322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea (II)

Am reprodus mai jos câteva dintre comentariile pe care diverşi oameni le-au scris la postul „322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea” pe care l-am publicat mai demult. Ia-le:

1.vai de pl voastra nu aveti legatura cu planeta pamant si va dati mari cunoscatori ,omu e o legenda ...dar degeaba va explic daca n`ai cu ce ,n`ai cu ce si basta .Atat am avut de zis dupa ce mi`a fost rusine ca sunt om ,dupa ce am vazut mizeriile scrise pe un blog orfan.Nici nu stiu de ce am dat comentariul pana la urma ,nici raspuns nu merita.

2."daca ai umor, razi, daca nu, te enervezi (ca mine)"

"Bunul simt, inteligenta si umorul nu pot fi dobandite" Intelept chinez

Bunul simţ, inteligenţa şi umorul ar trebui să fie şi calităţile celor care au acces la difuzarea informaţiei şi implicit la formarea gustului publicului.

faptul ca faci public un comentariu de genul asta despre Petre Tutea dovedeste ca esti intr-o mare eroare Parerea mea!Zic asa pt ca toti avem o sansa sa ne revenim.

3.sunt pur si simplu scarbit si dezgustat de parererile unor oameni spalati pe creier mediatic , ce isi fac publice opiniile subliminale fata de o mare personalitate care citindu-i opera te face sa crezi ca un animal atat de prost si incompetent(ca cel care detine acest blog) sa fie pur si simplu de capu' lui in univers ... Pun pariu ca tu esti genu' de om ce spune "Sunt ateu" dar singurul lucru care il stii despre atei este faptu ca ei nu cred in Dumnezeu ... nici eu nu cred in "mantuitori" si alte mizerii scrise pentru a tine populatia pamantului sub papuc , dar un om care are atat de mult patriotism in el, in timnpul lui asteptandu'se ca Romania sa ajunga undeva departe , nestiind ca marea majoritate a populatiei romaniei o sa fie o adunatura de idioti spalati pe creier(ca cel care detine acest blog Pisat pe el) , nu merita sa fie pus la zid de toti prostii romaniei actuale ... pot sa spun cu ura fata de voi (cel care ai scris mizeria si cei ca tine) ca esti cel mai mare incompetent si cei care iti dau dreptate nu sunt departe de tine

4.comentariile sunt de prisos. E o chestiune de opinie ceea ce expune autorul acestui articol. Ca il minimalizeaza pe Tutea pana la nivelul unui oarecare nu e o tragedie. Ca naste prozeliti care nici macar nu mai citesc ei insisi inainte de a da cu parul...e trist! Nu sunt de acord cu ceea ce emite misu pentru ca Tutea nu poate fi anacronic si mediocru atata timp cat va exista o societate pe meleagurile astea formata din indivizi ca noi.

5.Petre Tutea a strans in el mai multa inteligenta, credinta si patriotism decat a strans tot arborele tau genealogic in ultimul mileniu. Este cel putin tulburator ca un om ca mihai buzea indrazneste sa jigneasca un titan precum Petre Tutea. Despre tine nu a auzit nimeni vreodata si totusi iti permiti sa jignesti, esti un veritabil critic. Sunt curios daca tu la 90 de ani, in cazul in care ii vei prinde, vei avea macar a miia parte din luciditatea acestui Om...

Iată acum ce spune Andrei Pleşu despre Petre Ţuţea. Ţin doar să amintesc că Pleşu l-a cunoscut personal pe Ţuţea şi că are aceleaşi opinii creştin-ortodoxe ca el. Deasemeni, e bine de avut în vedere că maestrul lui Pleşu (Constantin Noica) şi cu Ţuţea au fost colegi de generaţie, au făcut amândoi parte dintre ucenicii lui Nae Ionescu şi au avut păreri politice şi filozofice extrem de asemănătoare:

„Ca unul care l-am cunoscut şi l-am admirat pe Petre Ţuţea simt, de mai multă vreme, nevoia să-l apăr de o posteritate tot mai inadecvată, isterică, grav deformatoare. Petre Ţuţea era cu mult peste portretul idolatru pe care i-l confecţionează unii: era un om viu, liber aşadar, de orice schematism militant, era un om delicat (sub aparenţa unei radicalităţi rurale), era un om plin de umor, atent la nuanţe şi, în adânc, nemulţumit de sine şi de destinul său – histrionismul său era, între altele, nevoie de confirmare publică, de „ecou” justificator. Ştia foarte bine că scrisul nu e vocaţia lui: „Vocaţia mea e de legiuitor”, spunea adesea. „Scriu din cauza comuniştilor, care nu m-au lăsat să-mi îndeplinesc vocaţia reală.” Viaţa, atât de nenorocoasă, a acestui om minunat a culminat cu două ghinioane lamentabile, pline de consecinţe nefaste: i-a fost hărăzit să ajungă un personaj „mediatic” în faza crepusculară a existenţei sale, pe un fond de uzură fizică şi psihică greu de compensat fie şi printr-o excepţională înzestrare nativă. Şi, ceea ce e încă şi mai grav, a fost preluat, monumentalizat şi popularizat de semidocţi, de spirite mediocre şi ancilare, scuzabile, în cel mai bun caz, prin bine intenţionalitatea lor „candoare”. Ţuţea uimea prin „cât de multe” ştia – mai ales pe cei care ştiau foarte puţin. În realitate, nu întinderea informaţiei era partea lui tare, ci asumarea ei, experienţa viguroasă a ideilor bine digerate şi închegate în jurul unei opţiuni.” […] “Nimic mai grosolan, mai imoral, mai lipsit de pietate decât să reduci splendoarea unei asemenea minţi la o frazeologie monotonă, de propagandist. Nimic mai ucigător decât să-i înalţi o statuie înjumătăţită. Să consemnezi declaraţiile lui despre „românul absolut” şi să treci sub tăcere uriaşele lui dezamăgiri: „înseamnă că am stat treisprezece ani în puşcărie pentru un popor de cretini” sau „nu mă consolează de faptul că sunt român decât Eminescu, Blaga, Nae şi răcoarea câtorva biserici”, sau, explicit până la apostazie, „Balcanii sunt curul Europei”. […] „Cât despre credinţa lui Ţuţea în Dumnezeu, ea avea măreţia unei lupte de fiecare clipă, înteţită dramatic în preajma morţii. Ar fi multe de spus despre asta, după cum ar fi multe de spus şi despre spectaculoasele enormităţi ale lui Ţuţea: de la bunele cuvinte scrise cândva (dacă nu mă înşală memoria) despre Aurel Baranga, până la elogierea lui Ceauşescu ca „patriot”. Petre Ţuţea avea o personalitate prea puternică pentru a ceda consecvenţelor de duzină: putea fi nedrept, excesiv (uneori doar de dragul efectului), sau, dimpotrivă, neaşteptat de conciliant.”

Aici este spus totul. Evident, pentru cine ştie să citească: Petre Ţuţea a fost un om cu mari calităţi şi mari defecte, pe care nu ezită să i le recunoască, în bună tradiţie („Tu mi-eşti prieten, Platon, dar adevărul mi-e mai prieten”), unul care l-a cunoscut, l-a iubit şi l-a înţeles pe Ţuţea. Şi care îi împărtăşea o mare parte din păreri (dar nu pe toate!). Mai mult, Pleşu, fără să fie deranjat (poate vag amuzat) de prostioarele debitate uneori de Ţuţea, se arată foarte deranjat de „admiratorii” lui, ce care i-au construit legenda despre care vorbeşte, în mica lui română de improvizaţie, autorul primului comentariu.

Problema este exact asta: Ţuţea ar fi vrut să fie un maestru. Al unor ucenici capabili. Cât a fost în putere, n-a avut şansa asta. Când era decrepit, a apărut această şansă, dar el nu mai era capabil să fie un adevărat maestru: era complet depăşit. Ucenicii care s-au strans în jurul lui, dar mai ales în jurul legendei lui, erau proşti. Totuşi, deşi probabil i-a „citit”, Ţuţea n-a avut puterea să se abţină, aşa că a predicat pentru proştii care-l ascultau. Păcat. Ar fi putut fi un maestru adevărat dacă tăcea (ca Alexandru Dragomir, de exemplu). Sau dacă scria. El a ales nu să tacă, nici să scrie, ci să vorbească. Proştii i-au consemnat spusele şi aşa a luat naştere volumaşul „322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea”, în care e foarte puţin probabil ca Ţuţea însuşi să se fi recunoscut cu plăcere.

Ca oricine din generaţia mea, şi eu am căutat maeştri. Din păcate, pentru mine, Ţuţea n-a putut funcţiona ca maestru, ci ca o caricatură de maestru, ca un „Aşa nu!”. E de mirare că sunt supărat pe el?!

A cincea Unire

Veste bună: a fost şi ultima. Veste proastă: a fost rău făcută. Veste şi mai proastă: 72 de ani după ce s-a făcut (cum s-a făcut) a fost aleasă „zi naţională”. Vestea cea mai proastă: Iliescu a ales-o.

Să aducem şi ceva argumente acestor judecăţi (personale) de valoare. Pentru început, un mic excurs istoric:

1883: România aderă la Tripla Alianţă, angajându-se să meargă la război dacă Austro-Ungaria va fi atacată de Rusia.

1914: Austro-Ungaria e atacată de Rusia. România nu merge la război. Regele Carol al României moare de ruşine.

1916: România merge la război, dar nu alături de Austro-Ungaria şi împotriva Rusiei, ci alături de Rusia, împotriva Austro-Ungariei. Tânărul rege Ferdinand al României nu moare de ruşine. La castelul Hohenzollern din Suabia, stegurile sunt arborate în bernă.

August 1916: Armata Română trece munţii.

1918 (primăvara): Austro-Ungaria şi România semnează tratatul de pace. România cedează Austro-Ungariei tot lanţul carpatic, Germaniei tot petrolul de pe Valea Prahovei, Bulgariei toată Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) şi jumătate din Dobrogea de Nord, iar Turciei nimic. În schimbul acestor cedări, României i se recunoaşte unirea cu Basarabia („a treia unire”, 9 Aprilie 1918).

1918 (toamna): România se răzgândeşte iar, denunţă tratatul de pace şi anunţă unilateral că se află iarăşi în stare de război cu Austro-Ungaria.

1 Decembrie 1918: Partidul Naţional Român (organizaţie politică) şi Gărzile Naţionale Româneşti (organizaţie paramilitară alcătuită din soldaţii români demobilizaţi din armata Austro-Ungariei) adună 100.000 de oameni la Alba-Iulia, în cadrul Adunării Naţionale a Românilor din Transilvania şi România. Adunarea decide unirea condiţionată a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

7 decembrie: Armata Română trece iar munţii.

15 decembrie: Adunarea Naţională a Germanilor din Transilvania şi Banat are loc la Mediaş şi decide unirea cu România.

22 decembrie: Adunarea Generală a Maghiarilor din Transilvania are loc la Cluj şi decide unirea cu Ungaria.

22 ianuarie 1919: Armata Română ocupă teritoriul Transilvaniei şi cel al Maramureşului. Teritoriul Banatului e ocupat de Armata Sârbă, iar cel al Crişanei de tânăra armată a Primei Republici Maghiare.

28 februarie 1919: Consiliul Aliat trasează o linie de demarcaţie între teritoriile care urmau să revină României şi cele care urmau să revină Ungariei. Primirea notei (cunoscută ca „nota colonelului Vyx”) şochează guvernul de la Budapesta.

21 martie 1919: Prima Republică Maghiară se autodizolvă, iar puterea politică este preluată de comunişti, care proclamă Republica Sovietică Maghiară şi ordonă mobilizarea generală.

15 aprilie 1919: izbucnesc ostilităţile propriu-zise. Armata Roşie Maghiară lansează un atac-surpriză, încercând să ocupe Clujul. Românii contra-atacă, încercând să ocupe Oradea. Românii ocupă Oradea. Atacul românesc continuă dincolo de linia de demarcaţie.

1 mai 1919: Armata Română ajunge la Tisa.

20 iulie 1919: Armata Roşie Maghiară lansează un atac general asupra trupelor române de pe Tisa.

30 iulie 1919: atacul este respins, românii traversează Tisa.

3 august 1919: românii ocupă Budapesta.

august 1919: românii ocupă aproape toată Ungaria.

28 martie 1920: românii se retrag din Ungaria.

4 iunie 1920: la Trianon, Ungaria semnează sub protest tratatul de pace cu Puterile Aliate şi Asociate (dintre care doar 18 au luptat efectiv).

Astea sunt faptele. De ce a fost această unire „rău făcută”? Din două motive: pentru că n-a fost niciodată validată printr-un referendum, chiar mai târziu, după ce lucrurile se liniştiseră şi tăcuseră armele (cum s-a petrecut în cazul unirii cu Dobrogea); iar al doilea motiv este că a fost o unire condiţionată, iar condiţiile nu au fost respectate niciodată de guvernele de la Bucureşti (ci încălcate sistematic, cu un fel de rea-voinţă batjocoritoare).

De ce a fost o greşeală alegerea acestei zi ca sărbătoare naţională? Pentru că reprezintă o ofensă la adresa românilor din Dobrogea, Basarabia şi Bucovina („Băieţi, nu dăm nici doi bani pe unirile cu voi, numai asta cu ardelenii contează!”), şi deasemeni o ofensă la adresa maghiarilor din România, care la 22 decembrie 1918 şi-au exprimat explicit voinţa de a nu face parte din România.

De ce este rău că Iliescu a ales-o? În primul rând, pentru că Iliescu, la momentul alegerii, era deja depăşit istoric: nu era deloc conştient de dimensiunile schimbării prin care trecea lumea în anno domini 1989. În al doilea rând, pentru că alegerea lui reprezintă „piatra de temelie” a democraţiei originale pe care şi-o dorea el, adică un socialism cu faţă umană (a lui, eventual). În al treilea rând, pentru că perpetuează, în imaginarul românilor, statutul de mare putere al Ungariei (ceea ce, evident, Ungaria nu este): ia uite ce uniţi suntem noi, bă, ungurilor! Să nu veniţi cu săru'mâna să vă dăm Ardealul înapoi, că nu vi-l dăm!

În al patrulea şi ultimul rând, Iliescu a comis o ilegalitate: România democratică avea deja o sărbătoare naţională, nu trebuia inventată una nouă, care să-ţi dea ţie legitimitate. Sărbătoarea tuturor românilor este pe 10 Mai, Ziua Independenţei. Această zi nu lasă pe niciun român „pe dinafară”, indiferent de provincia în care locuieşte (independenţa-i numai una, unirile sunt cinci!), iar în imaginarul maghiarilor din România e o dată anonimă, poate, dar în nici un caz ostilă, cum e 1 Decembrie. De ce, atunci, Iliescu a refuzat 10 Mai-ul? Simplu: „10 Mai” face trimitere la o tradiţie democratică de 150 de ani, tradiţie în care Iliescu şi cei ca el nu au nici un loc. Ei sunt creaţia lui Stalin şi a lui Brejnev. Ce treabă să aibă ei cu românismul şi cu 10 Mai?!

A patra Unire

Aşa cum (nu) se ştie şi cunoaşte, azi e ziua Bucovinei. Cel puţin a Bucovinei de Sud, cea care a rămas la România; cea de nord, pe care ucrainienii o numesc „Ţerniveska Oblast” (Regiunea Cernăuţi) n-are nici un motiv să considere 28 noiembrie zi de sărbătoare. Ce ar putea sărbători ucrainienii?! Că acum 93 de ani au fost învinşi la vot? Că nemţii, evreii şi polonezii din Bucovina au votat alături de români, pentru unirea cu România, şi împotriva ucrainienilor, adică împotriva unirii Bucovinei cu „Republica Populară a Ucrainei de Vest”? Oricât ar fi de cvasi-uitate tensiunile naţionaliste la Cernăuţi, actuala majoritate ucrainiană nu poate sărbători aşa ceva. Ar fi ca şi cum românii s-ar face muci de bucurie în fiecare an pe 30 august, în cinstea celui de-al doilea arbitraj de la Viena (cunoscut în România ca „Dictat”).

Pe de altă parte, în Bucovina românească, azi e zi mare. De la Vatra Dornei până la Dorohoi, de la Suceava la Rădăuţi, lumea lucră ce lucră, apoi se retrage prin locuri de consumaţie: care la el acasă, care la vecin acasă, care toţi la cârciumă (în zonele industriale). Întrebarea este: a meritat? Altfel spus: au aceşti oameni de ce se bucura, sau beau doar aşa, ca să se afle-n treabă (adică de pretext)? Oricât ar părea de ciudat, răspunsul e: a meritat. Unirea de acum 93 de ani a fost rentabilă pentru bucovineni. Mulţi dintre ei au regretat-o şi în interbelic, şi în 1940, şi în 1941, dar acum n-o regretă nimeni. Şi de ce? Pentru că au termen de comparaţie foarte la îndemână, uite de ce!

Oricine poate trece frontiera, legal şi fără nici o problemă (nu mai trebuie viză ca să intri în Ucraina), şi să vadă cu ochii lui. Ce să vadă? Diferenţa s-o vadă. În sate, viaţa oamenilor e cam la fel, dar oraşele diferă mult, foarte mult. E greu de înţeles pentru noi, ăştia de la Bucureşti, care tot timpul ne văicărim şi ne comparăm cu nemţii, dar cei care cunosc Ucraina reală se pun şi ne ceartă: „Ia mai tăceţi din gură. România este Elveţia, dacă vreţi să ştiţi”.

A doua Unire

Azi se implinesc 133 de ani de la a doua Unire, cea cu Dobrogea. Din punctul meu de vedere (fiu, nepot si stranepot de dobrogean) este foarte nedrept faptul ca aceasta zi este cel mai putin amintita si "sarbatorita" dintre toate (ia sa vedem: 1 decembrie e sarbatoare nationala, 24 ianuarie e zi libera, de 9 aprilie se mai spune ceva cand ne amintim de "fratii nostri de peste Prut" si de voturile lor, care pica tare bine cui le da cetatenie romana, iar de 28 noiembrie se vorbeste la fel de putin ca de 14 noiembrie. Parca nu la fel de putin, totusi!), desi este singura dintre Uniri care a dat Romaniei greutate geopolitica (iesirea la mare).

Cred ca inteleg motivele acestei treceri sub tacere: din punct de vedere al corectilor politici, Dobrogea a fost o zona multietnica (vezi harta) care a devenit aproape monoetnica intr-un secol si ceva; din punct de vedere al nationalistilor fanatici, e singura provincie istorica despre care ei nu pot afirma "romanii, cei mai vechi locuitori"; din punct de vedere al istoricilor facatori de manuale, e cam greu sa explici anexarea Dobrogei care pe un proces normal de "unire" (mai degraba ca pe o prada de razboi si ca pe o mita geopolitica din partea Rusiei, desi e discutabil). Dar pe mine, unul, toate astea nu ma intereseaza. Sunt frustat si furios ca 14 noiembrie nu are acelasi statut ca celelalte patru date. Corect, normal si legal ar fi sa aiba.

Treaba voastra ce faceti, eu azi sarbatoresc in stil propriu unirea Dobrogei cu Romania. Si faptul ca din cauza asta pe mine ma cheama Buzea, si nu Buzeoglu, Buzeov sau Buzeovici.

Raspuns catre d-l Ciprian Teodorescu

Iata cum vad eu lucrurile:

1. Piesa e de vazut. Du-ti nevasta fara grija, n-o sa va paruiti. In schimb, daca nu mergeti, e posibil sa regretati ca ati lasat piesa asta sa va scape.

2. Chestia cu "infantilizarea cetateanului" care incepe din copilarie, prin deresponsabilizare, dictatura parentala si alte tehnici - asta m-a impresionat pe mine din piesa. Dar poti intelege cu totul alte lucruri de acolo, eventual opuse! E un text foarte bun, foarte bogat in sensuri, si te poti opri pe orice nivel de intelegere vrei. Eu aici m-am oprit, dar eu sunt o greseala.

3. "Libertatea mea inceteaza acolo unde incepe a altuia", parca Rousseau a zis vorba asta. Cum faci sa trasezi linia asta intre autoritate si libertate? Cum faci ca libertatea pe care i-o acorzi copilului tau sa nu devina iresponsabilitate din partea ta? Invers, cum faci ca autoritatea pe care o exerciti sa nu devina depersonalizare? Eu nu stiu sa dau raspunsuri la intrebarile astea. Noroc ca inca n-am copii. Dar cand o sa am?!

4. Ma bucur s-aud ca nu sunt singurul roman care a avut si are de luptat cu fantome din propria copilarie. Pe de-o parte, ma bucur, pe de alta, nu: ca nu mai am pe cine arunca vina pentru nereusitele mele din prezent!

5. Zici sa umplem canile cu vin, nu cu beri de aur? Merge. Iarna merge. Poate imi mai da un telefon amicul ala care are pile la Dervent, la manastire: "Bai baiatule, tu ai o damigeana curata? Hai incoa' sa iei la pachet, ca iar mi-a dat staretul mai mult decat pot bea io de Sarbatori!".

Îngropaţi-mă pe după plintă

Am fost s-o vedem pe Mariana Mihuţ în piesa asta, despre care le Bucarest entier zice că e cea mai faină montare din târg. Las la o parte amănuntul că am făcut rost de bilete prin bunăvoinţa domnişoarei Dana (îl las pentru că e supărată pe mine, nu din alt motiv!).

Piesa are bune şi rele. Încep cu relele: e prea lungă (4 ore!) şi e o dramatizare (după cum se ştie, dramatizările sunt foarte dificile, în comparaţie cu piesele scrise de la bun început ca piese de teatru). Cu asta am terminat cu relele.

Bunele: jocul actorilor. Pe Mariana Mihuţ şi pe Claudiu Stănescu îi ştiam, marea surpriză a fost Marian Râlea, interpretul rolului principal. Nu îl ştiam pe Râlea decât ca pe un marţafoi de pe la TV, ceea ce arată cât sunt de dobitoc: dacă avea omul nevoie de bani, ce mare crimă că a lucrat într-un proiect TV?! Adică, ce, eu sunt un scriitor de nimic, doar pentru că-mi câştig pâinea scriind profunzimi ca „Sună ACUM şi poţi câştiga un voucher de două persoane!”? Dacă nu eram un meschin prin definiţie, ar fi trebuit să îl judec cu aceeaşi măsură cu care mă judec pe mine. N-am făcut-o. Îmi pare rău. Fac mea culpa aici şi zbier urbi et orbi: Marian Râlea este un mare, un foarte mare actor. De fapt, ACTOR, ca să fie clar.

După această mult prea lungă digresiune, ajung la miez: anume, la emoţiile pe care le-a creat în mine acest spectacol. Foarte simplu spus, mi-am amintit de propria copilărie şi mai ales de suferinţa pe care lipsa de putere o naşte în copii. Să mă explic.

Dacă definim (restrictiv) „puterea” ca pe „posibilitatea de a face ce vrei tu, nu ce vor alţii”, atunci copiii sunt complet lipsiţi de putere, cel puţin în societăţile tradiţionale (Rusia, România). Problema are implicaţii pe termen lung, pentru că un copil crescut în „dictatură parentală” are toate şansele să devină un sclav şmecher, la maturitate, şi nu un cetăţean. Aţi prins ideea: sclavul şmecher, fiind lipsit de libertate personală (putere de decizie în ceea ce-l priveşte personal), se va preface că face ce i se spune să facă, dar va încerca pe toate căile să-l prostească pe deţinătorul puterii (părinte, stat, preot, şef de birou etc). Exemple: taică-meu avea ideea fixă că trebuie să mă scol de dimineaţă. Când pleca el la muncă, la şase jumătate, mă trezea cu forţa, presupunând că eu îmi încep ziua şi mă apuc de lecţii. Evident, după ce ieşea el pe uşă mă culcam la loc şi mă sculam târziu de tot, tocmai pe la zece (aşa că oha lecţii!). Când mă lăsa în pace (se mai întâmpla), mă urneam din pat la opt şi ceva şi m-apucam de treabă. Alt exemplu: muncitorii din comunism, sclavii şmecheri care se fâţâiau toată ziua prin uzină târâind un cornier de colo-colo.

Unde vreau să ajung? La deresponsabilizare. Saşa, băiatul din piesă (interpretat de Râlea), nu vrea să ia medicamente, dar i se vâră cu sila pe gât. Evident, el le scuipă atunci când nu stă nimeni cu ochii pe el. Ce adult va deveni Saşa? Un sclav şmecher, un rus adevărat (sau un român, tot aia). Nu va avea niciodată mentalitatea unui cetăţean, care să ia singur decizii şi să poarte răspunderea pentru ele. Ce aş fi devenit eu, dacă nu cădea comunismul? Un dizident? Niciodată. Caracterul mi-a fost modelat din copilărie în direcţia exact opusă: zi ca ei şi fă ca tine, dar ai grijă să nu fii prins. Fii şmecher, oportunist, nu spune ce gândeşti cu adevărat, nu-ţi alinia vorbele cu faptele (una să spui şi alta să faci, numai ca să-ţi fie bine). Prosteşte pe cine poţi, că şi alţii vor să te prostească pe tine. Strecoară-te. Nu-ţi asuma nimic. Pupă în cur pe cine trebuie. Nu ieşi în faţă.

Bref, „Don't volunteer!”, cam la asta se reduce pachetul formativ pe care l-am primit de-acasă. Şi pe care îl primeşte şi Saşa. Şi pe care l-au primit generaţii întregi de copii crescuţi în comunism, în România, în Rusia şi oriunde.

Nicio mirare că putinismul există şi triumfă, pentru moment. Îl sprijină zeci de milioane de Saşa. Dar dacă copiii lor primesc o altă educaţie, o educaţie responsabilitoare, o educaţie de cetăţeni („Fă ce vrei tu, dar plăteşte preţul”), atunci ce-o să se întâmple cu toţi liderii autoritari din lumea asta?!

Stânga şi dreapta (2)

Părerea lui Dănel despre politică: „Dau cu stânga k cu dreapta şi cu dreapta şi mai bine!”

Stânga şi dreapta

Sună Julius, amicul: „Vezi că dreapta orbeşte! Hă, hă, hă!”. Trec peste faptul că maximul grad de umor la care e permeabil bietul Julius e umorul masturbator şi constat un fapt evident, deşi aparent nesemnificativ: sunt unanim perceput ca „om de dreapta”. Ceea ce mă duce cu gândul la alte replici, ale altor oameni, despre apartenenţa politică: „Tu nu poţi să fii de dreapta. Legionarii erau de dreapta, iar tu eşti filosemit” (domnişoara Ana). „Eşti prost. Ca să fii de dreapta, trebuie să crezi în Dumnezeu. Tu eşti ateu, eşti unul d-ăla care n-a înţeles nimic” (domnişoara Ioana). „Îmi pare rău, domnu' Gikă, dar eşti profund dezinformat: Băsescu al tău nu e dreapta autentică, este un populist impostor, singura şi adevărata dreaptă politică din România este PNL-ul” (domnul Costiklă). „Mănânci căcat. Eu sunt de dreapta, că sunt monarhist. Tu eşti de fapt de stânga, că eşti republican” (domnul Gabi). „Cum, bă? Cum, „de dreapta”, ce eşti nebun? Eşti cu Vadim, cu Jenică, ce-ai?!” (domnul Grecku). „Nazistule! Nazist nenorocit şi fascist şi dictator!” (fostă elevă de-a mea, proaspăt spălată pe creier la universităţile neomarxiste din Vest).

Chiar şi cu aceste tuşe îngroşate, ideea e uşor de înţeles: pentru aproape fiecare român cu care stai de vorbă, aceste două noţiuni politice („dreapta” şi „stânga”) au alt sens, în funcţie de „punctul de interes” pe care se centrează: punctul ăsta poate fi Dumnezeu, sau evreii, sau Băsescu, sau monarhia, sau C.V. Tudor, sau Hitler. Bulibăşeală totală! Dar pentru că eu am deschis discuţia, îmi explicitez „punctul de interes”, ca să ştiţi toţi ce vreau să spun când mă dau de dreapta.

Raportul dintre stat şi societate, ăsta este punctul meu. Când statul se „bagă” mult în societate, aveam de-a face cu o putere politică de stânga. Când statul se bagă puţin, atunci puterea e de dreapta. Exemple.

Statul care deţine mijloace de producţie (fabrici, terenuri agricole, căi ferate, porturi, mine, centrale electrice, rafinării, etc.) e un guvern de stânga.
Statul care nu deţine mijloace de producţie (observaţi că folosesc terminologia marxistă) e de dreapta.

Statul care angajează mulţi oameni în propriile structuri e de stânga.
Statul care angajează cât mai puţini oameni e de dreapta.

Statul care oferă propriilor angajaţi salarii mari, pensii mari, alocaţii mari, ajutoare mari de şomaj, stipendii mari, e de stânga.
Statul care reduce la minimum aceste sume este de dreapta.

Statul care oferă servicii de educaţie şi de sănătate universale (gratuite şi obligatorii) e de stânga. Statul care oferă aceste servicii numai pentru săraci este de dreapta (bogaţii să meargă în reţelele private de educaţie şi sănătate, nu în cele publice).

Statul care protejează sindicatele în dauna patronatului este de stânga.
Statul care favorizează patronatul în dauna sindicatelor e de dreapta.

Statul care impune cota progresivă de impozitare e de stânga.
Statul care impune cota unică de impozitare e de dreapta.

Statul care complică legislaţia mediului de afaceri este de stânga.
Statul care simplifică legislaţia mediului de afaceri este de dreapta.

Gata, ca am obosit şi v-am plictisit. După cum vedeţi, mă doare-n coate de Dumnezeu, evrei, Băsescu, legionari, Vadim şi alte fudulii pe moaţe. Pentru mine, dreapta însemnă „stat minimal” iar stânga înseamnă „stat maximal”. În afară de faptul că punctul meu de vedere e simplu, uşor de înţeles şi de susţinut, mai are şi un alt avantaj: toate dictaturile sunt de stânga. Păi, nu?! Orice fel de dictatură (şi sunt multe specii, dă-le dracu') vrea cât mai multă putere asupra societăţii, nu cât mai puţină! Vă daţi seama ce mă scot la faza asta? Îi bag în aceeaşi oală pe dictatorii teocratici (Ruhollah Khomeini, Girolamo Savonarola, Mohammed Omar), p-ăi comunişti (îi ştiţi) şi p-ăi naţional-socialişti (Franco, Salazar, Hitler, Peron, Mussolini, Trujillo), ceea ce, vorba lui Jenică, trebuie să recunoaşteţi că e o chestie!

Sfat: e adevărat că în practica politică din România, dreapta şi stânga sunt un talmeş-balmeş total, dar, la nivel teoretic, există discuţii foarte bine articulate şi documentate pe două site-uri polarizate politic: Criticatac (de stânga) şi Contributors (de dreapta). Când aveţi chef să citiţi dezbateri politice, la un nivel mult mai profund decât ofer eu aici, intraţi la ăştia (după preferinţe) şi vedeţi ce zic ei. Că e băieţi deştepţi în cap.

Recensamant 2011

Toate bune si frumoase, ok, raspundem la intrebari, da' cu religia ce ne facem? Mergem pe burta, ca-n 2002, si ne declaram "crestini nepracticanti", sau raspundem cinstit de data asta?

Am gasit aici niste recomandari, de la unii mai agresivi ca mine. Nu am de gand sa urmez suta-n mie "recomandarile" lor, dar parca ma trage ata sa spun adevarul, macar de data asta.

La recensamantul trecut, pe vremea lui Nastase, ateii au obtinut un fabulos procent de 0,1%. Adica un om dintr-o mie a avut curajul sa se declare ateu, din toata populatia Romaniei (indiferent de etnie). Asta da, curaj! Prin comparatie, cehii s-au declarat atei in proportie de peste 60%; cu toate astea, la intrebarile fundamentale (ce e Pastele, ce e Craciunul, cine a fost Isus, ce este Biblia), romanii si cehii s-au dovedit aproape la fel de ignoranti. Ca sa vezi!

Presupun ca in aproape 10 ani, poporul s-a mai maturizat, si ca anul asta se vor declara atei in jur de 2% din cetatenii romani. Asta, daca se va intampla, va fi partea buna.

Partea proasta e ca, exact la fel ca acum (aproape) un deceniu, majoritatea acestor atei declarati va fi din Bucuresti. E rau, e foarte rau, pentru ca asta ne apropie de modelul rusesc: o tara cu doua viteze, capitala rupta de provincii (cine are sau a avut bunici la tara intelege de ce aceasta "rupere" de viteze e lucru rau).

Sper sa ma insel. Provincio, contrazi-ma!

FDGR

După cum se ştie şi cunoaşte, la anul avem alegeri locale şi parlamentare. Deci vom vota primari, consilieri, deputaţi şi senatori. Întrebarea e: ai cui?!

Întrebarea pare simplă. Dar nu e. Dacă i-am cunoaşte (personal sau mediat) pe aceşti oameni, ar fi mai uşor. Dar nu-i cunoaştem decât prin intermediul partidelor din care fac parte sau de care sunt sprijiniţi. Deci?!

Deci, am pus-o. Avem de ales, de fapt, între nişte partide politice. Care, din păcate pentru noi (şi pentru ele), sunt profund necredibile. Adică nu sunt deloc credibile când spun că vor binele nostru, al cetăţenilor, şi nu binele lor personal, „de partid”. Ia să vedem:

PDL. A dezamăgit, ca orice partid aflat la putere. Una a promis în campanie, alta a făcut în exerciţiu; adică a minţit. A preferat să jupoaie sectorul privat, singurul care aduce bani reali la buget, în loc să taie din afacerile şmecherilor care parazitează statul. A promis reformă legislativă şi mediu de afaceri transparent, şi s-a-ncurcat în propriile jocuri de culise. A promis privatizări masive a sectorului de stat (energie, transporturi, minerit) şi n-a făcut nimic.

USL. Compus din PSD şi PNL (straniu mariaj!). Primul partid a avut puterea timp de 10 ani (1990 – 1996 şi 2000 – 2004) şi a dezamăgit total. Al doilea partid a avut puterea patru ani (2004 – 2008), a făcut ŞI lucruri bune, dar mai puţine decât ar fi putut face (şi decât erau aşteptate de la el). Bref, a dezamăgit mai puţin, dar a dezamăgit.

UNPR. Partiduleţ de ultimă oră, compus din politicieni de pe la alte partide, care se declară şi ei, ca şi mine, „dezamăgiţi”. Cum să vă spun... pe mine însumi mă cred, dar pe ei nu-i cred.

UDMR. O forţă. Din păcate pentru el, s-a aruncat mereu în barca câştigătorilor, ceea ce mi l-a făcut prea puţin simpatic. Oricum, rămâne partid parlamentar, cu sau fără votul meu.

PC. O glumă proastă.

PP-DD. O glumă bună.

Bun, şi-atunci? Cred că rămân câteva opţiuni:

1.Nu mă duc la vot. Facil, dar cam copilăresc: „eu nu mă mai joc cu voi!”. Am încercat abordarea asta o dată, când aveam 8 ani: am ieşit din jocul de fotbal şi m-am aşezat pe gard, demn, aşteptând să vină ceilalţi copii şi să mă implore. N-au venit.
2.Mă duc, dar îmi anulez singur votul. Rebel, răzvrătit, inutil: intru la aceeaşi categorie cu babele analfabete care nu ştiu să voteze. Din păcate pentru mine, categoria „vot invalid” nu face ca protestul meu să se audă: între un protestatar şi un prost, votul nu face diferenţa.
3.Mă duc, votez corect, apoi flegmez în buletinul de vot sau mă şterg cu el la cur. Scârbos. Nu e de mine.
4.Votez imprevizibil şi aleator. Exemple: Uniunea Armenilor din România, Comunitatea Ruşilor Lipoveni din România, Noua Republică, etc. Romantic, dar fără nici o şansă.
5.Votez imprevizibil, dar nealeator (adică îmi asum ceea ce votez): FDGR. Adică Forumul Democrat al Germanilor din România. Dacă acest partid intră în Parlament, rău n-are cum să facă, va face numai bine; dacă nu intră, dar ia un număr de voturi mult mai mare decât numărul germanilor din România (care nu-s nici 100.000), reuşesc ceea ce mi-am propus: o palmă peste obrazul politicienilor români, care mă dezamăgesc constant, din 1989 încoace.

Ce zici? E o idee? Mergem cu FDGR, la anul? Îi speriem un pic pe „băieţii” din Casa Poporului?

Maraton Bucuresti 2011

Fuse, fuse şi se duse. A mai trecut un an prin noi, a fost şi soare, au fost şi ploi. Bunînţeles, soare a fost când ne antrenam şi n-aveam nevoie de el, că era vară şi curgeau apele de pe noi ca euroii de pe fruntea lui Adi Copilul Minune, iar ploaie a fost în ziua alergării oficiale, când ne-a-ngheţat măduva-n oase. Da' hai să povestesc de la început, să nu ziceţi că-s Nea Nae.

Vine Ursu la mine: „Bă, vezi că îmi fac echipă de maraton ştafetă, pentru octombrie! Te bagi la mine?”. M-ar fi tras aţa, pe de-o parte, că scăpam de corvoada organizării, da' mi-a fost târşă de băieţi, că-n mine îşi puseseră baza. „Nu mă bag, Ursule, că am deja echipă! Baftă multă, ne vedem acolo!”. Până la urmă nu ne-am văzut deloc, că echipa lui i-a dat leapşa, dar asta nu e vina lui şi de-aici Ursu iese din poveste.

Sună Grecku (veteran, a fost în echipă şi anul trecut): „Facem, micule?”. Eu, cu credinţă-n cele sfinte: „Facem, micule, se poate?!”. Nu ştiam cum o să facem, că n-aveam oameni, nici bani şi nici sponsor, dar am zis că dacă ne mobilizăm, nu se poate să nu găsim. Şi „ne”-am mobilizat, adică am început eu să dau telefoane şi mailuri disperate în toate părţile, în timp ce pe „micul” îl durea la bască, stătea numai pe ciocane. Aşa-i pe lumea asta, unii muşticul şi alţii luleaua. Oare-aşa o fi şi pe lumea cealaltă?

Dănel a promis că vine dacă n-o să fie răcit (până la urmă tot răcit a fost, dar a alergat aşa; tinereţea!), Alio a promis că vine dacă slăbeşte (n-a slăbit mai mult de juma' de kil, dar alergat aşa, grăsache: tinereţea!), Grecku a promis solemn că nu vine dacă nu găsesc sponsor („Doar n-o să rup din buzunar ca să alerg, că nu mă duc la curve!”), deci singura mea şansă era să-l conving pe K-isă să devină sponsor. Spre norocul nostru, a acceptat cu plăcere (K-isă, K-isă, ce-ţi mai place mecenatul!), aşa că le-aveam pe toate, mai puţin nume pentru echipă.

Aici am dat o dublă lovitură: l-am convins pe Grecku să fie căpitan (adică să alerge primul, cea mai ingrată tură, că te calci pe picioare cu toţi neica-nimeni) şi am ales numele propus de el, anume echipa „4 Koltzuri”: după ce că sună bine, colţos, numele ăsta ne-a asigurat şi tricourile cu numărul 1 de concurs, ceea ce e ceva, trebuie să recunoaşteţi! Una e să fii o echipă cu număr anonim, să zicem nr. 155 („Berbecii lui Dumnezeu”), nr. 79 („Melcii Veseli”), nr. 99 („Pensionarii”) sau nr. 184 („I sparg you”), şi alta e să fii echipa nr. 1! Altă făină se macină la moară!

Vixy a fost organizatoarea noastră personală, ca de obicei, iar anul ăsta i-au mai picat în cârcă şi nişte (foşti?) colegi de-ai ei (Oana şi Gabi), de-a trebuit să-i „organizeze” şi p-ăştia, de parcă n-avea destulă bătaie de cap cu noi, exact ca anul trecut („Vixy, io unde-mi schimb chiloţii?”, „Vixy, da' mie cine-mi ţine telefonul?”, „Vixy, io unde merg la toaletă, că fac pişu de emoţie?”, etc). Cred că i s-a luat definitiv de „organizări”, unde mai pui că după aia fiecare e nemulţumit şi are de comentat: „Da' mie de ce mi-ai făcut decât atâtea poze, şi lu' ăştia le-ai făcut mai multe?!”.

Startul. Pleacă Grecku, ne foim un pic, îl aşteptăm la Relay Change Area, vine, îi dă cipul lui Alio, ăsta o zbugheşte ca din puşcă, Grecku se schimbă şi pleacă acasă. Stau cu Dănel să-l aşteptăm pe Alio, dar nu chiar în zona de change, ci un pic mai încolo: calculasem eu, aşa în mintea mea, că Alio o să mai întârzie, nu aleargă el aşa repede, că prea e gras. Când colo, apare Alio, cu gura plină de înjurături: bă, facu-vă şi dregu-vă, că de 5 minute am ajuns şi vă caut disperat prin mulţime, hahalerele dracului! Nenorocire, i-am legat repede cipul lui Dănel şi i-am făcut vânt pe tura lui, că intuiam catastrofa: iar o să scoată echipa un timp slab, şi de data asta numai din cauza mea!

De ce ţi-e frică, nu scapi: oricât a tras Dănel ca un dement să recupereze alea 5 minute, oricât am băgat şi eu pistoane pe tura mea, ultima, n-a mai fost nimic de făcut: cei din echipa „Pensionarii” ne-au luat faţa (cu câteva zeci de secunde!) şi locul pe tabloul principal (primele 25 de echipe). Îi mâncam copţi dacă nu pierdeam aiurea minutele alea, din pură prostie, dar aşa, ne-am mâncat ei pe noi: domnia şi prostia se plătesc întotdeauna!

Epilog: ni s-a luat de ştafetă, la anul alergăm fiecare pe cont propriu, la semi-maraton. Gata cu comunismul, gata cu neasumarea răspunderii, gata cu miloaga! Vrei să alergi, amice, rupi din portofel: maratonul Bucureştilor nu e cantina săracilor!

Nu încheiem înainte de aminti de supărarea domnului Adina, care ne-a acuzat de rasism sexual („sexism”?!), pe motiv că n-am băgat-o şi pe ea în echipă; de bravura domnişoarei Lăuriciu, care şi-a făcut anul ăsta echipă de ştafetă, după ce anul trecut alergase la cursa populară; de ticăloşia lui Gil, care a zis că vine şi el acolo, măcar să vadă (Gil e cam leneş), dar n-a venit; de ciocoismul lui Octi, ştie el de ce; de gentileţea Oanei Năstase, de la organizatori, care ne-a sprijinit tot timpul, informaţional şi moral; de K-isă, ubicuul K-isă, care şi-a exprimat sprijinul ceva mai pragmatic, în mod pecuniar; de aplauzele Dianei Pavlenco, care a rezistat în ploaia rece doar pentru a-i încuraja pe alergători; de extraordinara cvasi-întâlnire cu Ciprian Teodorescu, care a fost voluntar la organizarea evenimentului şi care a refuzat să mă servească şi pe mine c-o ţuiculiţă; de urările tuturor celor care ne-au urat de bine; de perfidia dacică a lui Samo, care din buze ne-a urat de bine, iar în gând a zis să ne rupem picioarele; de snobismul lui Alex Dumbravă, care mi-a explicat că „runningul e boring, baby!”; de participanţii la uriaşa bere de după, pe care mă mulţumesc să-i enumăr pentru a-i nemuri pe veci: Ana, Mika, Oana, Dimuş, Creţu, Jan, Oter, Berilă, Julius şi toţi oamenii de seamă care au băut, beau şi vor mai bea cu noi în sănătatea domnului Phidippides, chiar dacă el, săracul, e mort.

Bucharest International Marathon 2011

Scrisoare deschisa catre d-l Stele

Draga amice,

ai facut, in trecutul recent, doua afirmatii grave (din punctul meu de vedere). Acestea au fost, in ordine: "Ba, eu nu cred in criza!" si "Ba, pe greci ii doare la basca!". Afirmatiile tin de pozitia pe care ti-ai asumat-o: negarea faptului ca lumea in care traim noi (adica Europa, plus Turcia si Rusia) se afla in plina schimbare. Si ca aceasta schimbare este de fond (cum a fost 1989 in Romania) si nu de forma (cum a fost 1996, de exemplu). Acesta schimbare e numita de obicei "criza", desi denumirea e simpluta si inselatoare ("E, e doar o criza, vine si se duce!"). Asta pare sa fie parerea ta (daca, totusi, accepti ca se petrece ceva, si nu asumi ca e vorba de un subiect creat si umflat de presa, bun pentru prostii ca mine, care "stiu ei de la televizor!").

Pozitia mea: "criza" e reala si de-abia a inceput. Ne va schimba viata tuturor, fie ca ne obosim sa "credem" in ea, fie ca nu. Pur si simplu, pentru europeni, a ajuns funia la par: nu mai sunt bani pentru toata lumea. Unii vor suferi mai mult, altii mai putin, altii deloc, iar altora le va merge mult mai bine. Necazul e ca vor suferi foarte multi si vor profita foarte putini, ceea ce inseamna resentimente sociale. Din momentul ala, orice e posibil, inclusiv razboiul civil.

In acest ultim caz, ce tabara vei alege, amice? Vei merge alaturi de Julius sau alaturi de mine? Tertium non datur!

Uite aici un articol exceptional, scris de Vlad Tarko (un baiat, nu-l stii), care se pricepe la chestie. Poate ca nu te va convinge, dar te va lamuri oarecum asupra chestiunii si vei gasi argumente mai solide impotriva mea, cand ne punem la povesti, la bere.

Mai solide decat ala cu basca, vreau sa spun.

Varsanufie

Ati auzit vreodata de Varsanufie? Nici eu. Azi am luat cunostinta de personalitatea cu adevarat uluitoare a acestui domn. Detalii aici (multumim si pe aceasta cale autorului articolului).

Otto Skorzeny

Oricine a aplicat vreodată pentru viza americană s-a pomenit că trebuie să răspundă la această exotică întrebare: „Aţi făcut parte din vreo organizaţie nazistă sau comunistă?”. Ce să zici?! Răspunzi şi tu acolo, onest, „Da, am făcut parte din UTC”. Este asta o vină sau nu este?

Nu ştiu, chestia mi-a indus un sentiment suspect de vinovăţie, sau mai exact, de suspiciunea vinovăţiei: dacă eu n-am făcut nimic rău, de ce „ei” (americanii) mă tratează ca pe un criminal de război?! „Ei” nu fac nici o deosebire între mine, utecistul Pulică, şi Leonid Brejnev sau Mao Zedong? Tustrei suntem comunişti, duşmanii omenirii, vinovaţi în egală măsură de crimele comise de către regimurile comuniste?

Bun, observ că, după obiceiul meu cel rău, iar am abordat problema autoreferenţial (adică, cum s-ar spune, iar „m-am pus în ipoteză”!). Hai să luăm un alt exemplu, mult mai provocator: Otto Skorzeny a fost nazist. Este el vinovat sau nu este? Este un criminal de război? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce?

Cariera: de meserie inginer constructor, a aderat la Partidul Nazist din Austria (DNSAP), iar în timpul Anschluss-ului l-a salvat de la moarte pe preşedintele ţării, pe care naziştii lui voiau să-l împuşte, după ce-l răsturnaseră de la putere. Să ne înţelegem: Skorzeny, un nazist, se opune propriilor săi camarazi şi îl scapă de la moarte pe cel pe care ei îl urau cel mai mult (preşedintele ăsta ordonase execuţia unor nazişti care îl asasinaseră pe predecesorul său). Cum ar fi fost, la români, ca Horia Sima să-l fi salvat personal de la moarte pe Armand Călinescu, vinovat de uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu?! Nici vorbă de aşa ceva! Am făcut comparaţia ca să ne facem o idee despre caracterul lui Skorzeny.

Mai departe: Skorzeny face parte din SA (SturmAbteilung), forţa paramilitară a Partidului Nazist. Când SA-ul este lichidat, la ordinele lui Hitler, Skorzeny reuşeşte să scape şi să se înroleze în SS (ca foarte mulţi alţii din SA, dealtfel). Ofiţer în Waffen SS, Skorzeny ia parte la atacurile asupra Poloniei, Olandei, Franţei, Yugoslaviei, Greciei şi Uniunii Sovietice, distingându-se prin curaj personal şi acţiuni îndrăzneţe (dar convenţionale, încă). Rănit în bătălia Moscovei, este evacuat în spatele frontului şi are ocazia să-l cunoască pe Schellenberg, barosanul din SS (mâna dreaptă a lui Himmler), căruia îi expune ideile lui despre acţiunile neconvenţionale (o variantă proprie a tehnicilor de gherilă). Schellenberg îi dă pe mână o şcoală de luptă a SS-ului, să-l vadă pe Skorzeny ce-i poate pielea, şi permisiunea să recruteze oamenii care-i convin, atât din SS cât şi din armata regulată (Skorzeny avea păreri proprii despre calităţile unei unităţi de elită).

De aici începe legenda. El a planificat multe operaţiuni, dintre care unele au fost puse în practică cu succes, altele cu succes parţial, altele n-au fost puse în practică deloc, iar altele au rămas secrete. Exemple de operaţiuni: Francois (anulată) – provocarea unei revolte populare în Iran, care ar fi pus în dificultate atât URSS-ul, cât şi Marea Britanie; Eiche (reuşită) – eliberarea lui Mussolini din prizonierat; Long Jump (anulată) – asasinarea liderilor aliaţi, la conferinţa de la Teheran; Rösselsprung (nereuşită) – capturarea lui Iosip Tito; Eisenfaust (reuşită) – răpirea lui fiului mai mic al lui Miklós Horthy; Greif (reuşită parţială) – infiltrarea liniilor americane, în bătălia din Ardeni. Despre alte două operaţiuni s-a speculat mult, dar nu există dovezi: asasinarea lui Eisenhower la Paris (anulată); asasinarea fiului mai mare al lui Horthy, pe frontul din Est. Operaţiunea Landfried (infiltrarea liniilor româneşti, în septembrie 1944) a fost realizată de echipele antrenate de Skorzeny, dar nu a fost condusă de el personal. Desigur, biografia lui e incomparabil mai vastă de-atât, dar nu asta e ideea.

Sfârşit: s-a predat americanilor după capitulare şi a fost judecat pentru crime de război în procesul de la Dachau, dar nu a fost găsit vinovat. Nici nevinovat, dealtfel: cum procesul lui tergiversa, Skorzeny s-a plictisit (ce vreţi, era un om activ!) şi a evadat după trei ani, în 1948. A trăit încă 30 de ani după înfrângerea Germaniei, călătorind liber prin toată lumea, cu diverse afaceri, mai mult sau mai puţin legale. Dar asta nu ne interesează. Întreabarea este: acest om a fost sau nu a fost un criminal de război?

Părerea mea este că a fost un foarte bun soldat, inteligent, curajos şi norocos, şi că nu a fost un criminal de război, deşi a omorât mulţi oameni. Aici e o problemă de percepţie. La nivel teoretic, treaba unui soldat este să „păzească pacea”. La nivel practic, treaba unui soldat este să omoare alţi soldaţi (sau să-i ia prizonieri, dacă poate). „Crimă de război” înseamnă uciderea civililor sau a prizonierilor, în tot cazul a celor neînarmaţi; din câte înţeleg, Otto Skorzeny nu se face vinovat de aşa ceva.

E greu să judeci limpede, chiar şi la distanţă de atâta timp (sau poate tocmai de-aia). În orice caz, e contraintuitiv să susţii că un nazist, un SS-ist, un ofiţer care a omorât oameni cu mâna lui şi a ordonat altora acelaşi lucru, NU e un criminal de război. Totuşi, eu aşa zic.

Deci, dacă pe el l-am scos curat ca lacrima, atunci nici UTC-istul Mihai Buzea nu are nici o vină, heya?

Nu se merită

Reiau, ca să fie treaba oablă: prin termenul „ţigan” nu desemnez o persoană de etnie romă, ci un individ care îşi duce viaţa în comunităţile închise (triburi? clanuri?) în care trăiesc o parte a membrilor acestei etnii. A fi ţigan nu cere o anumită culoare a pielii, ci un anumit mod de viaţă. Şi împărtăşirea unor cutume stricte, moştenite direct din epoca de piatră (instituţia bulibaşei, a staborului, a căsătoriilor între copii, etc). „Ţigănia” este o structură socială complexă, complet neintegrabilă în modernitate, dar care oferă membrilor ei acel „cocon protector” de care vorbeam.

Bun, dacă am terminat cu teoria, să trec la concret. „De ce nu vor ţiganii să se civilizeze?”, se întreabă oamenii din toată Europa. La fel cum mă întrebam eu de ce nu vor sedefiştii din San Francisco să iasă din gunoi (l-am urmărit câteva străzi pe domnul din imagine, am o mică poveste. O scriu altă dată). Cred că răspunsul este acelaşi pentru ambele întrebări: nu se merită.

Propunându-le ţiganilor să se civilizeze, societatea le oferă un „târg”: părăsiţi modul vostru de viaţă şi adoptaţi-l pe al nostru (exact ce le propune şi sedefiştilor - băieților și fetelor Sans Domicile Fixe, adică). Ambele categorii răspund (majoritar): „Nu, mersi, nu se merită”. Noi nu înţelegem acest răspuns, cu toate că e perfect logic (şi corect!). Hai să construim iarăşi un exemplu:

Sunt ţigan, am 30 de ani, n-am acte, n-am muncit niciodată, nu ştiu să fac altceva decât să-mi trimit copiii la cerşit sau să terorizez o anumită comunitate de non-ţigani. Bani n-am, dar „mă descurc” (mai fur câte-o găină, un portofel, mai „ţin tira” pentru un hoţ profesionist, etc). La un moment dat, mă îndrăgostesc de-o non-ţigancă (mulţumesc, Mircea Cărtărescu!) şi decid să renunţ la ţigănie, să devin şi eu cetăţean ca oricare, non-ţigan. Ce fac?

Păi, întâi de toate, îmi fac acte de identitate. Nu este uşor, dar nici imposibil: trec de etapa asta. Apoi îmi caut de lucru: altceva decât muncitor necalificat nu mi se oferă (salariul minim pe economie). Urmez nişte cursuri de alfabetizare (nu ştiu, există aşa ceva?), şi fac eforturi eroice de a învăţa de la gagica mea codul comportametal al non-ţiganilor. Reuşesc toate astea (!). Sunt şi eu acum un cetăţean normal, cu destinul (bune şi rele) al oricărui om obişnuit din Europa.

Bun. Ia să vedem ce-am pierdut şi ce-am câştigat în afacerea asta: muncesc pe brânci pentru un salariu de mizerie, nu am prieteni cu care să stau de vorbă, nu mai bat pe nimeni, joc permanent un rol (asta mă distruge psihic), şi experimentez singurătatea emoţională, senzaţie familiară unui non-ţigan, dar nouă şi inumană pentru mine. Singura mea raţiune de a trăi este femeia pentru care am făcut toate astea. Dacă ea pleacă, eu mă sparg ca un balon de săpun. Idem, dacă mie-mi trece dragostea.

Cum era înainte, în ţigănie? De muncit nu munceam, frecam menta toată ziulica, copiii şi nevasta îmi produceau mălaiul, mai băteam pe careva din când în când (poate nu ştiaţi: a produce suferinţă cuiva este o plăcere pentru foarte mulţi oameni, dar asta nu se admite niciodată. Nici chiar psihologii nu recunosc deschis, să zică „Da, a tortura este o activitate care provoacă plăcere torţionarului”. Copiii ştiu asta instinctiv, dar, mai târziu în viaţă, uită. Primitivii, însă nu uită), stăteam zile întregi cu ţiganii mei la băut şi spart seminţe, eram eu însumi, nu eram niciodată singur (pentru ţigani, singurătatea e un chin). Eram, cum s-ar spune, un om fericit. Şi m-am vândut singur, ca prostul! Păi, la ce bun?!

Concluzie: cât timp ţiganilor nu li se oferă alt „târg social”, ei se vor crampona de ţigănie. Pur şi simplu, alternativa „nu se merită”.

Cum, „care ţigani?” Ţiganii din Bulgaria!

Tot citesc pe presseurope diverse păreri despre „problema ţigănească” din estul Europei. Oamenii îşi dau cu presupusul, care mai de care, fie că sunt cehi, bulgari, unguri, români sau polonezi (văd că ruşii tac). În general, opiniile converg: integrarea socială a ţiganilor a eşuat catastrofal, e nevoie de altă abordare (citesc printre rânduri: „de măsuri mai energice”). Bun, întrebarea e: ce măsuri?

Să vedem un pic contextul: în Bulgaria centrală au izbucnit violenţele, după ce un ţigan a omorât un etnic bulgar. Scenariu clasic, veţi spune: ce, la noi nu s-a întamplat la fel, de nu ştiu câte ori? Sau în Ungaria, după asasinarea lui Marian Cozma? Ba da, răspund, dar acum se discută (în sfârşit!) deschis despre ţigani şi despre problema pe care ei o reprezintă. Ca să nu vorbim discuţii, să definim problema (dacă om putea).

Ţiganii trăiesc în afara societăţii organizate într-un stat. La fel ca şi sedefiştii, preferă să paraziteze organismul social, nu să facă parte din el. Ei trăiesc într-o societate paralelă cu a cetăţenilor statului (orice stat), o societate organizată diferit, care oferă membrilor ei o viaţă diferită („coconul protector”, cum scrie un jurnalist ceh). Setul de valori este atât de diferit, încât comunicarea între cele două lumi este posibilă într-un singur sens: dinspre ţigani către cetăţeni. Dacă ei vor să comunice (la nivel fundamental) cu noi, o pot face, dar dacă noi vrem să comunicăm cu ei, nu putem: nu poţi discuta cu cineva care refuză să discute cu tine. 

Cetăţenii statelor constituite doresc ca ţiganii să-şi abandoneze organizarea socială proprie şi s-o adopte pe cea a lor, a cetăţenilor. Ţiganii doresc să şi-o păstreze. Conflictul este inevitabil: modul de viaţă ţigănesc presupune parazitarea cuiva, altfel este inoperant. La fel ca sedefiştii, ţiganii prosperă din gunoiul societăţii, dar, spre deosebire de ei, dacă „gunoiul” nu le este oferit, şi-l iau singuri, prin mijloace violente (oricine a fost bătut la şcoală, în pauză, de către un ţigan care voia să-i fure sandvişul, ştie despre ce vorbesc). Din acest motiv, societatea va tolera sedefiştii pe termen nedefinit, dar nu şi pe ţigani. Bun, dacă va înceta să-i tolereze, ce va face societatea asta, mânca-o-ar tata pe ea de societate?!

Din câte s-au încercat până acum, nimic n-a mers. Ţiganii refuză să coopereze. Atunci? Trec peste soluţiile extremiste, oricum inaplicable (şi chiar dacă s-ar aplica, ar rezolva problema ţigănească? I-ar convinge pe ţigani să-şi abandoneze modul de viaţă? Hitler, Antonescu, Josef Tiso au încercat exact asta, şi ce ispravă au făcut? Zero barat!) şi dau cuvântul unui sociolog ungur, care a zis-o bine: „Pe termen scurt, nu există soluţie. Aceşti oameni sunt la a patra generaţie fără şcoală, nu au nici o şansă. Pe termen lung, poate că soluţia internatelor se va dovedi funcţională: copiii ţigani ar primi o educaţie şcolară completă în regim de internat, iar după studii îşi vor putea găsi un loc de muncă decent. Să nu uităm că însăşi prima doamnă a Americii a urmat un astfel de internat în copilărie, deci soluţia a fost testată, nu este o aventură”.

Îi dau dreptate. Nu este suficient ca un ţigan să aibă o hârtie pe post de diplomă şcolară, e nevoie de a deprinde cutumele sociale în vigoare. Nouă ni se par de la sine înţelese, dar lor nu. Exemplu: ştiţi ce-i ăla „spaţiu de intimitate”, nu? Acel „cam un metru” pe care îl menţii între tine şi interlocutor, indiferent de context (dacă îţi este încălcat, te simţi agresat şi reacţionezi în consecinţă). Ei bine, ţiganii nu au conceptul, la ei nu se învaţă asta în familie (cine a stat de vorbă cu ţigăncile ştie chestia asta). Sau soluţia „scuzelor” pentru a pune capăt unui conflict (verbal, să zicem): la ei nu se învaţă aşa ceva, nu au inclusă noţiunea asta în codul lor comportamental.

Şi atunci, mă întrebaţi, cum se soluţioneză conflictele (inerente oricărei societăţi) la ţigani? Sincer, nu ştiu. Impresia mea e că se bat până se omoară, dar cred că mă înşel: dacă era aşa, de mult nu mai era vreun ţigan pe lume!

Biserica Evanghelică Română

Am ratat o nouă ocazie de a fi penibil: de câţiva ani încoace, de când mă tot iau de ortodoxie (nu numai de BOR, ci de ortodoxie în general şi de înapoierea socială pe care – cred eu – o generează această facţiune a creştinismului), mă văicăresc permanent că ortodocşilor le-a lipsit o mişcare de înnoire, de auto-reflecţie, aşa cum catolicii au avut Refoma.

Numai că, din păcate, am mâncat căcat: ortodocşii ruşi au avut nu una, ci zeci de mişcări reformiste, care mai de care mai originale (şi mai înecate în sânge, dar aia-i altă discuţie). De sârbi, de bulgari şi de greci nu ştiu, dar e foarte posibil ca şi la ei să se fi petrecut ceva similar (la altă scară, desigur), iar la români nu numai că această „Reformă” autohtonă a avut loc, dar a şi supravieţuit comunismului şi acum prosperă, ca toate cultele neoprotestante. E vorba de Biserica Evanghelică Română, mai cunoscută în mediile habotnice sub numele de „erezia de la Cuibul cu Barză” sau „rătăcirea Tudoriţilor”. Pentru cei care se pricep la subiect, nu are rost să mai continui. Pentru cei care sunt la fel de întunericiţi la minte ca şi mine, are. Deci, care-i povestea.

Un absolvent al Seminarului Teologic Ortodox din Bucureşti, erudit, traducător al Bibliei (Dumitru Cornilescu), şi un preot cu har (în sensul de „înzestrat cu dar oratoric” şi cu „caracter onest” - Tudor Popescu), de pe la o parohie sărăcuţă din Bucureşti (biserica „Cuibul cu Barză” de pe Ştirbei Vodă), au la un moment dat nişte idei proprii, pe care încearcă să le discute cu clerul ortodox (şefii lor ierarhici). Normal că ăia se răţoiesc la ei, cum e moda la sălbaticii din Orient, şi-i trimit la coteţ, să facă „ascultare”, nu să gândească ei cu mintea lor; auzi colo! Ce-i aia?! „Noi muncim, noi nu gândim!”. Dar în climatul de deschidere şi de europenizare care a urmat primului război mondial, nici chiar proto-naziştii ortodocşi n-au fost în stare să-i închidă gura popii Popescu: l-au excomunicat şi-au zis c-au rezolvat problema, dar acest mini-Luther a fost în stare să-şi facă propria biserică, cu organizare, dogme şi rituri proprii. Am înţeles că după aia au fost destule certuri şi între ei, între membrii noii biserici, şi că unii s-au despărţit şi şi-au făcut la rândul lor propriile congregaţii, dar un nucleu a rămas şi a supravieţuit, iar azi există bine-mersi o biserică independentă, rezultată în urma „reformei” încercate de un înainte-mergător ortodox. Deci, se poate!

Nu că asta mi-ar da vreo speranţă în privinţa re-spiritualizării BOR (dacă vreun ierarh ortodox ar încerca aşa ceva, ar păţi cum a păţit Gorbaciov cu perestroika în URSS). Dar cred că, dacă acum aproape 100 de ani, un român a îndrăznit să gândească cu mintea lui, nu să repete ca papagalul ce-i spuneau şefii să spună, azi vor îndrăzni şi alţii, tot mai mulţi. Poate că nu va fi aşa, nu ştiu. Dar va fi interesant de văzut ce şi cum se va petrece. Cum vor evolua lucrurile.

Apropo, şi cu asta închei: Mircea Flonta, filozoful, a vrut să afle pe ce poziţii se situează BOR în problema cu care se luptă elitele din Vestul Europei şi din SUA, „creaţionism versus evoluţionism”. Răspunsul a fost genial: „Pentru noi, problema nu există!”.

Libertatea costă

Am stat eu strâmb şi m-am gândit, aşa, în capul meu. Şi mi-am dat seama că sunt prost ca noaptea.

Asta nu înseamnă că cei doi aberanţi, contraopinenții mei, ar avea dreptate: nu! Aşa ceva ar fi împotriva firii, ca suspendarea legii gravitaţiei, bunăoară. Să vedem însă cum stă treaba, concret:

1. Sedefiştii din San Francisco o duc foarte rău, cu mult mai rău ca cei din Paris, să zicem.

2. Eu am presupus că ei nu vor să trăiască în gunoi.

3. Preopinenţii mei au susţinut că ei vor să trăiască în gunoi.

Evident, am simplificat foarte mult. Dar nu asta-i chestia. Chestia este: cine are dreptate?

Răspuns: problema e prost pusă. Corect ar fi: de ce vor acei oameni să trăiască în gunoi? Răspuns: pentru că au ales libertatea absolută. Şi sunt dispuşi să plătească preţul ei.

Nu v-am convins? Ştiu. Oricum nu mi-am propus să vă conving, ci să vă provoc. Hai să imaginăm un mic scenariu: am 60 de ani, put, locuiesc în gunoi, mănânc, beau şi fumez din gunoi, din resturile pe care le aruncă ceilalţi oameni. Apare un eveniment declanşator* care mă face să doresc să plec din gunoi şi să reiau o viaţă „normală”, integrat printre oamenii obişnuiţi. Ce fac? Bat la mai multe uşi, până dau de un om „cu suflet bun” (citeşte: „care-şi cunoaşte interesul”), să zicem, pastorul Jones. Dumnealui mă tunde, mă rade, mă spală, mă despăduchează, mă dichiseşte, etc., după care mă ia frumuşel de mânuţă şi mă scoate pe piaţă: la slujba de duminică, la show-uri TV, etc. Mă arată la lume şi dă din gură, cum îi e meseria: „Iată, Dumnezeu a făcut o minune! Pronia l-a ales pe acest sărman şi l-a adus pe calea cea dreaptă! Să luăm aminte, fraţii şi surorile mele, la voia Domnului etc” (nu m-apuc eu acuma să-i scriu textul pastorului Jones, că nu-s negrul lui!). După vreo lună, mă expir, ca orice produs de pe lume: Jones îmi găseşte un loc de locuit, ceva extrem de modest, să poată plăti chiria din fondurile bisericii, şi vreo slujbă uşoară şi inutilă (să văruiesc copacii, de pildă). După care toată lumea mă uită, iar eu încep „o viaţă nouă”.

Bun. Ia să vedem cine a fost prostul la afacerea asta: societatea are pe cap un nenorocit mai puţin, Jones şi-a sporit cota de piaţă şi are acum un nume, concetăţenii mei au pomii văruiţi, astfel încât omizile nu se pot urca până la frunziş (o tâmpenie, că-n San Francisco oricum nu sunt omizi). Singurul care s-a păcălit sunt eu. Stau cu ochii în gol şi aştept moartea. N-am nimic de făcut, n-am nimic de vorbit cu nimeni, sunt o fantomă, nu exist. Bine, mă întrebaţi, şi înainte, când mâncai gunoi, nu erai tot o fantomă, o non-fiinţă?!

Răspuns: nu, nu eram. Gunoiul este o resursă limitată, ca orice resursă. Pe el se bat mulţi sedefişti, competiţia e acerbă. Plus că sunt gunoaie şi gunoaie: într-un loc găseşti chiştoace, în altul oase de pui fript, în al treilea cutii de bere expirată, etc. Există, probabil, chiar un fel de comerţ între noi, oamenii străzii: îţi dau o pereche de ghete vechi pe un litru de alcool, ceva de genul ăsta. Deci viaţa noastră are toate ingredientele necesare pentru a ţine mintea umană în funcţiune: concurenţă, succese („Azi am găsit un cârnat de porc aproape proaspăt, doar puţin verzui”), imprevizibilitate („Pot să fiu omorât de bande în noaptea asta – sau poate nu!”), schimburi („Chiştoace contra reviste porno”), distracţii (drogări sau beţii morbide, depinde de norocul la scormonit prin ghene). Aş zice că e o viaţă plină, desigur, la acest nivel de excentricitate. În plus, am parte de libertatea absolută – aceea de a face exact ce am chef să fac în clipa aia (e adevărat că, deşi sunt liber să fac ce vreau, practic nu pot face aproape nimic. Dar ăsta e un amănunt tehnic, irelevant. Conceptual, libertatea mea e într-adevăr absolută).

Iar acum, după minunata „lucrare” a lui Dumnezeu, prin intermediul pastorului Jones? Viaţa mea e complet goală. Nu mi se mai întâmplă nimic: provocare – nu, imprevizibil – nu, succese – nu, schimburi – nu, beţii – nici atât. Munca mea nu e necesară, nimeni n-are nevoie de mine; pur şi simplu, societatea m-a mituit ca să ies din gunoi, iar eu am fost destul de prost ca să mă vând ieftin. Eram un împuţit liber, acum sunt sclav, nici măcar util, ci doar decorativ. De la „regele tomberoanelor” am ajuns căţelul de casă al lui Jones. Voi vegeta, liniar, abulic, până voi muri. Sfârşit.

Concluzie: faptul că sedefiştii din San Francisco (sau Santa Barbara, bunăoară) refuză să iasă din gunoi nu e doar o decizie corectă. Este singura decizie posibilă.

* în Orbitor, Mircea Cărtărescu imaginează un astfel de eveniment: sedefistul lui (Hermann) se îndrăgosteşte. Dat fiind că eu nu sunt Cărtărescu, nu mi-a venit nici o idee despre ce fel de „eveniment” ar putea fi vorba.

Când California îți rămâne mică

Toate bune şi frumoase, da' ce să vezi? Mi-a sărit Jenică la jugulară! Şi asta încă nu m-ar ucide definitiv, numai că exoticul Jenică nici măcar nu citise ce scrisesem eu, vorbea aşa, din pură plăcere a contradicţiei ( tipic pentru oamenii de stânga). Când s-a băgat şi Răzvan, pe care voi îl ştiţi sub numele de Oter, am simţit că mă sufoc. 

Despre ce e vorba? Păi, am scris eu că m-au impresionat sedefiştii din San Francisco (şi cei din Santa Barbara, de altfel). Întrebarea era: ei sunt de vină pentru situaţia în care au ajuns? Sau ei sunt nişte victime colaterale ale sistemului american, axat pe performanţă şi total inuman cu cei care n-au reuşit să ţină pasul?

Jenică, vituperant, susţinea că vina e numai a lor, pentru că „se droghează”. Oterul, mai ponderat, susţinea ca vina e numai a lor, pentru că „unii oameni pur şi simplu nu se pot adapta la viaţa modernă şi la cerinţele ei”, şi a dat şi exemple din experienţa personală de emigrant. Eu, pe de altă parte, înclinam să cred că mingea e mai spre mijloc: poate că oamenii ăia, cel puţin o parte din ei, au avut la un moment dat un „derapaj” în viaţă, iar modul social de organizare nu le-a dat o a doua şansă, odată ce ar fi depăşit „derapajul”. Aveam şi motive să ader la punctul ăsta de vedere: am trecut prin aşa ceva şi ştiu cât de imens de greu e să revii la o viaţă normală, care pe termen lung e la fel de inutilă ca o viaţă dusă prin gunoaie: de murit, tot mori. Sau, în exprimarea lui Grecku: „Omu', ca tâmplaru': trăieşte ce trăieşte şi dup-aia moare”.

Bref: eu susţineam (şi continui să cred), că „efectul evanghelistului Luca” explică foarte bine situaţia lor: „Cui are, i se va mai da, iar de la cel care n-are, încă se va mai lua”. Exemplificări: când eşti şomer, nu găseşti de muncă să dai cu tunul, iar când lucrezi, patronii tot încercă să te fure unul de la altul (de parcă n-ar fi atâţia candidaţi care aşteaptă la uşă!). Când eşti virgin, n-ai parte de sex pentru că fetele fug de tine pe motiv că „n-ai experienţă”, şi dacă nu se-ntâmplă vreo minune cerească (sau nu te duci la curve), virgin eşti, virgin rămâi. Când ai bani, toată lumea se înghesuie să te împrumute cu şi mai mulţi bani, iar când n-ai, nu te-mprumută nimeni cu vreo para chioară. Şi aşa mai departe.

Ăsta era punctul meu de vedere, dar ce, am putut să scot vreun cuvânt, de gura lui Jenică?! Ţi-ai găsit! Taca-taca şi taca-taca, m-a zăpăcit de cap: o ţinea una şi bună cu drogurile lui, deşi la un moment dat a concedat că există multe alte „dependenţe” care duc la acelaşi rezultat. Mă gândeam la un exerciţiu de imaginaţie: ai 60 de ani, trăieşti în gunoi, unde găseşti zdrenţe împuţite cu care te îmbraci, resturi de mâncare cu care te saturi, sticle de băutură neterminate din care-ţi încropeşti raţia zilnică de alcool, chiştoace din care te rezolvi şi cu tutunul. La un moment dat, cine ştie cum, vrei să ieşi din situaţia asta. Ce faci? Acte n-ai, bani n-ai, puţi. Ce faci, concret? Unde te duci, cui te adresezi? Există vreo instanţă, de orice fel, guvernamentală sau particulară, care să te ajute GRATIS?!

Aici am primit lovitura decisivă. În ring a intrat Scame, cu aroganţa ei legendară, de colhoznică fruntaşă în producţie: „Există, bă. Există. Căcălău. Habar n-ai tu. Ai stat două săptămâni acolo, încuiat practic în debaraua lu' sor-ta, şi te dai mare americanolog. Ia mai taci”.

Despre sărăcia bogaţilor

V-am zis că am bănănăit prin California, cel mai bogat stat dintr-o Uniune oricum foarte bogată (comparată cu ţara mea, nu aşa, în absolut). Impresionant, într-adevăr. Cu atât mai mult sare în ochi sărăcia unor anume californieni, pe care îi numeam, aşa în mintea mea, „sedefişti”. E vorba de oamenii străzii, bunînţeles.

Fără să ştiu, aveam şi eu în minte un fel de preconcepţie, ceva de genul „Acolo e o lume în care totul e bine, sau aproape”. Din lumea asta din capul meu lipsea complet ideea de „rau” (bad): foamea, frigul, frica, ruşinea, murdăria, mă rog, tot ce-a văzut tânărul Gautama când a ieşit prima oară din palat (n-am să vă insult inteligenţa explicându-vă cine era Gautama şi ce-a văzut el!). Numai că m-am înşelat profund, ca de obicei: pentru orice pe lumea asta, cineva trebuie să plătească preţul. Nu ştiu cine mai plăteşte în America şi ce „preţuri”, dar e clar pentru mine că sedefiştii plătesc.

O să ziceţi: „Bă, da' ăsta-i culmea! Vine din România, ţara sărăciei generalizate şi mare exportatoare de cerşetori, şi se-apucă să plângă de mila săracilor americani! Să muncească, dă-i dracu'! Parcă noi n-am munci, dacă am avea unde?!”. Daţi-mi voie, daţi-mi voie: aşa cum bogaţii lor sunt mai bogaţi decât bogaţii noştri, şi săracii lor sunt MULT mai nenorociţi decât ai noştri. Că doar am mai văzut eu homleşi, şi în România, şi în Turcia, şi în Europa de Vest, dar homleşii din San Francisco sunt crema.

De ce? Păi, în primul rând, pentru că sunt mulţi. În al doilea rând, sunt oameni bătrâni, nu puradei ca pe la noi. În al treilea rând, pentru că trăiesc, mănâncă şi se îmbracă din gunoi (la propriu). În al patrulea rând, pentru că nici măcar nu cerşesc: au ajuns în asemenea hal de decădere, încât preferă să scurme prin tomberoane decât să întindă mâna. Îmi amintesc de gluma aia din Caţavencii (de pe vremea când era Academia Caţavencu): mai dă-l dracu de popor român, că i-e lene şi să fure! Ei bine, am văzut acum că se poate şi mai rău. Şi acum că mă gândesc, parcă e şi mai rău să ajungi pe stradă în California, decât în România: acolo, chiar eşti mâncat.

Rău îmi pare doar pentru că n-am reuşit să-i şi fotografiez: mi-a fost frică. Nejustificat, c-am înţeles că n-ar fi periculoşi (mă rog...), dar am zis să nu-mi stric vacanţa şi să risc vreo belea. Nu mi-era de cafteală, că oricum fug mai repede ca ei, dar ce mă făceam dacă mă dădea vreunul în judecată?!

Ce-am învăţat eu din Lebăda Neagră

După cum prea bine ştiţi, am terminat de citit cartea lui Taleb (ediţia a doua, în traducere, că nu m-au ţinut ouăle să mă arunc la original), mult-discutatul op Lebăda Neagră. Am fost şi sunt foarte impresionat, ceea ce nu înseamnă că am înţeles mai mult de 35% din carte (cazul fericit, varianta roz). Dar chiar şi cu atât, tot sunt impresionat. Şi continui să rumeg. Evident, că orice ruminator care se respectă, va trebui s-o mai recitesc. Şi să mă uit şi pe bibliografia pe care o dă el acolo, că doar n-o dă degeaba.

Însă am învăţat ceva foarte util: să nu mă mai enervez atunci când, într-o dispută de idei („discuţie”, cum se zice în mod curent la noi), preopinentul mă (şi se) întreabă obsesiv: „Da' cine eşti tu, mă, să spui chestia asta?!”. Nu cred că mi se întâmplă numai mie, cred că e un mod obişnuit al românilor de a argumenta, dar recunosc că mă enerva de fiecare dată. Din păcate pentru mine, bănuiesc că asta era şi intenţia interlocutorului, şi nimerea întotdeauna la fix.

Taleb m-a învăţat. De acum nu mă mai enervez. De fapt, ceea ce-ţi spune preopinentul tău e un compliment. Când ridică ochii la cer, invocând divinitatea, şi chestionează grohăitor, cu bobiţe de salivă în colţurile gurii, „Da' cine pula mea eşti tu, mă, să te iei de daci?!”, el de fapt îţi spune: „Eu sunt incapabil să răspund argumentelor tale. De aceea, te atac la persoană, nu la argument”.

Mulţumesc, maître Nicholas.

Ce-a-nţeles Buzea din California

Se spune că un ţigan sărman, muncitor agricol sezonier (adică „pălmaş”) a ajuns de trei ori la o mânăstire: de Paşte, de hram şi de Crăciun. Ce-a constatat? Toată lumea mânca pe sparte, bea pe rupte şi se veselea în draci. „Bă, mişto e la ăştia, să moară ce-am mai scump!” şi-a zis ţiganul, şi s-a hotărât să se facă şi el călugăr. Bun. S-a tuns ţiganul, şi-a abandonat numele de mirean (Parpanghel, să zicem), l-au rebotezat ăia („cuviosul Pahomie”), mă rog, tot ceremonialul. Dar, de-a doua zi, a constat ţiganul (care tot ţigan rămăsese, măcar că-şi schimbase portul) că e pus la muncă pe brânci, iar de mâncare primea fiertură de ierburi cu mămăligă rece – nici vorbă de bunătăţile pe care credea el că le mănâncă toată ziua bună-ziua călugării. A răbdat ţiganul o săptămână, zece zile, pe urmă, revoltat, a plecat şi s-a dus unde-a văzut cu ochii.

Aţi prins ideea. Eu sunt ţiganul. Mânăstirea e California, iar hramul a fost excursia asta a mea. E perfect când mergi acolo să cheltuieşti bani (ca aproape oriunde pe lumea asta), dar să-ţi duci acolo traiul e altă gâscă-n altă traistă.

Be mic, şi cu asta închei pentru azi: nu pot generaliza. Ce-am văzut, auzit, gustat, mirosit şi pipăit eu e doar o bucăţică mică şi prosperă din cel mai prosper stat al Uniunii (zona Sillicon Valley din California, cam între San Francisco la nord şi San Jose la sud; oricum, „graniţele” sunt laxe, şi în orice caz psihologice, nu administrative). Dacă mă duceam la ţară, undeva prin Montana, Wyoming sau Idaho (ca să nu zic Nebraska sau Alaska!), poate că aveam parte de cu totul altă experienţă decât aici. Ergo, ori de câte ori o să povestesc chestii de pe-acolo, am să repet cu încăpăţânare „California” în loc de „America”. Ar fi absurd. Ar fi ca şi cum un singaporez, să zicem, ar vizita România şi pe urmă ar povesti acasă la el ce-a văzut în Europa!

Rusoaica

Ce, credeați c-am stat degeaba? Am pozat o rusoaică veritabilă (accent siberian!) care-l făcea din vorbe pe un marinar tânăr, de pe velierul „Pallada” - un fel de „Bricul Mircea”, dar sub pavilion rusesc. 

Săracul marinel, pe ce i se va duce solda! Deși, după cum își ține meseriașa picioarele, e perfect posibil ca banii să fie bine cheltuiți.

Concediu!

Plec in California, in Sunny Vale. M-a luat mama dracului! Primitivii aia n-au nimic macar sistem metric, daramite bere normala, cu 5% alcool. Niste tarani.

Azi e ziua de nastere a profesorului Neagu Djuvara. Implineste 95 de ani. La Multi Ani, Maestre!

Despre neodemnitate

Da, ştiu că nu există cuvântul ăsta; l-am inventat eu acum. Termenul încearcă să numească un fenomen foarte răspândit, o stare de spirit a cuiva care simte că a făcut un progres şi doreşte ca cei din jur să-l trateze altfel decât până atunci, să-i acorde mai mult respect. Destul, însă, cu teoretizările, să trecem la exemplificări, c-acolo-i haiul!

Toţi, dar absolut toţi trecem prin tragi-comedia asta a „neodemnităţii”, dar bunînţeles că e mult mai uşor de observat la alţii decât la propria persoană. Să vă zic ce-am observat eu, de pildă.

La femei, cele mai clare salturi în neodemnitate sunt primul ciclu menstrual, începerea vieţii sexuale, căsătoria, şefia, prima naştere. Una mai haioasă ca alta, aceste pietre de hotar le fac pe cele mai multe femei irezistibil de comice – Charlie Chaplin e mici copii. Să le luam pe rând.

Când eram profesor, ştiam de fiecare dată când una din eleve (dintr-a V-a, a VI-a sau a VII-a) „ieşise din copilărie”: era insuportabil de încrezută. Cu zi înainte se fugărea şi se scuipa cu băieţii în fiecare pauză, acum se uita la ei cu o milă infinită, uriaşă, de mă băşicam de râs. Superioritatea pe care o simţeau faţă de ei era aproape palpabilă, dar din păcate, băieţii fiind ceea ce sunt, adică mici animale insensibile, habar n-aveau de superioritatea respectivei (de „neodemnitatea” ei, cum ar veni), şi-i pocneau câte-o scatoalcă de-o dădeau cu nasul de podea, ca-n vremurile bune. Care vremuri bune trecuseră, dar unde să ştie băieţii?!

Adolescent fiind, mă uimea de fiecare dată schimbarea de umoare a câte unei fete care scăpa de virginitate. Tot aşa, de pe o zi pe alta, nu mai recunoşteam persoana: de la „Salut, ce faci?”, mă trezeam cu replici gen „Tu să nu-mi zici mie «Salut», da?”. Rămâneam prost; ce-are asta, domnule?! „Da' cum să-ţi spun?”. Răspunsul, confuz dar ţanşoş: „Tu să nu-mi spui în nici un fel, da? Are cine să-mi spună!”. A, asta era, mă dumiream eu. Las', că-i trece ei. Într-adevăr, după ce ciocănarul respectiv îşi făcea pofta şi-i dădea paşaportul, fata revenea în gaşcă, după o vreme, umilă şi înţelepţită. Neodemnitatea i se uscase şi-i căzuse.

Măritişul nu le îngâmfă decât pe proaste, dar la astea are un efect senzaţional, iar conversaţia lor conţine în procent de 25 % cuvântul „verighetă”. Să nu te pună naiba să numeşti obiectul „belciug”, că te-a văzut Dumnezeu! Vorba proverbului, „Fereşte-mă Doamne de mânia ţăranului şi de neodemnitatea proaspetei măritate!”.

Şefia le prosteşte şi ea pe femei, dar numai în cazurile speciale: tipele fără iubit şi fără copii acasă devin monştri pentru subalterni şi coşmaruri pentru şefii lor (au idei, vor să se afirme, sapă pe toată lumea, etc). Ca să nu mai zic de acea invenţie numită „statul la serviciu peste program”, în mod sigur opera unei femei nou-promovate, care ţine să sublinieze pentru toată firma faptul. Ea e acum şefă, da? Îşi ia munca în serios, da? Nu sparge uşa ca alţii, ca să dea fuga la terasă, la gradiniţă după ăla micu' sau la sala de antrenament, ca alţii! Care, ticăloşii, auzi-auzi, au viaţă socială...

De primul copil şi de neodemnitatea pe care-o aduce el în capul maică-sii nu mai vorbesc. E plin Facebook-ul de exemple. „Azi, Mugurel a făcut caca de două ori, a râgâit şi a dormit pe stânga”. Îhî.

Ei, acum înapoi la oile noastre. La mine, adică, eu fiind oaia voastră. Când m-a pălit pe mine neodemnitatea şi cum m-am manifestat?

Răspuns: m-a pălit de foarte multe ori şi m-am manifestat extraordinar de penibil. La capitolul ăsta sunt rege, din orice punct de vedere. Să dau doar câteva repere:

1.Când am învăţat să înot craul (nimeni nu mai era ca mine, pe toţi îi puneam la punct: „Ce, bă, aia-i înot, ce faci tu acolo?”).
2.Când m-a mutat diriginta în altă bancă, împreună cu premianta clasei. Nu-mi ajugea nimeni cu prăjina la nas. Aveam 13 ani, bărbat adevărat.
3.Când m-am trezit cu nişte bani în buzunar, după vreo câteva luni de bişniţă, în Turcia şi în Polonia. În loc să-mi văd de carte (eram restanţier la două materii).
4.Similar, după vreo 10 ani, când am avut noroc să vând poliţe de asigurare pentru imobile. Am prins trei-patru contracte nemeritat de grase şi am început să mă răţoiesc la toată lumea. Eram om de afaceri, păi ce mama dracului.
5.După ce am făcut două expediţii de unul singur, una în Călimani şi alta în Iezer-Păpuşa. Dintr-o dată, toţi prietenii mei munţomani mi-au rămas mici: eu eram veteran călit, nu ca ei, care mergeau cu cârdul. Că cele două ieşiri solitare au fost scârbos de grele, naşpa de periculoase şi oribil de plicitisitoare, asta nu spuneam la nimeni.
6.Când am fost la Paris. Asta a fost o neodemnitate ceva mai interiorizată, da'n sinea mea eram înfoiat ca un curcan. Detaliile sunt cu totul stânjenitoare.

Un ultim lucru şi gata, închei: bărbaţii sunt mult mai surprinzători decât femeile la capitolul neodemnitate. Mai imprevizibili. N-am văzut niciunul dându-se rotund că s-a însurat sau că are un copil, dar am văzut pe majoritatea umflându-se-n pene cu noua maşină, noua casă, noua amantă, noua firmă sau noua excursie la all inclusive. Există şi un caz cu totul special, de bărbat neodemn pentru că s-a lăsat de băut, dar ăla merită un post separat.

Raport de activitate: azi, Valea Coştilei

Era să murim pe traseu, şi, ca de obicei, numai Oterul e de vină. Că dacă nu venea el cu ideile lui creţe, să ne înveţe cu urcatul pe văile de torent, stăteam binişor pe curul nostru, la cârciumă, şi nici capul nu ne durea. Aşa, a fost cât p-aci, da' ştiţi cum? Foarte, foarte aproape de colivă!

Cum a-nceput: hai în Cindrel, zic eu. Ăla, că nu poate, ăla, că-l strânge un ciorap, alălalt, că i-a fătat pisica... n-am reuşit să strâng echipă. În disperare de cauză, ne-am mobilizat o singură zi, pentru o vâjâială în Bucegi. În materie de traseu, nu aveam nici o idee, aşa că l-am sunat pe Dan Val. Ăsta vine şi el cu câteva sugestii fanteziste, şi-n cele din urmă ne recomandă Valea Coştilei, pe motiv că e „drăguţă” şi că ne scoate în Brâul Coştilei, după care ne curg balele de vreo doi ani, dar nu l-am dibăcit niciodată. Bun, hai p-acolo, că ştie Val ce spune.

Ştie pe dracu'. Adică, munte ştie el, dar habar n-are cât de incapaci suntem noi. Am plecat fără nici un fel de sculă, nici măcar vreo bucată de cordelină n-aveam, ca să nu mai zic că niciunul nu fusese pe-acolo, în afară de mine, care nu contez, că sunt nebun la cap. Oricum, mă dusese Oterul odată pe Valea Gălbenelelor, dar uitasem complet traseul, ca să nu mai pomenesc de hornul Scoruş, care e tot şpilul la Gălbenele. Aşa că, odată ajunşi la refugiul Coştila, n-am avut altă idee decât s-o luăm oblu-n sus, pe valea de torent. A Coştilei, fi-i-ar numele de cap!

Ştiţi cum e o vale d-asta: te uiţi ca prostul la ea şi nu vezi decât prima săritoare, de habar n-ai ce te-aşteaptă după ea. Aşa şi noi: ne bleojdim toţi trei în sus, cu ochi duioşi de capre râioase, şi decidem „hai, bă, că merge!”. Prostani! Am urcat vreo două ore, târâindu-ne ca viermii pe pietroaie, doar-doar ne-o ajuta Marx şi n-om cădea ca nişte pere mălăieţe. Am avut parte şi de un semn divin, dar n-am avut atâta minte ca să ne bage minţile-n cap: la o săritoare, Julius îşi lasă rucsacul, trece, apoi îmi spune mie: „Bă, vino frumos cu el, nu-l arunca!”. Eu, de colo, deştept ca noaptea: „Taci, bă, că-l prinzi, ce mare lucru! E distanţă de-un metru, ce mama dracului!”. Evident, arunc aiurea, rucsacul se loveşte de perete şi cade-n prăpastie, nu mult, doar vreo 50 de metri. Julius se uită după el cum se tot duce. Era galben la faţă. Eu, verde. Jan, roşu, că băuse bere. În sfârşit, rucsacul se opreşte (nu-l mai vedeam), eu ma uit la Julius, el se uită la mine... „Spune-mi că n-aveai în el cheile de la maşină”, îi zic. El se uită lung la mine şi pune în privirea aia mai mult decât 1000 de cuvinte. Eu înghit în sec şi propun: „Domnilor, destul. Hai jos după el şi pe urmă acasă. Asta e”. Jan, erou, refuză să fie părtaş la o asemenea laşitate şi coboară personal după rucsac, după care anunţă triumfător: „Nu ţi s-a spart telefonul!”. Lui Julius îi revine glasul, nu şi culoarea în obraz: „Ce facem, coborâm şi noi?”. Jan, dârz: „Nu, nu, deci nu. Urc eu înapoi şi continuăm”. După cum vedeţi, pe lumea asta nu sunt singurul cu idei proaste.

Jan urcă vitejeşte până unde rămăsesem noi, apoi continuăm toţi trei. Mai bine stăteam acasă şi ne împerecheam ciorapii, că era mai isteţ. Ne-am mai scremut vreo juma de oră la căţărat, după care am ajuns la o săritoare care ne-ncuiat definitiv. Era clar ce e de făcut, dar totuşi am votat: două voturi pentru renunţarea la traseu, unul contra (eroicul Jan). Ca buni democraţi, am respectat decizia votului şi am coborât (cu chiu şi vai, cred că nu mai trebuie să spun: şi acum mă doare noada de-mi sar ochii din cap, ori de câte ori m-ating de spătarul scaunului). Ne-am văzut, totuşi, ajunşi la refugiu, unde un alpinist (care dormise acolo) ne-a dumirit: „Măi băieţi, nu pot să vă spun cum se termină Valea Coştilei, că n-am urcat-o niciodată, doar am coborât-o odată, din platou, iarna. Da' vă zic că din ea pleacă trasee de căţărare, nu unul, multe. Pitoanele marcate pe care le-aţi văzut voi pentru asta sunt acolo, să marcheze punctul de intrare în traseu, nu să-i ajute la urcuş pe tonţii care vin nepregătiţi. Oricum, bine că v-aţi întors teferi”. Îl întrebăm de bifurcaţia spre Gălbenele. „Intrarea e acolo, în dreapta, la crucea aia de fier. Îi zice «Crucea Văduvelor». Voi sunteţi însuraţi?”. Era clar că omul îşi formase o părere clară despre abilităţile noastre de munţomani, şi nu tocmai greşită. I-am mulţumit şi am plecat repejor, ce era să facem?!

Îl sun pe Val după aia, să aflu „unde-am greşit?”, vorba lui Toma Caragiu. S-a stricat de râs când i-am povestit păţania noastră şi a comentat: „Bine că v-aţi întors, mă. Valea Coştilei dă exact în Brâul Coştilei, şi de la intersecţie trebuie să mergi vreo sută de metri la stânga, să dai în Hornul lui Gelepeanu, şi doar pe acolo poţi să urci până la Releu, pe platou”. Îl întreb de ce e bine că ne-am întors. Dan Val: „Păi hornul e dificultache, nu ca valea, «Bulevardul Pardon»!”.