziceam că nimic nu s-a schimbat.

Era cam penibil să scriu în titlu „Old Bukhara, Buhara”, de-aia am lăsat așa. Pare cam ciunt titlul, dar mai bine ciunt decât penibil! Ar fi de zis trei lucruri: că barul ăsta mi-a plăcut cel mai mult dintre toate (1), că acolo chiar s-au întâmplat chestii (2) și că a fost singurul local plin de turiști pe care l-am văzut (3). Dar acum n-o să povestesc nimic din toate astea; avem tot timpul. Azi povestesc despre Matilda.

Că Matilda e șefa de sală de la Old Bukhara e futil să precizez; dar că Matilda are 19 ani nu se mai înțelege de la sine. O așchie de fată, de cel mult patru’j de kile, cu păr blond închis strâns în coadă de cal și ochi mari, mirați, de copilă care nu-nțelege ce vor oamenii de la ea – asta e Matilda. Noi am rămas tâmpiți. Copilița asta conducea cu mână de fier trupa de chelneri uzbeci de la Old Bukhara?!

Păi, nu. Pentru că nu uzbeci sunt chelnerii de acolo (ca și locuitorii, de altfel), ci tadjici; nu mă întrebați cum vine trebușoara asta, că nu știu. Am înțeles doar, de la localnici, că modul cum le-au trasat cei de la Moscova frontierele „naționale” a fost ceva de toată jena: în 1924, niște birocrați s-au jucat cu cariocile pe harta „Turkestanului” sovietic și au scos din pălărie națiunile tadjikă, turkmenă și uzbekă, cu republicile socialiste aferente. După 1991 a fost minune mare că ăștia nu s-au luat la bătaie ca să-și retraseze frontierele…

Minune și nu prea. Cam tot ce este rentabil pe acolo este făcut rentabil de munca și expertiza rușilor rămași pe loc – și dacă un rusofob intratabil ca mine spune asta, păi să știți că-s oleacă de șanse să fie chiar adevărat! Uite, Matilda: zâmbea, își ducea oaspeții la mese, făcea small talk, îi întreba ce să le trimită „de sete” până vine omul cu meniurile, avea o vorbă bună pentru hainele femeilor, o ghidușie din ochi pentru copii (pentru bărbați avea în dotare câte o fâstâceală din aia, știți la ce mă refer. Dar numai pentru bărbații singuri. Pentru cei în cuplu, n-avea nici mama mamei fâstâcelii! Mece și cu mine eram doi bărbați singuri, cu noi a dat drumul la artileria grea, a fost foarte frumos! Matilda, Matilda…). În Asia Centrală, rusitatea nu e simplă, ca-n Letonia… sunt multe de spus. Va urma!

Am mâncat singur la Minzifa, nu știu de ce. Singur, adică, mă rog: eu și zece chinezi (familie!), dar înțelegeți ideea. Acum, întrebarea este: de mâncat nu interesează pe nimeni ce-am mâncat, întrebarea este ce-am băut? Răspunsul este: ceai. Ceiuț! Aveau oamenii bere, nu-i vorbă, dar am băut ceai.

Chestia este că mă stricasem la stomac, aia-i chestia. Iar de vreo boală mai nașpa n-aveam timp (plecam a doua zi spre Tașkent și spre RO), așa c-am mers pe mic, pe foarte mic, pe cel mai mic. Ceai uzbek, pilaf uzbez, desert uzbek. La ceai am luat ceai, la felul principal (singurul) am luat pilaf, recomandarea chelnerului, iar la desert am mai luat un ceai – tot recomandarea chelenerului!

Vă întrebați, poate, ce vreau să spun cu asta. Păi vreau să spun c-am avut timp să mă gândesc: când mănânci în doi și stropești fiecare fel cu două-trei beri este frumos și hăhăială, dar prin cap nu-ți curge nimic, niciun gând. Ești un animal gregar, vesel, la troacă, și-atât – dar când mănânci cu măsură și bei ceai în liniște (în liniștea chinezilor, care-i un fel mai special de liniște), iată ce-ți fată mintea.

Nu așa se face turism în Uzbekistan, cum am făcut eu. Foarte greșit am procedat! Cum trebuie lucrat: un prim zbor de la Otopeni la Istanbul, un al doilea zbor de la Istanbul la Tașkent și un al treilea zbor de la Tașkent la Nukus. Obositor, știu, foarte obositor, dar merită; la Nukus dormi două nopți și îți revii complet (orașu-i mort, n-ai ce vedea în afară de muzeu), iar apoi o iei înapoi cu trenul spre Tașkent, iavaș-iavaș, cu câte două nopți în fiecare loc, să-ți tihnească: Urganch, Khiva, Buhara, Qarshi, Samarkand, Tașkent, ca să fie treaba bună. Cam două săptămâni, așa, rotund (mai trebuie să lași zile și pentru evenimente neprevăzute).

Întrebare: de ce-ai face una ca asta? Un răspuns: pentru că muncești prea greu pentru banii tăi ca să-ți bați joc de ei, făcând ce fac toți („Hai la Paris!”) și fiind tratat în silă de localnicii sătui de turiști (la uzbeci nu se duce nimeni, ești tratat ca o minune). Alt răspuns: 2500 de ani de locuire neîntreruptă, atât are Buhara, de pildă. Al treilea răspuns: mătasea. Din Khiva poți cumpăra... am tăcut.

Pe cât de sus e hotelul (?!) Khurjin în stima mea de călător, pe atât e de joasă altitudinea la care se află: 225 de metri deasupra nivelului mării, zice internetul, dar deasupra cărei mări?! Buhara (orașul) este la câteva mii de kilometri depărtare de Oceanul Planetar (față de care se calculează altitudinea oricărei localități), și se află, tehnic, pe fundul unei foste oaze din deșertul Kizilkum (adică Nisipurile Roșii, cum ar veni pe românește). Foste oaze și nu prea foste, că-n afara orașului se întinde un ceva între semi-deșert și deșert de-a binelea, fără oameni, în afara păstorilor de capre. Cămile n-am văzut. Deși am văzut, dar nu pe câmp, am văzut de-alea înșeuate, pentru poză: 1 dolar suitul pe cămilă, 1 dolar poza, 25 de dolari coborâtul de pe animal. Așa se fac afacerile!

Dar ziceam de Khurjin. Este un hotel în curs de construire (hm... nici asta nu e tocmai exact) pe structura unei foste madrase. Nu, nu e bine: e o fostă madrasă dezafectată, cumpărată de un investitor și transformată (acum, în prezent, în vara lui 2019) în hotel. Cam trei sferturi din lucrări sunt deja făcute, camerele pentru oaspeți sunt funcționale, mici, cu două paturi, cu baie proprie, cu duș (apa curge! Apă caldă, apă rece, lux), cu uși uimitor de scunde, care se încuie pe dinafară, cu niște lăcățoaie. Din punctul meu de vedere, este cel mai cool hotel la care am stat vreodată. E tare! În limbile turcice (sunt înrudite, diferențele sunt mici, doar tadjika este complet diferită), „khurjin” desemnează un fel de desagă dublă, care se pune pe gâtul cămilei (între cocoașe se pune șaua pe care călărește meharistul respectiv), și care seamănă destul de bine cu perechea de „straițe” pe care ciobanii din copilăria mea le așezau pe spinarea măgarilor, pline cu brânză și urdă, când mergeau la târgul din Agnita. Pentru că, da: hotelul Khurjin, fosta madrasă, are aceeași structură: o intrare boltită, scundă, din care se deschid două curți interioare, simetrice, „în oglindă”. Eu am stat în cea din stânga, unde este și recepția (acolo tăifăsuiam cu Miron, managerul, foarte tânăr, care vorbea doar următoarele limbi: uzbecă, tadjikă, rusă, engleză și franceză. Mă umilea, dar mă și uimea – Miron, da, un personaj aparte). Patru camere se deschideau în curtea din stânga, patru în cea din dreapta, care avea în mijloc o fântână extraordinar de asemănătoare cu cea din cetatea Râșnov, dar, diferit de aceea, funcțională: aproape de apa de pe fund era instalat un hidrofor care alimenta tot hotelul. Pe sistemul de apă curentă al orașului nu te poți baza: e-n deșert, totuși.

Tașkent

Am pățit-o! Da, da. Am pățit-o și eu; ce, credeați că am patru ouă?! Nici vorbă de așa ceva! Sunt la fel de fricos ca oricine, doar c-am avut noroc în unele împrejurări oleacă ciufute. Dar norocul, vorba anticilor, e ca o femeie frumoasă: trece și pe la tine, cum trece pe la mulți, și nu rămâne la nimeni până la sfârșit. Mă refer la faza aia cu anxietatea. Tot Nenea Iancu, tot săracul Nenea Iancu a formulat-o cel mai bine (poetic, mă, poetic!): „Unde dracul s-a băgatără?”. Că Sinaia mai e cum mai e, dacă nu știi unde să-ți mai cauți nevasta – dar în Tașkent? M-au cam trecut toate apele, atunci; totuși, s-o iau cu începutul, neh?

Bunînțeles că nu eram cu nevasta în Uzbekistan, că doar n-am înnebunit! Fac eu pe originalul, da, dar până la un punct. Nu, domnule: cu Mece eram, omul aventurier care a plătit costurile expediției cu condiția să-i țin hangul la pahare (băutor de vin, el, băutor de bere, eu; nu ne-am călcat pe bătături) și să-i fiu alături „dac-o fi ceva” (slavă Domnului, n-a fost nimic). Ei, și pleacă Mece ăsta al meu din hotel (la „Art” eram), zicând să-l aștept acolo. Că vine el înapoi. Ce era să fac? M-am dus în cameră la mine și m-am trântit pe pat, la leneveală.

Și-am stat. Și-am stat. Și-am stat. Ore, ore, ore. De ce n-am sunat după el? Ba tocmai c-am sunat de-am făcut scurtă la degete, dar sistemele europene de telefonie nu funcționează în Asia Centrală. Dacă vrei să comunici acolo, trebuie să treci pe telefonia lor, ceea ce noi doi n-am luat nicio clipă în calcul. Internetul, iar, nu merge decât în anumite locuri (zice-se că și în Cuba ar fi la fel, dar știu doar din auzite). Nu aveam la mine vreo bufniță albă, așa că tot ce puteam face era să ies din cameră la intervale atent cronometrate (20 de minute, să nu par disperat) și să-ntreb la recepție: „Hi, Sya! Hasn’t my colleague come back yet, has he?”. Sya, biata, mă tot încuraja, că lasă că vine el, că Tașkentul e-un oraș cât se poate de sigur, că aici la noi e practic ca-n Elveția, că nu știu ce. Se făcuse noapte iar eu mă chircisem de frica a ceea ce mă temeam că s-a-ntâmplat. Eram pișat!

A venit obosit și flămând: „Hai, că mi-e fomiță. Îs oleacă hămesit!”. L-am întrebat unde-a fost, dar numai după ce-a băut două pahare de vin: „La Zoo”.

Să n-avem vorbe: Barashka este un bordel. Chestia cu „restaurantul” e doar așa de chichi, chiar ar trebui să fii foarte prost s-o crezi. Dacă vă întrebați ce Dumnezeu m-a apucat să mănânc prin bordeluri, trebuie s-o iau cu începutul ca să vă dumiriți cum devine chestia.

Tașkentul este un oraș urât, urât, urât. Poate o avea, ca orice urâciune urbană, și colțuri frumoase, primitoare, simpatice, care să ți se lipească de memoria afectivă; eu nu le-am găsit. Pentru mine, Tașkentul a avut puse deoparte următoarele: ploaie în rafale (cum ieșeam din hotel, cum ploua; cum stăteam în cameră cu ochii în tavan, așteptând un telefon, cum ieșea soarele, dar nu singur, ci cu tot c-o splendoare de curcubeu – eu nu l-am văzut, că wi-fi-ul nu bătea decât în cameră și la recepție, nu mai departe. Nici măcar în curtea interioară! Mda... altă lume acolo), rețea de telefon nefuncțională (nu se putea vorbi decât cu cartelele lor locale, ceea ce am refuzat să fac, fiind obscen de scumpe pentru străini), absența POS-urilor dar – atenție! – și a bancomatelor, adică degeaba aveam bani pe card, pe carduri, că nu puteam cumpăra nimic, și nu c-aș fi avut nevoie de altceva în afară de mâncare. Last but not the least, nu există oficii de schimb valutar. Pe bune. Mergi cu euro-n dinți prin tot orașul și mori cu ei de foame, afară de cazul în care ești dispus să te bagi în adâncul talciocului de la Chorsu și să „intri în afaceri” cu cei mai dubioși valutiști pe care i-am văzut vreodată (și am ceva vechime în branșă). Am reușit să schimb, până la urmă, la parterul (prea bine păzit, absurd de bine păzit) a unui monument megalitic pe nume Orient Finans Bank (afacere de stat, toate afacerile din Tașkent sunt de stat, în afară de taximetrie), unde funcționara m-a pus să completez un formular în care eram întrebat „scopul” în care doresc să efectuez schimbul valutar. Nu, că mă enervez la loc. Povestesc restul altă dată.

Acum, înapoi la bordel: după aventura cu procurarea de monedă locală, m-am dus întins la hotel, să mă schimb (eram leoarcă) și să fac un duș. La hotel nu era – evident! – nimic de mâncare, așa c-am ieșit în bulevard, unde erau trei restaurante, unul lângă altul. Unul era închis. Al doilea era salon de nunți. Al treilea era Barashka. Am mâncat, am plătit, am plecat. Cele trei rusoaice nu m-au ofertat.

Samarkand

Prin „cvasi” vreau să spun că la Platan nu e atât de rău cum e-n alte localuri din orașul ăsta, dar nici bine nu e. Că n-are cum. Samarakandul ar trebui să fie un gigant turistic (ce, mă? Capitala Imperiului Timurid?! Ar trebui să bată la cur orișice oraș din România, Slovacia, Estonia, Letonia, Finlanda, Muntenegru, Slovenia, Cipru sau Cehia – și observați, vă rog, că i-am luat doar pe europenii cu istorii amărâte, pe ăștia care n-au avut niciodată imperii! Și nu, nu i-am omis pe lituanieni din greșeală, pentru că ei AU AVUT imperiu! Da, da! Nici eu nu știam, dar am băut în Plovdiv c-un bulgar și-un lituanian; am asistat la un concurs de lăudăroșenie – care-a avut imperiul mai mare. Nu-mi amintesc restul, că m-am scurs sub masă. N-aveam ficat pe vremea aia...), dar e-un pârț. Nu știu de ce!

Concret: ai o grămadă de „obiective” de bifat (mormântul lui Timur etc), dar n-ai unde să mănânci. Pe mine m-a durut în coate de „obiective”, am mâncat dude, că mă tăia la lingurice, l-am așteptat pe tovarășul meu de expediție să termine de vizitat, de fotografiat, de cumpărat magneți etc (mă abțin de la comentarii), și-apoi am plecat la masă. Adică să mâncăm. N-am găsit nimic. Zona asta cu mormântul („Registon” îi spune zonei) nu are restaurante ci doar tarabe cu magneți și cașcarabete cu suveniruri; internetul nu merge în Samarakand așa cum nu merge în tot Uzbekistanul (pentru că sistemele noastre de telefonie nu merg acolo, ar fi trebuit să trecem pe telefonia lor, ceea ce n-am vrut să facem), habar n-aveam cum să dăm de-un restaurant, ne-am întors la hotel și-am întrebat la recepție.

Așa am eșuat noi la Platan, ca două balene de Groenlanda. Eu, cu stomacul plin cu dude, mai eram cum mai eram, dar Mece era terminat („Mâncare, dați-mi mâncare! Și vin, o carafă cu vin, că vă omor pe toți!”); spre norocul nostru, la Platan era gol, niciun client, nici măcar unul. Locul are terasă la stradă (mare!), parter, garderobă și etaj cu tavan de sticlă. Dar nu are clienți – oare de ce? Am primit vin și bere, am așteptat mâncarea (nu mai știu ce-am luat; ceva cu multe lipii d-alea, să țină de foame), dar faza acum vine: am mai cerut o bere. Mi-au adus o frapieră cu gheață în care-au răcit berea. Băusem singura bere rece din toată cârciuma. Vara!

***

La Venezia era unul care dormea, da’ dormea, domnule, dormea ca-n filmele lui Tarantino, dormea ca-n poveștile cu căpcăuni pe care i le pun fiică-mii pe tabletă ca să fie cuminte și să mănânce tot din farfurie; dormea ca-n Finnegans Wake.

Mergem pe stradă, carevasăzică, Mece și cu mine, în ultima zi de Samarakand. Urmează să plecăm în zori spre Buhara, unde știm c-o să fie meseriaș de tot (a fost!), iar în astă ultimă seară încercăm să ne-mpăcăm cu Samarakandul, să nu plecăm supărați, că o dată-n viață ajunge omul acolo, e normal să vrea o amintire bună. Ne cam iese figura: în ziua aia ne împrietenim cu padre Esteban, parohul catolic, argentinian din Rio Gallegos (!), cu care ne-nțelegem mai degrabă în spaniolă, dar despre asta o să scriu în articolul cu Travel Hotel, nu acum.

„Hai, mă, să intrăm aici”, îi zic lui Mece, când suntem în vâjâială pe Abdurakmon Jomi, în dreptul cârciumii ăsteia, Venezia; „cât de rău poate să fie?”. El ezită, apoi își ia inima-n dinți: „Hai!”. Intrăm. Înăuntru, semi-întuneric și nimeni, doar niște sforăituri îngrozitoare, niște horcăituri sinistre de om care moare-n somn. După ce ni se obișnuiesc ochii cu penumbra (afară, vipia amiezii), deslușim un gras trântit pe burtă, cât e de lung, pe sofaua elegantă (mă rog...) a restaurantului; din gură îi curge scuipat pe covor. El sforăie în halul ăla. Vrem să ieșim dar apare de neunde un chelner foarte politicos, ne invită în altă încăpere (care nu se zărește de unde suntem noi), ne așază la masă, ne aduce meniuri și ne-ntreabă dacă vrem bere (om cu experiență, ne-a mirosit imediat). Mâncăm bine amândoi – acum descoperim „dimlala”, felul aproape național de mâncare al uzbecilor, în afară de salate (salatele-s separat) – bem beri bune, reci, locale, chiar gustoase, de negăsit în magazine (poftim de-o mai înțelege și p-asta!). Nota, scrisă de mână c-un pix obosit pe un caiet cu pătrățele, ca la Fetești în 1987. Plătim cash, o sumă modică, mai degrabă mică. Sforăiturile ne acompaniază masticația și digestia.

„Cine-i ăsta?”, întrebăm la plecare. Chelnerul, surprins: „Cum, cine? Patronul”.

Dușanbe

Am mai fost eu prin locuri penibile de pe lumea asta, dar ca Șokoladnița din Dușanbe, mai rar. „Mai rar” are aici și alt înțeles: cârciumile din capitala tadjicilor sunt atât de rare, încât eu n-am fost în stare să găsesc decât două, ăsta și încă unul, ce purta straniul nume „28 Monkeys” (?!). Acum trebuie să mă concetrez pe descriere.

Am căutat de-am înnebunit un loc în care să mâncăm ceva, Mece și cu mine (Mece mi-a fost tovarăș de expediție în Asia Centrală); nu găseam nimic. Erau niște localuri deschise, dar nu ce ne trebuia nouă: un fel de fast-food-uri fără nume (nu aparțineau vreunui lanț, erau strict dușanbeze), cu muzică folclorică de-aia lălăită, plângăcioasă, fără bere, fără wi-fi, cu fumători înăuntru, cu clientelă în șlapi, cu jucători de table și de ghiulbahar, cu persoane în vârstă care beau cinci ore un ceiuț etc, adică fix ceea ce nu ne convenea. Am căutat în sus, am căutat în jos, am dat de Șokoladnița asta la parterul unui bloc, am intrat și-am zis c-am dat de rai, așa de bine era: aer condițonat, conexiune wi-fi, bere Baltika.

Numai că era prea bine. Eram singurii clienți. Akbar, chelnerul, se holba la noi ca la niște arătări din altă lume. Localul era păzit de trei paznici: unul pe terasă, cu ochii pe noi, unul în interior (unde era și mai nimeni decât pe terasă, dacă se poate închipui așa ceva) și unul la budă. Toți se prefăceau că nu sunt paznici, că sunt niște clienți, și ei pe-acolo... dar aveau privirile alea pe care le știe oricine. Erau securiști, ca popa. Cât am stat în Dușanbe și am mers la Șokoladnița (de vreo șase ori, în total), am fost singurii mușterii. Securiștii lucrau în ture, numai Akbar, săracul, era tot timpul pe baricade. Nu c-ar fi avut de muncă! Dar, oricum. Să vii zi de zi la job și să nu ai clienți aproape niciodată...

Ne-am prins în final. Șokoladnița nu era o cârciumă adevărată. Adică, era, într-un sens: am mâncat și am băut acolo, totul avea și o componentă de realitate, nu pot nega. Dar rostul cârciumii nu era să aibă dever, să facă bani, să desfășoare, cum să spun, o activitate comercială; rostul ei era să existe. Era un fel de vitrină, de acvariu cu carași japonezi. Noi eram carașii. Era o butaforie, astfel încât dictatorul local să poată spune „Iată, în capitala mea e ca peste tot în lume. Turiștii vin, beau, mănâncă, plătesc, da, da, și aici este la fel ca oriunde, țara mea e o țară normală”. Dar nu e, nici pe departe.

Cum spuneam săptămâna trecută, ăsta (28 Monkeys) e celălalt local pe care am fost în stare să-l dibăcim în Dușanbe. Întocmai ca și Șokoladnița, era tot o făcătură: arăta a cârciumă, semăna a cârciumă, avea bere și fistic cum are o cârciumă, dar nu era nicio cârciumă, era un fake. Un loc complet pustiu, fără suflet de om consumator, cu prețuri enorme (raportat la puterea de cumpărare a dușanbezilor), decorat cu un așa-zis bun gust care te putea păcăli. Dacă nu te uitai cu atenție, ai fi zis că decoratorului chiar i-a ieșit figura, c-a reușit să creeze un local european acolo, în inima satrapiei. Dar a ratat.

Mai întâi, conceptul: omul s-a chinuit mult, și-a pus mintea la contribuție, o fi citit cărți groase despre copywriting, poziționare, marketing și multe altele, iar până la urmă a fătat chestia asta cu maimuțele. Dacă priveai împrejur, vedeai maimuțe: la bar trona cu cap de porțelan al lui Einstein, în celebra grimasă cu limba scoasă, numai că Einstein nu era un Einstein-om, era un Einstein-maimuță. Pe pereți era copii ale unor tablouri europene celebre, chiar și eu am recunoscut vreo câteva, doar că maimuțărite: Napoleon cu celebrul său bicorn, regele Charles I, regina Elisabeta, un papă (n-am știut de unde să-l iau, era probabil unul faimos), tot lume bună din aceasta, devenită cimpanzeistică sub penelul pictorului. Am stat și ne-am gândit, apoi l-am chemat pe chelner.

L-am rugat să ne zică ce e cu maimuțele alea. Mai dând din mâini, mai în rusă, mai în tadjikă (aici ne-a pierdut), băiatul s-a străduit să ne explice că maimuțele alea nu sunt acolo de florile mărului, că reprezintă ceva, că au un sens. Asta ne dăduserăm seama, da, era un concept, dar care să fi fost acela? Băiatul nu putea să explice, noi nu ne puteam dumiri singuri, am mai cerut un rând de beri și nota, că ni se făcuse foame și nu voiam să mâncăm acolo, priviți de toate maimuțele alea de pe pereți; ne-ar fi stricat digestia. Am fost la pipi înaine de plecare și acolo am pus cap la cap o explicație, văzând fotografia președintelui pe toți pereții: poate că lui, personal (președintelui) îi plăcuse grozav filmul „Planeta maimuțelor” și dăduse ordin aparatului de stat să îi facă o cârciumă „pe concept”. Altfel, cum s-ar justifica sumele exorbitante cheltuite pe acel decor țăcănit? Toate obiectele acelea, picturi, sculpturi, fuseseră lucrate una câte una, la comandă. Cu bani, de unde?

Cetățuia

Iată o pensiune la care se ajunge greu, ba chiar foarte greu, pe ploaie sau pe polei: dacă n-ai tracțiune integrală la mașină, nu este a bună. Drum de pământ prin pădure de șleau, ceea ce înseamnă doar puțin mai bine decât o pereche de urme de tractor printre copaci. Dacă mai ai și norocul să dai peste un camion oprit, ai căror ocupanți sunt la furat de lemne (eu am l-am avut), ajungi la cazare cu cel puțin două-trei ore mai târziu decât credeai, cu copiii morți de foame, plânși, plictisiți și urlători. Ajungi, parchezi în curte și nu mai vrei nimic.

Starea asta durează cam 140 de secunde, cât duci bagajele în cameră. Pe urmă cobori ca un turbat, cu gândul numai la carbohidrați, ca să constați că ești ultimul la masă: ceilalți sunt deja acolo, cu nasul în meniuri. Toți, livizi de foame. Eu știu trucul: cer un pahar din vinul casei și un coș cu pâine. Astea vin repede, indiferent care este comanda principală, comanda mare, dar nu trebuie să te repezi să mănânci pâine cu vin, nu; iei oliviera și stropești, alternativ, câte o felie de pâine, ba cu oțet, ba cu ulei, iar deasupra presari un praf de piper. După două felii din acestea (patru, dacă ești disperat), învii ca bietul Lazăr, te așezi mai bine-n scaun, dai pe gât paharul cu vin și-i zici ospătarei să-ți aducă o carafă de un litru. De acum poți aștepta oricât. Au comandat ceilalți piept de rață cu portocale? Treaba lor, să sufere cât poftesc de junghiuri în stomac, tu ești un om liniștit, mermelești fericit la vinul tău, îți faci selfiuri și le urci pe Facebook.

Bine, la un moment dat îți pui niște întrebări, că de-aia te-a lăsat Dumnezeu reporter: care este rostul economic al acestei investiții? O pensiune chiar pusă la punct (mai-mai c-aș zice „fiță”), în vârf de deal, în pădure, pe un drum forestier care nu duce nicăieri, într-o zonă vestită mai degrabă prin țuică, sărăcie și baronet local, nicidecum prin turism sau prin „obiective”. Deci?

Deci, la capătul drumului forestier e o mânăstire. Mare. Nouă. Mândria șefilor județului. O dată pe an, la mânăstire vine popor fără număr ca să asiste la slujba mitropolitului. Unde să fie cazat mitropolitul, plus suita lui? Be mic: Cetățuia a fost făcută cu fonduri europene și mai multe nu spun, că sunteți cititori mai inteligenți decât ai lor.

Conacul Gal

Calnicul e-un sat mic, nu foarte mic, dar mic, undeva pe drumul dintre Sfântu Gheorghe (​Sepsiszentgyörgy, cum îi spun cei care-l locuiesc) și Băile Malnaș (​Málnásfürdő). Nimic n-ar fi de capul Calnicului, dacă n-ar fi conacul. Dar fiind conacul, satul are parte de turiști, pe care încă nu-i tratează cum se cuvine – cred că nu pricep de ce vin pe capul lor și nu-i lasă să-și vadă de agricultură, de fân, de ceapă, de vite, de cartofi, de pruni și de oi. Altfel, satul e prosper, în sens agricol; oamenii nu-s săraci. Totuși, nu-s în mileniul trei.

Eu am scris „Gal”, pentru că n-avea rost să pun de diacritice aiurea în română, dat fiind că numele n-are nimic românesc: Gaál Kúria îi zice în maghiară, nu că m-aș apuca acum să dau amănunte, m-aș băga ca musca-n curul calului. Cine are chef, poate să intre pe site, că de-aia și-au făcut oamenii site trilingv, și să afle de acolo tot ce dorește (www.gaalkuria.com), eu sunt cu ale mele. Mai exact, cu povestitul a cum am ajuns acolo și cum am petrecut, că asta e interesant, nu detaliile istorice! A fost ideea lui socru-meu, cu care am o dispută veche, niciodată tranșată decisiv: el este maghiarofob, eu, maghiarofil. Râdem, glumim, ne înțepăm, dar când ajungem la fundul sticlei de whiskey o dăm pe românisme de-alea nasoale, care se termină invariabil cu concluzia că interlocutorul este prost. Ne pare rău a doua zi, când ne trezim cu capul mare, dar nu trec două-trei luni c-o luăm de la capăt, așa că domnul socru a decis: dacă tot ne certăm pe „drepturile ungurilor”, măcar să ne certăm la ei acasă, astfel încât să câștige și ei un ban. A plătit el cu drumul și cazarea, eu am rămas responsabil cu băutura.

Nu m-am făcut de rușine! Am stat până târziu în sala de mese, foarte frumoasă, amenajată în fostul celar al conacului, cu decor minimal, de bun-gust. Am luat vin la sticlă doar la început, dup-aia, când vorbele au început să-și ia zborul, am trecut pe vinul casei (bun și ăsta, nimic de zis). Am fost atent să nu mă-mbăt până la sfârșit ca să nu mă-nșele careva la notă, dar n-a fost cazul: gazdele se luau în serios ca oameni de afaceri, n-au trecut nimic în plus, ba ne-au dat și pâine gratis (nu știu de ce!). Dar la final m-a luat flama. Ultima amintire e că mă dădeam de-a berbeleaca pe panta abruptă, înierbată, care coboară de la conac spre poarta proprietății. Nu era nici unu noaptea.

Ziua M

Am citit cu mare interes această carte. Fără plăcere, bunînțeles, din moment ce autorul este românofob cum rar găsești, dar cu interes; scrisesem cândva într-un roman „Să nu fiu eu ăla care-și pune-n gând să invadeze România!” (în sensul că ar fi o treabă ușor de făcut, din cauza uimitoarei dezbinări interne). Dar iată și abordarea strict militară. Autorul, Viktor Suvorov (aka Vladimir Rezun), spion, istoric și scriitor, explică pregătirile de invazie făcute de Uniunea Sovietică. Mă mulțumesc să citez de ici, de colo, din pasajele care mi s-au părut mai zemoase. N-are importanță ce cred eu, important e ca unii oameni să pună mâna să citească această carte. Poate sunt eu un tâmpit și cititul cărții n-o să-i ajute cu nimic. Dar nici n-are cum să le strice!

„La 19 iunie 1941, pe granița românească a fost desfășurată cea mai puternică armată din istoria omenirii: armata 9. La 21 iunie, în momentul creării Frontului de Sud, armata 9 intră în componența acestuia (împreună cu armata 18, strămutată în secret din Regiunea Militară Harkov)”.

„Jukov mai plănuia încă o lovitură irezistibilă și mortală în România. Pentru aceasta a propus să nu se desfășoare încă un front în spatele Frontului de Vest, ci acesta să se desfășoare la granița României. În plus, se mai preconizau atacuri a două armate de vânători de munte prin Carpați și lansarea a cinci corpuri de desant aerian. Totodată, în toate cele șapte regiuni militare din interior se înființau în secret armatele celui de-al doilea eșalon strategic, care trebuiau chiar înainte de invazie să înceapă deplasarea spre frontieră, încât în momentul decisiv să intre în luptă, suplimentând și întărind primul eșalon strategic”.

„Jukov a luat asupra lui rolul coordonării acțiunilor Frontului de Sud-Vest (care trebuia să atace dinspre intrândul de la Lvov) și Frontul de Sud, care s-a înființat pentru invadarea României. În lumina acestui plan, să vedem ce fac cei care au onorat selecția lui Jukov”.

„În 1941 se pregătea invazia în Europa. Stalin l-a ținut pe Voroșilov lângă sine: nu se așteptau victorii de la el, dar slugoiului lui Voroșilov, Hmelnițki, i s-a permis să se distingă pe câmpul de luptă. Voroșilov știa unde se va hotărî soarta războiului și l-a trimis exact acolo pe Hmelnițki: pe direcția românească, cea mai profitabilă. L-a trimis să lupte împotriva românilor, nu împotriva germanilor. Curmarea aprovizionării cu pentrol a Germaniei putea hotărî destinul Europei. Sarcina era fundamentală. Așadar lui Hmelnițki nu i s-a găsit loc în primul eșalon strategic, unde se vărsa sânge și erau victime omenești, ci în al doilea – care, trecând peste cadavrele primului eșalon, ridică stindardul deasupra sondelor petroliere. În acest scop Hmelnițki are cel mai puternic corp de armată. Tot în acest scop, Hmelnițki are în corpul de armată o divizie de vânători de munte”.

„Iată de ce afirm: atacul Frontului de Sud în România prezenta un pericol mortal pentru Germania, pentru că factorul surpriză era total – în România nu existau forțe care să riposteze și era imposibil să fie trasferate acolo după ce trupele sovietice ar fi incendiat exploatările petrolifere”.

„După părerea mea, dacă Jukov, Rokossovski, Konev, Krîlov, Potapov, Malinovski s-au adunat laolată împotriva României, atunci e treabă serioasă”.

„Să tragem concluziile. Începerea mobilizării secrete însemna intrarea în cel de-al doilea război mondial. Stalin a înțeles acest lucru și a dat conștient ordinul de începere a mobilizării secrete din 19 august 1939. Din această zi, oricum ar fi evoluat evenimentele, războiul nu mai putea fi oprit. De aceea, 19 august 1939 este ziua când Stalin a decis al doilea război mondial (în Europa – nota mea)”.

„Mobilizarea secretă trebuia să se încheie prin atacarea prin surprindere a României și Germaniei, la 6 iulie 1941. Concomitent, în Uniunea Sovietică trebuia decretată Ziua M, când mobilizarea se transforma din secretă în deschisă și totală. Mobilizarea secretă a fost orientată în sensul pregătirii agresiunii. Pentru apărarea țării nu s-a făcut nimic. Mobilizarea secretă a fost atât de colosală, încât nu s-a izbutit ascunderea existenței sale. Lui Hitler i-a rămas o singură șansă: să se salveze printr-o lovitură preventivă. Hitler l-a preîntâmpinat pe Stalin cu două săptămâni”.

Elementar, dragul meu Rache

Bloggerul! Ce stranie ființă, bloggerul! Perfect inutilă, dealtfel. Cerșetor de atenție, frustrat, neîmpăcat cu ratarea, agresiv fără motiv și lingușitor până preste fire, când speră să se-agațe de notorietatea cuiva (de obicei, de-a unei curve TV).

Bloggerul Buzea este prototipul bloggerului, plus că e și bătrân, uzat moral, depășit, „obsolit”. Se ține gaia-mațu de chestia asta fiindcă blogul este foarte bun pentru critica literară: pe blog te poți răzgândi, în revistă nu poți. Ai trimis textul? S-a paginat? S-a tipărit? Pa și pusi! Dacă ai comis-o, tot ce poți să faci dup-aia e să te umilești public, să ceri scuze, să retractezi, să dracu să lacu. Pe blog, însă, n-ai nicio treabă: intri în setări și modifici textul, ba chiar îl ștergi, la rigoare. Vorba lui Stalin: dispare textul, dispare și problema!

Problema zilei de azi: Ciotloș a scos o carte. Eu demult eram cu ochii pe el ca pe butelie! Speram c-o să facă o astfel de greșeală și uite c-a făcut-o. Buzea ce-așteaptă?! Șo pe el, Buzeo! Arde-l, băiete!

Cartea-i bună. N-o să fie un succes de vânzări, că-i pentru inițiați, nu pentru „Suge-o, Ramona!”, dar inițiaților le-a și fost destinată de la bun început, nu ramonelor; e bună, e cutezătoare, vine cu răspunsuri, vine chiar și cu-ntrebări (în mateinitate e mai greu să pui întrebări decât să dai răspunsuri). Cutezanța vine chiar din însuși acest fapt, al scrierii cărții: să crezi că mai ai ceva de adăugat, după ce s-a adunat atâta amar de bibliografie... da, pentru asta îți trebuie curaj, nu glumă. Cojones!

Unde a călcat Ciotloș pe bec? Păi, la Gore, unde! Toți se frig cu Gore, toți vă frigeți cu Gore, fraților, și iată de ce: în afară de mine, niciunul dintre noi nu-i Gore. Nici Ciotloș nu e Gore, și asta se simte: îl găsește rudă cu Octavian Goga (pentru castelul ăla din Transilvania), cu Barbu Ștefănescu Delavrancea (pentru micile ciudățenii de la masă) și cu Ion Luca Caragiale (dacă m-apuc să vă explic pentru ce, ați citit degeaba pân-aici). Dar îi scapă cineva. Ce dracul, măi, Ciotloșe?!

Gore Pirgu nu e rudă cu Mateiu I. Caragiale, Gore Pirgu este Mateiu I. Caragiale. Limpede ca apa vie! Mateiu este șef de cabinet, Mateiu pontează, Mateiu „se ajunge” la final (dar numai la final), Mateiu își trăiește viața râmând în scârnă după un gologan, Mateiu locuiește ca vai de mama lui („în Jarcaleți”), Mateiu se trage dintr-un dubios neam fanariot (la fel ca feciorul „sumbasacului”), și, mai presus de orice, Mateiu nu muncește. Deloc. Niciodată, în afară scurtului său job în administrație („director de cabinet”), Mateiu nu se ține de nimic altceva în afară de combinații. Giani ar fi avut multe de învățat de la Mateiu... și mai ales de la proiecția lui literar-ironică, de la Gore Pirgu.

Și Povestitorul? Ei, Povestitorul. Ăla-i fentă – părerea mea. Ciotloșe, ai cuvântul.

Viața și întoarcerea unui Halle

Sunt foarte frustrat și foarte furios! Dac-aș fi doar un român tâmpit, o mamaie bisericoasă de 76 de ani, să zicem, aș exclama: „Nu se poate-așa ceva!”. Dar, pentru că mă pretind, iată câteva deslușiri.

Alexandru Potcoavă a scris un roman. Ce?! Nu e interzis! Romanul a ieșit bun, foarte bun; din nou, nimic ilegal. Romanul lui Potcoavă este perfect traductibil, complet european (după cum știți, astea sunt două dintre cele trei criterii ale mele), total ne-ecranizabil; dacă nu-l spargi în 15-20 de filme, sau într-un serial gen „Game of Thrones”, n-ai nicio șansă. Deci n-aș avea niciun motiv să fac pe botosul; dar!

Dar eu, Mihai Buzea, scriu anul acesta (2020) o carte în care îmi pun mari speranțe. Foarte mari. Și ce să vezi? Pășesc exact pe urmele pașilor lui Potcoavă! Ce-a făcut el acolo (în Timișoara) mă lupt să fac eu aici (în Bruxelles), dar la ce bun, dacă reușesc?! Toată lumea o să spună că Buzea l-a copiat pe Potcoavă, că Buzea a mers după rețetă, că Buzea plagiază! Înnebunesc! Am vreo șansă de-a convinge că nu-i așa? N-am! Potcoavă a lucrat la cartea lui vreo două decenii – cine o să mă creadă că, pur și simplu, am avut aceeași idee?! Acum, după ce-am terminat „Viața și întoarcerea unui Halle”, nici mie nu-mi mai vine să cred. Să mă cred...

Bref, sunt în corzi. Nu știu cum o s-o scot la vopsea. Mă străduiesc să-mi zic că la tot răul e și-un bine: dacă nu-i citeam cartea și mă luau alții la trei-păzește („Buzea, hoțule! Plagiatorule! Victor Viorel numărul doi! Păi cu astfel de găinării umbli tu, Mihăiță, tată?! Lasă că vă știm noi pe ăștia!”), era încă și mai nasol. De parcă așa nu e nasol destul... personajul lui Potcoavă, Julianna, e leită personajul meu principal. Cap-tăiat! Firul epic nu e chiar-chiar același, dar seamănă al dracului, orb să fiu să nu văd asta, și dacă văd eu, o să vadă toți. Păi, de când mă pândesc ei la cotitură, ticăloșii...

Și mai e ceva. Potcoavă și cu mine nu suntem încă în finala mare pentr-un premiu pe 2019, am intrat doar în finala mică. Na, beleaua! Sper să nu-mi facă juriul vreo surpriză și să-i dea lui premiul, c-atunci o s-ajung de râsul târgului în 2021 („Hop și Buzea după Potcoavă, poate-i dă și lui cineva ceva! Mihăiță, pomanagiule! Pleșcare! Fursecare! Pișcotare! Pique-assiette! Milogule!”). Dar dacă juriul îmi dă premiul mie, e încă și mai rău: la anul o să își tragă toți membrii cu pumnii-n ouă, pe motiv că l-au girat pe-un plagiator ordinar. Pe scurt, am rupt-o-n fericire.

Dar ce scrie Alexandru Potcoavă în romanul lui, totuși? Și de ce i-a luat 20 de ani să-l scrie? Păi, i-a luat 20 de ani pentru că a făcut o documentare imensă, cum n-am întâlnit eu niciodată în literatura română; niciodată! A doua la mână: Potcoavă explică, ca la tâmpiți, „cum s-a românizat România”. Credeați că e-un bot mot de-al lui Boia? Nu e. Național-comuniștii căcat mănâncă, cu Academia-n cap: ceea ce numim azi „România” e produsul unei evoluții extrem de rapide, aproape neverosimile, la scară istorică. Da-da. Dragilor, iubiți compatrioți, dați-mi voie, dați-mi voie: sunteți nou-nouți. N-aveți 2000 de ani, cum zice Iosif Constantin Drăgan; n-aveți nici măcar 200 de ani, cum zice Bogumił Luft! Nope. Pe bune, nu fac pe agerul, nu-i nicio șmecherie la mijloc. Nu mă credeți? Vă cred. Aveți dubii? Citiți-l pe Potcoavă.

Arunc pe pagină gânduri, fără structură, fără legătură și fără nimic, fiind prea obosit și prea măcinat de necazul meu: femeile duc lumea în spinare, nu bărbații. Noi distrugem mereu ceea ce fac femeile mai bine, adică vieți omenești. Facem politică și distrugem viețile oamenilor, facem războaie și iar le distrugem, facem doctrine și distrugem mințile unei întregi generații, facem jocuri de bursă, de noroc, de culise, de alcov și distrugem munca altei generații. Femeile își văd de ale lor, se mărită, fac copii, nepoți și strănepoți, le spun povești de clan și de aici cărți ca „Viața și întoarcerea unui Halle”. Da. Pot să respect asta. Chiar și eu pot să respect asta, chit că nu respectul e punctul meu forte.

Antisemitismul. Degeaba, nu-l mai putem înțelege. Cum a fost posibil? Românii, șvabii, ungurii, sârbii, sașii, slovacii, austriecii, croații, italienii, elvețienii, polonezii, germanii, rușii, francezii și cehii se urau groaznic unii pe alții, se urau dorindu-și exterminarea fizică, dar toți împreună au tăbărât pe evrei. Având în vedere că mă trag din doi bunici și patru străbunici antisemiți, m-am întrebat până mi-am spart mintea: de ce, domnule, de ce? Din cartea lui Potcoavă reies două răspunsuri care se bat cap în cap: față de toți ceilalați, evreii erau incredibil de endogami (s-ar putea spune „rasiști”, dar termenul e complet demonetizat; ca și „fasciști”, nu mai înseamnă nimic). Ăsta e primul răspuns („Erau detestați pentru că se țineau deoparte, ei între ei, doar ei cu ei”). Al doilea răspuns: pentru că evreii munceau ca niște emigranți, nu ca niște localnici, iar de la Bogdan Suceavă („Avalon. Secretele emigranților fericiți”) știm că secretul emigrantului e simplu („Să muncești până scuipi sânge”); adică munceau mult mai mult, căutau și fructificau toate șansele, de ajungeau la situații materiale mai bune decât ale localnicilor. Tehnic vorbind, eu sunt acum, ca emigrant, tot un fel de evreu, așa că înțeleg perfect acest punct de vedere: localnicii au totul, eu n-am nimic – păi nu e clar că trebuie să muncesc mai mult ca ei, dacă nu vreau s-ajung clochard, să întind mâna?!

Alt gând, așa, aiurea în tramvai: Marx a avut și el mica lui dreptate, când zbiera ca din gură de șarpe că „materialul precede spiritualul”. Păi, pe bune, chiar îl precede. Banatul e o forță în literatură (nu dau nume că se supără toți cei pe care nu-i enumăr, dar Potcoavă e doar ultimul „mare” dintr-o serie lungă de foarte buni scriitori. Foarte buni! Am dreptate, Gheo?), Bucureștiul e o forță, Iașiul e o forță, vin din urmă Sibiul și Clujul; astea sunt regiuni și orașe cărora le merge bine spre foarte bine și uite că produc literatură de înaltă ținută, cu care s-ar umfla în pene orice cultură din lume, nu numai din Europa (și vorbesc serios!). Peste tot se scrie mult, mai bine sau mai rău, dar la români se scrie (în partea de sus a plutonului) mai bine decât la cei mai mulți. În mod sigur, mai bine decât la francezi! Nu c-ar fi greu să scrii cărți peste cele ale francezilor de-acum...

Așa... ce spuneam? A, da: restul țării unde e? Unde sunt orașele mici? Unde e Școala de la Târgoviște? Unde sunt capitalele regionale, unde e Craiova, unde e Galațiul, unde e Ploieștiul, unde e Bacăul, unde este Târgu-Mureș? A, că de reviste literare și de „scriitori” pensionari e plină România, asta da; dar ce producție primim de la dânșii? Ne facem că nu știm, dar știm. De la Ion Simuț și nu numai!

Ultima chestie și cu asta închei: poate fi bătut Alexandru Potcoavă? Da, eu cred că da, doar că nu cu armele lui: o carte la fel nu se mai poate scrie în română, nemaivorbind de o carte mai bună (cine mai are răbdarea, curajul și perseverența să adune cinci secole de istorie central-europeană într-un roman?!), dar se poate scrie ceva de egală (sau mai mare) priză venind din partea cealaltă, a călăului devenit victimă (da, prea puțin și prea târziu, dar victimă!): o autobiografie fictivă a lui Pál Prónay, de exemplu? Sau amintirile ofițerului NKVD care a condus ancheta și execuția lui Béla Kun? Sau să povestească  Rosalia Zemliacika iubirea lor din Crimeea? Sau, mai bine, o corespondență imaginară între Rosalia și Irén Gál?

Nu știu, mă gândesc, cuget, le socot, le prefir în minte. Un ultim cuvânt pentru Alex, ca de la bărbat la bărbat: nu rămâne așa. Asta nu rămâne așa!

Vara în care mama a avut ochii verzi

Faceți-mi un pustiu de bine: deschideți wikipedia english și căutați pagina „Literature in Moldova”. E o pagină lungă și searbădă, din care copiez aici bucățica „Modern Moldova”:

Since independence, Moldova has continued its literary tradition across genres. Vasile Gârneţ is in the vanguard of the experimental novel (Martorul, 1988), and Grigore Chiper writes consciously fragmentary quotidian prose. Nicolae Popa’s „Avionul mirosea a pește” (The Plane Smells Of Fish, 2008) is a postmodern novel that symbolises the peacefulness of his people despite the hardships thrown by history. Dumitru Crudu’s „Măcel în Georgia” (Massacre in Georgia, 2008) is an ironic reflection on the essential unchanging nature of his country, whether Soviet or independent. Emilian Galaicu-Păun (Air with Diamonds) is a contemporary poet called eloquent, assured, politically engaged. The Gagauz language enjoyed a resurgence in the independent republic of Moldova. A weekly newspaper Ana Sözü (Mother tongue) began publication in 1988, and a Gagauz university opened in Comrat in 1991.

Avem deci patru nume: Vasile Gârneț, Grigore Chiper, Nicolae Popa, Dumitru Crudu. Mă refer la romancieri. Ce arată acest lucru?

Fie că wikipedia este una din cele mai puțin credibile surse de informare generală, fie că eu sunt un cititor complet tâmpit, iar piața de carte din România habar n-are de valoarea literară. Pentru că în România sunt citiți trei oameni, mari și lați: Iulian Ciocan, Dumitru Crudu și Tatiana Țîbuleac. Altădată despre Iulian și Dumitru, acum despre Tatiana.

A scris o capodoperă. Pe bune. Unul dintre cele mai bune romane scrise în limba română în secolul XXI, categoric în top 10, după mintea mea chiar în top 5, dar pe mine nu se poate pune bază, că sunt umoral (chitros, adică). Cartea este perfectă; e greu de crezut că Tatiana va mai scrie vreodată ceva la asemenea înălțime. Dacă e să combin invidia de breaslă cu vorba frustă, aș zice că Tatiana ne-a dat perversa ca pe Târgu-Ocna.

Ce a scris în cărticică de m-a impresionat atât? Păi, ce să scrie. Despre dragoste și moarte, singurele subiecte eterne ale literaturii care rămâne vie (poți să scrii și despre alte căcaturi, dar fii conștient că au termen de garanție redus, foarte redus. Spre exemplu, îți poți descrie experiențele sexuale într-un roman de 600 de pagini. Cartea ta va trăi cât vor trăi glandele celor pe care i-ai și le-ai descris acolo, nu mai mult. Apropo, „Vara în care mama a avut ochii verzi” are 121 de pagini. Aerisite!).

Comparația cu „Love Story” al lui Erich Segal se impune de la sine, dar după mintea mea cartea Tatianei este mai bună, deși mă îndoiesc că traducerea în engleză s-ar putea ridica la nivelul originalului în română (deși nu-i imposibil).

Tatiana e peste Erich la partea de furie pe care o implică moartea, moartea de boală. Știu ce vorbesc, mi-am văzut murind ambii părinți. Înainte și după durere e furia, furia neputinței și a vinei (imaginare, dar asta nu contează).

Știu cum să vă fac să citiți cartea: nu e povestea unei singure morți, este povestea a două morți și jumătate. Mie nu mi-ar fi dat prin cap așa ceva.