"Jos stejarii" - asta mi-e deviza!

 Nu, ca azi chiar m-am enervat! Adica, pana cand?! Radem, glumim, da' cand stejarii pe care ii grijesc arunca-n mine cu ghinde si craci uscate, atunci schimb si eu foaia! Asa ca mai intai l-am trimis pe catarator sus, sa-si faca meseria cum stie el mai bine...

apoi l-am luat pe impricinat (stejarul care se obrasnicise primul) cu cazmaua la radacina, pana am ajuns la putregai...

l-am legat pe nesimtit cu franghiile, sa nu ne mai scape...

si l-am dat jos ca pe nimica! Nu ne batem joc! Iar la sfarsit...

l-am feliat ca pe parizer. Cine-o mai face ca el, ca el sa pateasca! 

Suhoi 24

Si ce dac-a doborat Turcia un avion rusesc? Ce daca i-a "violat" spatiul aerian?! Caca-maca! Pai d-aia l-au si trimis rusii, sa-i zgandare pe turci, nu sa-i bombardeze pe jihadisti! De unde stiu? Pai nu stiu, dar pot sa presupun: au trimis o rabla de avion, un Suhoi de pe vremea lui Pazvante Chiorul, adic-o ragaoace proiectata in 1962, fabricata in 1967 si intrata in productie de serie in 1971 (adica-n anul in care ma nasteam eu, care-s mai uzat moral decat o coasa!). Pai cat de prosti ne cred rusii? Evident ca au avioane mult, mult mai moderne si mai bune, iar p-asta l-au trimis special ca sa vada cat poa' sa-ntinda coarda cu NATO. Este exact ca-n Las Fierbinti, cand Giani ii da cadou lui Bobita un deodorant (spray), folosit, adica complet gol. Asta avea si el expendable prin casa, asta a dat!

Mai rasfirati, baieti, mai rasfirati!

Noiembrie, ultimul bal

Flight KGL9268: these kids weren't 10 yet!

Miron (Мирон), b. 2013, d. 2015

Dimitri (Дмитрий), b. 2013, d. 2015

Kiril (Кирилл), b. 2012, d. 2015

Alexandr (Александр), b. 2012, d. 2015

Anastasia (Анастасия), b. 2012, d. 2015

Cristina (Кристина), b. 2005, d. 2015

Evgheni (Евгений), b. 2004, d. 2015

Alena (Алена), b. 2010, d. 2015

Diana (Диана), b. 2006, d. 2015

Valeria (Валерия),  b. 2005, d. 2015

Fedor (Федор), b. 2010, d. 2015

Ecaterina (Екатерина), b. 2003, d. 2015

Diana (Диана), b. 2011, d. 2015

Vera (Вера), b. 2009, d. 2015

Alisa (Алиса), b. 2014, d. 2015

Zahar (Захар), b. 2007, d. 2015

Anton (Антон), b. 2005, d. 2015

Darina (Дарина), b. 2014, d. 2015

Russian volunteers in Syria

Ibis redibis numquam per bellum peribis

Mister Putin loves grown ups' toys

The one and only Russian carrier has left Russian territorial waters for Tartous, Syria. Bon voyage, mon cher amis! Or, as Romans used to say, "Vita incerta, mors certissima"!

Long live romanian-russian traditional friendship!

Das Ende

Quote from The Mariner (Waterworld, 1995)

"You have nothing. You are dying. I am sorry". 

Nea Cata si blocurile

Intr-o buna dimineata din anul 1980, Nea Cata se trezi din somn, se freca la ochi cu pumnisorii lui de copil si se gandi: „Blocul nostru e un bloc frumos!”. Satisfacut, Nea Cata se culca la loc (era abia ora cinci dimineata, hai, cinci si ceva) si adormi bustean. Somn fara vise, ce sa mai vorbim!

Cand se trezi Nea Cata de tot, nu trecusera decat 35 de ani, dar el nu uitase nimic din gandul optzecist, asa ca-si zise iarasi, si mai satisfacut: „Baga-mi-as, c-am avut dreptate! Extraordinar, si p-asta am preconizat-o! Ia sa-l sun pe Nea Mihaita”. El m-a sunat, eu am raspuns greu la telefon (eram mahmur), si am inteles abia dupa multa insistenta ce voia Nea Cata de la mine: un text care sa-i confirme punctul de vedere („preconizarea”). Bun, textul il are, dar confirmarea, nu. Ghinion! Asa ca... vom incepe cu inceputul.

Blocul „nostru” se numea D 23 si, da, era un bloc frumos. Prepuberul Nea Cata avea dreptate. Pare ciudat, dar asa e. Pentru ca un bloc nu poate fi frumos, in mod normal, decat daca e proiectat de un arhitect istet, cu drag de meserie, care il deseneaza astfel incat sa arate bine, sa fie placut de locuit si trezeasca invidia celor care locuiesc in alte blocuri, mai urate. Dar nimic din toate astea nu era valabil in cazul blocului D 23: nu fusese proiectat de un arhitect, ci de catre un constructor; nu era placut de locuit si nu trezea invidia nimanui, pentru simplul fapt ca toti vecinii locuiau in blocuri asemanatoare, blocuri-tip. Si-atunci?

Ei bine, pentru cei care stau intr-un bloc-tip, singurele lucruri care conteaza (ca diferenta) sunt pozitia si vecinii. Or, pozitia lui D 23 era exceptionala: in spate avea un loc de joaca pe aproape toata lungimea sa, iar accesul la bloc se facea pe o strada extrem de incalcita (Izvorul Muresului), pe care numai un planificator dement ar fi putut-o imagina (dar, dupa cum stim, comunistii nu duceau lipsa nici de planificatori dementi, nici de dementi in general!). Asta insemna ca blocul D 23 era cumva ferit atat de traficul auto (foarte redus pana prin spre mijlocul anilor ’80), cat si de pietoni, biciclisti, plimbatori de caini si in general de oricine altcineva: ajungeai la D 23 doar daca aveai treaba acolo, altfel nu exista niciun motiv sa treci prin fata lui (sau prin spate, cu atat mai mult). Astfel incat blocul nostru a avut, chiar daca doar un timp, un statut de enclava, de spatiu privilegiat, de „cotlon”, ca sa zic asa. Aceasta pozitie i-a conferit un statut ciudat, aproape de bloc-vila: pe strada din fata blocului si in cvasi-parcul din spatele lui ne jucam noi, copiii din bloc, nu si altii. Eram ingraditi cu un soi de gard invizibil, ca sa spun asa. Izolarea blocului a fost sansa copilariei noastre. Sau nu? Revin la intrebarea asta ceva mai incolo.

Blocurile vecine lui D 23 erau, din toate punctele de vedere, mai putin fericit asezate: in spate, dincolo de semiparc, era blocul A 10, prin fata caruia trecea troleibuzul 95, singura legatura a cartierului nostru cu Bucurestiul, pana la deschiderea liniei 2 de metrou (IMBG – Pipera). Prin fata lui A 10 era trafic zi si noapte, iar dincolo de linia troleibuzului (de strada) se intindea o parte nedemolata a Berceniului, plina de casute batranesti, unele locuite de tigani (nu toate, dar destule). Noi, cei din D 23, nu ne aventuram mai niciodata in zona crepusculara de dincolo de troleibuz, dar locuitorii ei misunau mereu prin fata blocului A 10, ca sa se urce-n 95, cand aveau treaba cu orasul. Ghinion, A 10!

In dreapta blocului nostru era lungul bloc A 19, care n-avea sase scari, ca orice bloc normal, avea opt. Asta, una la mana. Prin fata lui trecea, surprise-surprise, tot linia lui 95; doua la mana. Cel mai rau, insa, era ca in fata blocului A 19 nu era nicio ghena de gunoi, iar copiii (ei aveau sarcina asta) trebuiau sa coboare, sa ocoleasca tot blocul si sa deserte galeata de gunoi in ghena dintre blocurile A 19 si A 9. Pe timp de iarna si de mocirla, asta era o mare placere. Ghinion, A 19!

Blocul A 9 avea o situatie mai speciala: nu era vecin direct al blocului nostru, dar era plasat intre strada Izvorul Muresului si scoala, deci il vedeam zi de zi, sase zile pe saptamana. A 9 era pozitionat cu fata spre strada si cu spatele spre scoala. Era o placere pentru toti golanii din scoala sa traga cu prastia in geamurile blocului A 9! Cu timpul, locatarii blocului (oricum nu prea destepti) s-au inrait teribil, considerandu-se intr-un razboi pe viata si pe moarte cu toti copiii din scoala 129 (de unde erau ei sa stie care copil sparge geamuri si care nu?!); pentru noi, locatarii din A 9 erau niste „mosi si babe” extraordinar de agresivi, care ne injurau tot timpul de la balcon (si noi le raspundeam, buninteles), si de care trebuia sa fugim intotdeauna, cand ii vedeam ca ies din bloc. Asta era reputatia lui A 9. Bloc de mosi spurcati. Ghinion, A 9!

In stanga blocului nostru era blocul D 8, despre care n-as avea la drept vorbind nimic de zis, doar ca nu era un bloc. Era doua. Adica, blocului D 8, dotat cu sase scari, ca orice bloc de tip „D”, ii fusese atasat blocul A 17, dotat cu doua scari, astfel incat din toata combinatia iesise o strutocamila, un mega-bloc care nu era nici model „D”, nici model „A”, ci ambele, astfel incat toti copiii care locuiau in el (inclusiv Biba, blonda despre care am mai scris, si care in 1980 tocmai implinise un an, daca nu si mai putin) capatasera reputatia de prosti. Nu foarte meritata, admit (ce vina aveau ei?). Dar copiii sunt cruzi. Noi eram cruzi. Ghinion, D 8!

In fata blocului nostru se aflau trei D-uri, foarte inghesuite si foarte nefericite. D 7 statea spate-n spate cu D 6, care statea fata-n fata cu D 5, care statea spate-n spate cu A 19 (intre ele, admit, era un semi-parc aproape la fel de mare ca „al nostru”, cel dintre D 23 si A 10). Nu voi afla niciodata de ce, dar copiii din aceste trei blocuri erau, pentru noi, niste extraterestri la fel de extraterestri ca cei din A 10, A 19, A 9, A 17 si D 8. Nu am nicio explicatie asupra acestui mister. Exceptiile erau copiii din scarile E si F ale lui D 7, carora li s-a permis (si pastrat) accesul in paradisul „spatiului magic” din jurul lui D 23. De ce? Nu stiu. Nu pot veni cu nicio informatie, nicio sugestie, nicio idee. Pentru a veni totusi cu ceva, am sa insir numele acestor privilegiati din D 7, ca sa aiba cui multumi, ingratii: Gabi de la parter; sora-sa Mihaela; Bianca si Denisa, vecinele lor de palier; Bogdan Tomosoiu de la unu si sora-sa, pe care tot Tomosoiu o chema; vecinele lor de palier, Carina si aia mica (i-am uitat numele); Nuti de la trei si frate-sau, Ionut (pe Ionut l-am pierdut din vedere acum vreo zece ani, era chelner la restaurantul Silva din Floreasca; intre timp, nici macar restaurantul nu mai exista, de unde sa-l mai iau pe Ionut?!); Eli de la doi si sora-sa, despre care imi amintesc foarte clar ca plangea dac-oi bateai, iar din cauza asta n-o prea batea nimeni, ca nu stia de gluma (nici numele ei nu mi-l amintesc). Iar de la scara E, mi-o amintesc pe Alina Dudea si pe frate-sau, Ewing, sau ceva de genul asta (exotic, oricum. De mic il pregateau ai lui pentru emigrarea in America. Tatal lor era benzinar, statea cu fundul pe un sac cu bani, a reusit sa-si scoata familia din tara pe sub nasul vamesilor comunisti, prin 1985 sau 1986, ceea ce era ceva fantastic, cerea un curaj vecin cu nebunia. O fi avut omul motive. Ca daca nu fugea din Romania si-l bagau la „intristare” pe baza legii 19 – „Venituri ilicite” – nu era mai castigat!). Sigur, mai erau si alti copii in D 7, dar nu fac obiectul acestui text, ca ei nu apreciau farmecul discret al D 23-ului si nu incercau sa se joace cu noi; era, de pilda, sora lui Sorin Zgripcea de la scara D, care de mica avea sanii mari, deci Nea Cata si cu mine ne-am fi jucat putin cu ea, dar nu ne-a bagat in seama. Lenus o chema, parca. Ghinion, D 7!

Din 1980 ne intoarcem in 2015 si trecem la altele. Ca blocul D 23 era un bloc frumos era perfect adevarat in 1980, dar in 2015 chestiunea isi pierde complet sensul: blocurile-tip de confort 1 erau denominate cu litere de la A la Z (ceea ce reprezenta indicativul modelului constructiv) si cu numere (ce reprezentau indicativul individual al blocului). Eu, de pilda, am facut prima oara sex intr-un dormitor al unui apartament (confort 1!) dintr-un bloc de tip „A”, si nu-mi amintesc sa fi fost ceva fundamental diferit de sexul din blocul de tip „D” (in care, pe atunci, nu facusem inca niciun fel de sex. Ma rog, daca nu-l socotesc pe ala solitar!). Socrii mei locuiesc si acum intr-un apartament dintr-un bloc de tip „Z” si pot sa spun ca atunci cand beau un coniac (sau mai multe) cu tata-socru, ma simt la fel de bine cum se simtea taica-meu, saracul, cand bea cate o tuica (sau mai multe) cu tatal lui Nea Cata, intr-un apartament de tip „D”. Deci nu asta discutam aici.

Nici de faptul ca D 23-ul era mai frumos sau mai urat decat D 22-ul, de pilda, sau decat alt „D”; nu suntem chiar atat de idioti! Discutam ceva foarte simplu: am avut sau nu o copilarie fericita in D 23? Asta este intrebarea!

Intrebare prost pusa de la bun inceput. Nu exista o singura copilarie pentru mai multi oameni: cati oameni, atatea copilarii. Fiecare trebuie sa aleaga pentru sine: ai fost un copil fericit in comunism, fie ca ai locuit in D 23 sau nu? Sa zicem, „copil” in deceniul 1976 – 1986 (ca dupa aia nu se mai putea vorbi nici de „copil” si nici de „comunism”: copilul devenise adolescent, iar comunismul devenise ceausism pur si dur, sau, cum se spune acum, „national-comunism”, ultima faza istorica inainte de prabusire). Raspunsul nu e simplu.

Daca il intrebi pe Nea Cata, acum, azi, ce e el (si daca are chef de facut misto) o sa-ti spuna ca el e bucurestean, roman, european, mamifer din specia Homo Sapiens, familia hominidelor, ordinul primatelor, regnul animal. Daca-l intrebi unde locuieste, o sa te ia si mai tare, cu chestii de genul „Berceni, Bucuresti, Romania, UE, planeta Pamant, sistemul Solar, spirala Orion din galaxia Calea Lactee, roiul Grupului Local, super-roiul Fecioarei din universul observabil. Mai vrei?”. Daca il intrebai in 1980 pe Nea Cata ce e el si unde sta, ti-ar fi zis ca e roman si ca sta in blocul D 23. Atat. In orice caz, eu asta as fi zis!

Si care-i problema? Pe scurt, problema este provincializarea. D 23-ul ne-a inculcat (mie, cel putin, pentru Nea Cata nu garantez) o mentalitate de provincial, de satean, de talpa-tarii: „Nu stiu ce e dincolo de micul meu univers de-douastreist, dar nici nu ma intereseaza!”. Pentru ca, da, dincolo de universul de-douastreist erau dragonii: tiganii de dincolo de Drumul Gazarului, golanii de la scoala 129, pensionarii din A 9, pericolele fara nume din imensul Bucuresti care se intindea la nesfarsit, nu se stie pana unde, si care era plin de primejdii fara numar si chiar fara nume, din moment ce noi nu aveam aproape nicio legatura cu marele oras, in afara de troleibuzul 95! Nu era mai bine sa stam culcusiti pe langa bloc, unde eram in siguranta?!

Era bine. Dar era mic. Era un univers mic, meschin, derizoriu. Hai sa-l marim pas cu pas: asta era „universul observabil” din jurul D 23-ului, delimitat de strazile Izvorul Rece, Izvorul Trotusului, Izvorul Muresului si Resita.

Universul nostru observabil era parte dintr-un univers cu mult mai mare, gigantic, delimitat de bulevardul Brancoveanu si strazile Luica, Resita, Izvorul Rece (sau chiar de Drumul Gazarului, pentru aventurierii inconstienti!)

Dincolo se intindea neantul, spatiul interstelar, vidul Berceniului, teritoriile inaccesibile pana si imaginatiei, cuprinse intre soseaua Giurgiului, soseaua Oltenitei si „legatura” Luica – Turnu Magurele

Cunoasterea omeneasca se opreste aici. Oricat ne-am fi scremut, nu ne puteam avanta cu ochii mintii in spatiul dintre „drumul de legatura” (Luica – Turnu Magurele) si Linia de Centura, unde se afla platforma industriala IMGB (unde munceau majoritatea locuitorilor din Berceni, in treacat fie spus, ca d-aia fusese demolata fosta mahala Mandravela si construite blocurile, ca sa aiba unde sta oamenii muncii!)

Abia dupa Revolutie (iar in cazul meu, abia in armata) am aflat si bercenezii, si altii, fac parte dintre bucurestenii „de sud”, adica cei saraci, tigani, cutitari, hoti si cersetori; si astia sunt inca „sudistii” cu vechime in Bucuresti! Eu, insa, faceam parte (fara s-o stiu) din cea mai dispretuita categorie de bucuresteni: „sudistii” nou-urbanizati. Veneticii. Cei adusi de comunisti de la tara, sa lucreze in fabrici, cei pentru care s-au demolat sutele de mii de case si casute din Drumul Taberei, Ghencea, Rahova, Ferentari, Mandravela (rebotezata „Berceni”), Vacaresti, Dudesti, Vitan, Dristor, Balta Alba. Adica jumatatea de sud a orasului, cuprinsa intre autostrada de vest (spre Pitesti), Linia de Centura si autostrada de est (spre Constanta). 

Noi toti, dar absolut toti cei care stateam in blocurile astea „din sud” eram, pur si simplu, vinovati din nastere, in ochii bucurestenilor „civilizati”. Eram insemnati cu stigmatul lui Cain. Eram prototipurile „omului nou” pe care il construiau comunistii, si pentru care rasesera de pe fata pamantului atata amar de case si distrusesera atata amar de destine (de „bucuresteni vechi”). Pentru alde Nea Cata si alde Nea Mihaita!

Ca sa raspund la intrebare, in nume propriu: nu, nu cred ca am avut o copilarie nefericita. Nu, nu cred ca D 23-ul a fost un spatiu „rau” de locuire, un „bloc rau”. Dar a avut un foarte mare defect, de fapt doua: in primul rand, este inexcuzabil blocului nostru faptul ca era in sudul sarac si enclavat al orasului, si nu in nordul bogat si cosmopolit (si atunci ca si acum. La drept vorbind, acum mai mult decat atunci!). In al doilea rand, D 23-ul ne-a spalat pe creier cu iluzia lui de falsa siguranta, de spatiu aparat, de teritoriu vrajit, in care raul, dragonii, boala si moartea nu pot patrunde. Am ramas de-douastreizati prea mult timp!

Acum e prea tarziu ca sa mergem inapoi in 1980, sa-l sculam pe Nea Cata din cel de-al doilea somn si sa-i tragem patruzeci de mii de pumni in cap. Mai bine il lasam pe Nea Cata sa doarma, ca orice copil care are nevoie de somn, si sa-i ducem o damigeana de tuica lui Nea Puiu. Pe Nea Puiu il doare-n coate de D 23, pe el il intereseaza sa fie tuica naturala, „fara chimicale”; dupa ce-o gusta ca s-o verifice, pune mana pe telefon si-l suna pe Nenea Radu, care vine ca vantul, ca gandul, ca dorul si ca blestemul, cand e vorba de-asa ceva. Stam cuminti in camera mare, nevazuti de ei si de nimeni altcineva, si-i privim cum vorbesc de toate cele si-l injura pe Ceausescu, cu televizorul pornit, sa nu asculte vreun vecin cu borcanul lipit de perete si sa-i toarne la Secu.

Nu ne e dor de D 23 si nici de 1980. Dar ne e foarte dor de ei.

Cand a inceput criza greaca?

Prin „criza” ma refer strict la „criza financiara”, adica incapacitatea de plata (a datoriilor). Atat. Nu ma refer la „penurie”, „lipsuri alimentare”, „intreruperea alimentarii cu energie electrica”, „cartelizarea” (painii, benzinei etc), adica toate lucrurile pe care romanii le-au trait pe pielea lor in magicul deceniu 1978-1988, in cei zece ani in care datoria externa a tarii a fost platita integral si inainte de termen. Pentru noi, aia a fost „criza”, nu paradisul asta de azi in care se rasfata grecii! Si-i zic tot „criza”... de aici o gramada de neintelegeri.

Bun, reiau: suntem in 2015, iar Grecia (statul elen) este incapabila sa-si plateasca datoriile. Nu numai atat, dar nici nu poate trai fara a face altele, zi de zi si clipa de clipa. Sa numim asta „criza financiara” si gata, ca sa n-o mai lungim. Vin cu intrebarea: de cand dateaza ea?

Citez din cartea „Sapiens: A Brief History of Humankind”, de Yuval Noah Harari, editura HarperCollins, 2014, ISBN 978-0062316097, in traducerea autorului (originalul a aparut in Israel, in 2011, dar ala nu se pune, ca nimeni nu stie sa citeasca in ivrit!), subcapitolul „In the Name of Capital” din capitolul 16 (The Capitalist Creed): 

„In 1821 the Greeks rebelled against the Ottoman Empire. The uprising aroused great sympathy in liberal and romantic circles – Lord Byron, the poet, even went to Greece to fight alongside the insurgents. But London financiers saw an opportunity as well. They proposed to the rebel leaders the issue of tradable Greek Rebellion Bonds on the London stock exchange. The Greeks would promise to repay the bonds, plus interest, if and when they won the independence. Private investors bought bonds to make a profit, or out of sympathy for the Greek cause, or both. The value of Greek Rebellion Bonds rose and fell on the London stock exchange in tempo with military successes and failures on the battlefields of Hellas. The Turks gradually gained the upper hand. With a rebel defeat imminent, the bondholders faced the prospect of losing their trousers. The bondholders’ interest was the national interest, so the British organised an international fleet that, in 1827, sank the main Ottoman flotilla in the Battle of Navarino. After centuries of subjugation, Greece was finally free. But freedom came with a huge debt that the new country had no way of repaying. The Greek economy was mortgaged to British  creditors for decades to come”.

Gata, am incheiat citatul. Trag doua concluzii: unu, „criza greaca” a inceput o data cu nasterea tarii, deci expresiile „stat national grec” si „criza (financiara) greaca” sunt sinonime. Doi, statul grec nu va imploda datorita crizei financiare. Daca nu a facut-o in aproape 200 de ani de existenta, sunt foarte mici sanse s-o faca acum, cand sta la caldurica sub moneda euro ca puiul sub closca. 

Si, daca imi permiteti, o concluzie strict personala, de tip „profetie”: Alex Tsipras n-o sa reformeze absolut nimic. De fapt, il doare la basca, si are motive bine intemeiate!

Piatra Craiului 2015 vs Piatra Craiului 1996

Iacata-ma-s in Piatra Craiului, anul asta, mai exact in septembrie 2015, mai precis ieri dimineata. A fost foarte exceptional de extraordinar! Am simtit iar stanca sfanta a Craiului sub talpi! Ma rog, intr-un fel...

A doua poza este de acum 19 ani, in vara de dinaintea plecarii in armata. Uite cum a trecut timpul, fir-ar al dracului de timp, ca-mi vine sa-i dau un cap in gura! 

Cand au trecut 32 de ani?!

Prima poza e din 1983. Da, apar si eu in ea, buninteles: sunt ala micul, cu mana la falca. Observati, va rog, echipamentul de traseu al expeditionarilor. Foarte potrivit pentru altitudinea de la Omu!

A doua poza e din vara asta. Bucegiul e acelasi, saracul, dar eu sunt cu 32 de ani mai aproape de mormant decat eram acum 32 de ani. Ar fi bine sa nu uit asta.

Negru Voda Trail

 Ce spuneam? Da, ca sa nu uit. Tot anul asta am facut si reversul drumului parcurs de Negru Voda in 1292, cand a venit el din Fagaras la Campulung si a intemeiat ("descalecat") tara. Asa ca noi am mers (partial) invers, de la Campulung la Victoria, si de acolo la gara de la Ucea (in orasul Fagaras n-am ajuns, ce e drept). Pe picioare n-am parcurs decat portiunea de la Cabana Voina la Fata Padurii (fosta cabana Arpas), dar oricum, pentru o iesire de patru zile, nu e rau deloc. Deci, trebuie sa fac text si despre asta, si tot in octombrie. Numai ragaz sa am. 

Gugu Trail

E cazul sa nu uit ca anul asta am facut si o traversare Retezat-Godeanu, pe ruta Subcetate-Herculane. E adevarat ca, pe picioare am parcurs doar bucata Refugiul Baleia - Cerna Sat, restul am facut cu diverse masini, dar asta conteaza mai putin. Ceea ce conteaza e sa-mi amintesc sa scriu si povestea asta, candva in octombrie. Sper!

Kalalau Trail

Trebuie neapărat să povestesc și cum a fost anul trecut pe traseu, pe Kalalau Trail, că mă râd și curcile: spre exemplificare, Van deja se sparge de râs, iar despre el e greu de zis c-ar fi o curcă!

Deci, rămâne cum am stabilit: povestim și de traseul ăsta. Da' nu azi, mâine; azi am de scris pentru Dilema Veche. Întâi munca și pe urmă dixtracția! 

Coasta de Azur

Munceşti tot anul de-ţi ies ochii ca să faci rost de altă sponsorizare, iar când în sfârşit toate cărţile se taie pe aşi, eşti atât de obosit că nici măcar nu te bucuri: adormi în avion ca un bebe proaspăt înfăşat. Te debarci complet chiaun la Nisa şi te apuci să demolezi reputaţia Coastei de Azur, că prea au ridicat-o interbelicii în slăvi, pur şi simplu ţi s-a aplecat. Nu zici de Rădulescu-Niger, că ăsta era oricum sărman cu capul, dar oameni serioşi, gen Regele Playboy, ăştia. Te plimbi, amuşini oraşul câteva minute, întâi îl simţi cam kitsch - fix în mijloc tronează ditamai tiribomba, ca la iarmarocul de Sântă Mărie (alţii-i zic la chestia asta “Roata Lumii”...) - pe urmă simţi că nu mai poţi: te ustură nările de mai mare durerea, şi doar vii şi tu din oraş cu trafic, nu din staţia meteo Vârful Omu. Te prinzi până la urmă: e plin de scutere, motoraşe în doi timpi, model Trabant, carburant nears. Jale...

O iei pe malul mării, pe Promenade des Anglais, nici un englez, bunînţeles (că doar n-or fi nebuni să vină în creierii iernii la Nisa!), români din belşug; afară de tine, ar mai fi Negresco şi Carol de Roumanie. Unul e hotel, altul este parc, tu eşti grăbit că vrei să te mişti cât mai mult şi cât mai repede. Muzeul Massena e închis, muzeul Matisse e prea departe, ăla de artă naivă (Musee Jakovsky) e naiv, în cel de arte frumoase n-ai ce căuta că eşti cam urâţel, în ăla de arte moderne şi contemporane expun tot felul de ciudaţi, nu, mersi. Muzeul Terra Amata expune oameni-maimuţă, te intuieşti în target, 4 euro intrarea, merge. Interesant, nimic de zis, dar mai ales muzeu mic, n-ai timp să te ia durerea de cap.

Te duci pe Rue Sincaire să vezi oficiul de recrutare al Legiunii Străine (fredonezi “Le Boudoin” ca să pari şi tu şmecher, dar nu te bagă nimeni în seamă. Iar curticica interioară a oficiului seamănă la fix cu comisariatul de pe Viitorului, ăla de-l ştie tot omul!), şi dacă tot eşti în zonă, te urci pe colina castelului (Le Colline du Chateau) care e o stâncă dotată cu de toate, are până şi cascadă, dar castel n-are neam. Şi ascensor are colina, e tare, atâta că ascensorul e numai pentru urcare, de coborât trebuie să cobori cu pasul. Cobori, ce să faci, nimereşti în oraşul vechi – asta da! Bătrâna, buna reţea de străduţe a Europei Centrale, aşa cum o găseşti de la Liov la Dublin, cu magazinaşe şi restăurănţele, să tot stai, să-ţi uiţi duşmanii. Adică, stai dacă ai bani, dar dacă n-ai te duci binişor la gară şi te sui în tren, să mai vezi şi altceva pe Coastă, că văzutul nu costă bani. Văzutul din mers şi scăldatul în mare (pe plaja publică, La Plage Publique) sunt gratis; la tot restul te cam taxează...

Cobori în Cannes, te uiţi în stânga, te uiţi în dreapta, iar kitsch; dar abia când dai de covorul roşu (“Votre vie sur tapis rouge”, zice reclama) vezi limita kitsch-ului, vezi până unde-ajunge măgăria ăluia de-ţi vinde imagini, baloane de săpun: “Palais de Festival et des Congres. Grand Auditorium”, cum a botezat-o naşi-su pe clădirea asta, e un bloc comunist de beton, de-o urâţenie greu de admis, ceva între o casă de cultură judeţeană şi un crematoriu reamenajat discotecă. O ruşine. Plus că celebrul covor miroase a pipi de câine, asta en passant fie spus. Te fotografiezi totuşi, să nu zică vărul Costiklă că umbli să-l faci din vorbe, şi-o iei din loc. Scârbit, te opreşti pe altă plajă publică (aici sunt plaje mai bune ca la Nisa, sunt de nisip, nu de bolovani) şi mai faci o baie, că e şi păcat: unde te mai scalzi tu în mare la mijloc de ianuarie?! Şi apa e bună, nu ca aia de-ntâi mai de la Vamă, când îţi degeră sămânța dacă-ncerci să te dai de-a scufundişul. 

Te-ai urcat iar în tren, te mai preubli şi pe la Juan le Pins, pe la Cap d’Antibes, Saint Rafael, Agay; de la un moment încolo toate seamănă între ele, mai ales în extrasezon: nici ciorbă d-aia de-a lor tradiţională n-au, buiabasă cum zici tu, că ţi-e lene să-nveţi pronunţia corectă. Auzi totuşi c-ar fi pe undeva, într-un loc de-i zice Cassis, te urci iar în tren şi-i dai zor – intri însă în vorbă pe tren cu un grup de domnişoare (trei la număr; negrese “abanoase” din Cote d’Ivoire; două modeste, una superbă; despre care afli însă că e model, fată de catwalk, şi te dezumfli urgent) care-ţi explică cum că n-are rost să te trambalezi până la Cassis fiindcă poţi găsi ciorbă d-asta de peşte şi la Frejus, care e-n drum. Ele acolo stau, întrebi tu, doar aşa să faci conversaţie. A, nu, le pare rău, ele sunt cazate în Monte Carlo, că acolo au treabă – adică modela are, deduci, alelalte două o atârnă. 

Cobori în Frejus şi o iei la pas cu dreptu-nainte: aşa e, merită, e altceva. Aici pe undeva l-au ţinut închis pe Omul cu Masca de Fier, despre care afli dezamăgit că de fapt a fost bine tratat, nu ca-n filmul cu DiCaprio, şi nici masca nu era de fier, că era de catifea. Slăbuţ. Buiabasă există, dar costă 40 de euro porţia; de fapt, te dumireşti, ţie-ţi plac mai mult croasanţii. Altfel, oraş vechi, centru medieval bine conservat, mult turism inteligent, axat pe atelierele meşteşugăreşti ale locului; ateliere de parfumerie, de olărie, de sticlărie, de sculptură – tu stai şi te uiţi la meşter cum lucră în catacomba lui (aproape toate atelierele sunt în pivniţe) şi dacă vrei cumperi, dacă nu, nu. Tu nu vrei, da’ zi că vine până aici americanul care-a strâns bani o viaţă ca să viziteze Coasta; ăla o să vrea sau nu, tu ce zici...?!

Mai ai două zile, te convingi că nimica n-ai făcut dacă n-ai distrus şi-n Monte Carlo, aşa că debarci binişor pe peronul gării din Monaco (Monte Carlo ar fi de fapt, afli tu, un fel de cartier al principatului). Faci poză cu billboardul care zice că “Decouvrez la Roumanie” şi “Redessine-moi, l’Europe!”, te uimeşti de gara în sine (săpată-n munte) şi urci dealul spre reşedinţa prinţului. Palat, schimbare de gardă, nişte chestii; un domn măturător ţi-l arată pe prinţ, zice ceva de genul că să te uiţi repede, cică nu mulţi turişti au ocazia să-l vază. Te uiţi, ce să zici, om şi el. S-o fi ducând după ţigări, nu poţi să ştii. Te plimbi şi prin grădina botanică a castelului, jenant de asemănătoare cu cea a Reginei Maria de la Balcik (cine o fi copiat pe cine?). Ajungi în sfârşit şi la Institutul Oceanografic, că doar de-asta ai venit. Nu-ţi pare rău, mai mult nu spun. Acvariu, sală de conferinţe, muzeu interactiv. Rechini vii. Celacanţi împăiaţi. Schelete de narval, caşalot, orcă, marsuin. Afli de o specie despre care habar n-aveai: vaca de mare artică, rudă cu lamatinul şi dugongul (dar mult mai mare); au păpat-o în secolul XVIII. Artă eschimosă. Machetă 1/1 a primului submarin din lume, făcut de americani în timpul Războiului de Independenţă. Te întâlneşti întâmplător cu fetele, dar sunt grăbite: au vizitat, ele tocmai plecau, le pare foarte rău; dar ţie! Păi nu plesnea vărul Costiklă dacă veneai cu nişte poze cu modela-n braţe?! Urticarie făcea!

Ţi s-a luat, nu mai ai nici un chef de frecat Coasta, plus că-n penultima seară te hazardezi aiurea într-un restaurant indian: plăcerea la ambele capete. Mai faci o baie la Cap de Nice, mănânci în ultima zi pâine (de la supermarket) cu slanină (adusă de acasă) şi cu clemetine (din piaţă de la turci, că-s mai ieftine; palinca ai terminat-o din prima seară). Gata cu bănuţii, s-a evaporat şi sponsorizarea asta. Fir-aţi ai dreacu’ cu melcii voştri, na c-am bifat şi Coasta de Azur!

text publicat în Ghidul Călătoriilor de Vară, Academia Cațavencu 2009

Ctitoriile: pădurea MNAC

Casa Poporului. Poreclită şi “Palatul Parlamentului”, deşi lumea o ştie după nume, nu după poreclă. Pentru bucureşteni, ea e simbolul Ceauşimei. Pentru cetăţenii din alte oraşe, ea e simbolul Bucureştiului. Pentru lumea întreagă, ea e simbolul României: cel mai vizibil lucru făcut de români vreodată. Bonjour, tristesse!

Ca şi alte ctitorii lăsate în paragină, şi Casa Poporului e făcută dintr-o piatră alb-gălbuie (de Ruşchiţa?!) şi-i înconjurată c-un gard ţeapăn, care-nchide un fel de curte plină de bălării. Acum, şi curtea asta e la nivelul ctitoriilor: şi Biblioteca Naţională, şi Academia, şi Casa Radio (la asta se lucrează, totuşi), desigur şi Casa Poporului au în jur nişte spaţii imense, nişte maidane în care sus-numitele bălării au crescut mari, devenind între timp adevărate zăvoaie, desişuri, pădurici… păduri! Alcatuite mai mult din plopi, cenuşeri şi oţetari, i-adevărat, da’ ce, aştia nu-s şi ei copaci? Ce, nu vedem pădurea din cauza oţetarilor?!

Cea mai bună privelişte asupra pădurii Casei Poporului o ai de pe terasa MNAC.

Ca să ajungi la MNAC – Muzeul Naţional de Artă Contemporană – ai de mers pe jos destul de mult, dacă nu vii cu maşina proprie. Dar fi şi păcat să vii cu maşina, veţi vedea de ce…

Intri în incinta Casei prin Calea 13 Septembrie şi îl întrebi pe poliţistul de la poartă cam pe unde vine muzeul, că de văzut nu se vede nimic, afară de masa strivitoare a monumentului megalitic. Ajungi în final la intrarea în muzeu, care intrare arată superb, încadrată de două lifturi exterioare ce rup linia penibilă a arhitecturii Casei. Intri, te laşi verificat mai abitir ca la aeroport, urci apoi cu liftul până la ultimul etaj, unde ai aflat c-ar fi, zice-se, o terasă.

Terasa MNAC e unul dintre puţinele locuri plăcute din oraşul ăsta nefericit. Priveliştea e remarcabilă, berea convenabilă, liniştea incredibilă, iar barmanul are blugii suflecaţi şi e desculţ; în mare, atmosfera îţi aduce aminte de Vama Veche de prin 1993, la belle époque. De pe terasă vezi tot câmpul care se întinde în curtea Casei Poporului, cu păduricea în dreapta, un teren de tenis pitulat într-o margine a ei, şi c-o altă măgăoaie ceauşistă în fundal, dincolo de zidul de incintă. Într-un oraş în care preţul terenului a ajuns la sume aberante, e parcă din alt film maidanul uriaş, acoperit cu iarbă viguroasă, sălbaticită de la ultimele ploi, şi padurea care îl acoperă pe mai mult de o treime.

Priveliştea e răcoritoare, dar mai răcoritoare e berea, care se duce încet-încet spre stomac şi de acolo spre toate părţile. Răsfoieşti materialele de prezentare ale muzeului şi afli ceea ce nici cu gândul nu gândeai, şi anume că înfiinţarea lui a fost o decizie a guvernului Năstase! Nu mai înţelegi nimic, aşa că te retragi în mod demn (sau aproape demn, mă rog…) de pe terasă şi începi vizitarea.

MNAC e un succes. E altfel, e ciudat, e diferit, e mare, e în primul rand o colecţie de idei, nu o colecţie de obiecte. Prima impresie ar fi că-i gol; a doua impresie e că-i un mare gol în capul tău, de nu înţelegi nimica. Pe urma încep, vag, câteva pâlpâiri, parcă-parcă ai începe să deprinzi câte ceva din mesajele artiştilor: îl vezi pe Nea Nicu într-o căruţă, pupându-se cu Kim Ir Sen; un tânăr ce cântă la pian, în mijlocul unei turme de elefanţi africani; afli că Leonardo da Vinci avea un vecin, pictor şi ăla; mai afli că acolo unde te afli tu ar putea fi un loc de mare importanţă istorică; un tablou impresionant cu un oraş devastat (Varşovia, poate), ce-ţi aduce aminte de neverosimilul cincinal (‘84 – ’89) în care oraşul tău a fost distrus şi reconstruit, într-un “stil” nemaivăzut (zis de bucureşteni “ceauşima”, nume inspirat din “Hiroshima”, probabil). 

După care iar nimereşti într-o sală-n care rămâi cu gura căscată: un grup statuar, profesor si elevi. Profesorul are capul de balon şi le arată elevilor arta corectă a sinuciderii, prin înţeparea balonului cu acul. Pe cât te uiţi mai mult, pe atât înţelegi mai puţin – se pare că percepţia ta asupra artei contemporane aparţine mai degrabă paradigmei jupândumitrachiene, “E scris adânc!”.

Aproape de ieşire, ajungi până la urmă şi în faţa unui exponat mai pe mintea ta: un poster alb-negru, cu un schelete care iese voios dintr-un tort şi strigă “Happy Deathday!”.

Ei, aşa mai vii de-acasă!

text publicat în Ghidul Călătoriilor de Vară, Academia Cațavencu 2009

p.s. pe locul ”pădurii MNAC”, descrisă aici, se ridică acum Catedrala Mântuirii Neamului. Am să urc și o poză actuală a șantierului, cât de curând!

Payak, Arbanasi

De când cu scălămbăielile bufonului de Tsipras, trăiesc într-o presiune teribilă: e ca și cum aș fi închis într-o budă rurală împreună cu un roi de viespi. Când stă omul pe budă, vrea să-i fie bine, dar mie ce bine să-mi fie, cu toate viespile alea pe capul meu! Pe cap și mai ales pe alte părți... domnule, este nenorocire!

Ce se-ntâmplă: mi se-ntorc amicii de prin concediile lor de middle class, din Grecia, adică, și dau în mine ca-ntr-un sac de box. Nu e zi să nu sune telefonul de zece-douăzeci de ori și să fiu somat (”Scrie, bă, că e bine-n Grecia, că nu-i nicio criză!”), amenințat cu moartea (”Mihai, dac-ai știi cât ne-am distrat!”), ba chiar lovit cu copiii mici (”A zis mami să-ți zic c-a fost foa’te f’umos și am mâncat bun-bun și tati s-a-mbătat ca po’cul”). Sincer, nu înțeleg ce le-a cășunat la toți pe mine! De ce nu scriu singuri ce bine-i la greci, dacă s-a umflat orezu-n ei și vor să-ndrepte lumea cu umărul; sau de ce nu se duc cu miloaga la Grig Bute, că el a fost p-acolo și-a văzut ce și cum! Pe mine m-a durut în cot de Tsipras și de-alți măscărici (era unul care umbla ras în cap și tras în geacă de motor… ăla era primejdie!), m-am uitat la televizor când am avut timp și mi-am văzut de treabă. Eu nu-s nici clasa mijlocie, să frec menta prin insule, și nici activistă de stânga, să salvez balenele, câinii vagabonzi, Pata Rât și pensiile sărmanului popor grec. Treaba lui, pe mine să mă lăsați în pace!

Când am de mers spre sud (rar! Cât mai rar…), trec frumușel Dunărea la Giurgiu și o țin întins până la Arbanasi, lângă Veliko Târnovo: 176 km, două ore și 46 de minute (am căutat pe Google Maps, dar fac mai mult, că stau și la frontieră… dacă nu suntem în Schengen! Ghinion). Acolo îmi iau cazare, mă duc și mănânc de prânz la Payak, la grădina de vară, apoi mă culc de-amiaz, să-mi priască. Seara mă urnesc cu greu, fac o plimbare, iar cina o iau tot la Payak, dar la mehană de data asta; mă-ndop până plesnesc, beau Mavrud bulgăresc până mă fac tanc și aia e. Grecia-mi trebuie mie?!

Arbanasi e o frumusețe. Un sat tradițional, dar nu mâncat de sărăcie, ci foarte prosper (pentru standardele timpului, secolul XVIII), plin de expați români, boieri brâncoveni, ghiculești, văcărești, mă rog, toată gașca; aia e fost epoca lui de glorie. Pe urmă s-a ales praful. Pe vremea lui Jivkov, însă, au dat nemții niște bani (tot ei, tot nemții!) și satul a fost reconstruit cu migală și pricepere, să arate ca-n urmă cu două sute de ani, iar după comuniști a venit mafia, care a cumpărat tot (pe bune sau cu japca, nu știu). Evident, mafioții n-au avut habar să facă turism (”industria ospitalității”, cum se zice acum), așa că, treptat, afacerile au fost preluate de oameni serioși, care-au făcut din Arbansi ce este acum: o perlă. Plus că există și-un bonus: este românifree!  Încă.

text publicat în numărul 30/2015 al revistei Cațavencii

Il Campano, Pisa

”Și n-ai căzut din turn? Uă-hă-hă-hă-hă!”, aud de fiecare dată când spun c-am fost la Pisa. Intelocutorul meu, ne-a-pă-rat un român verde, râde singur în hohote de indelebila lui glumă, în timp ce eu cad pe jos, ca evreul din bancuri, și mă jeluiesc iar, și iar, și iar, și iar, c-am avut ghinionul să mă nasc într-un popor atât de tâmpit. Ieremiadele mele se referă doar la sus-menționatul ghinion, dar ceea ce mă albăstrește de furie este pretenția națională a românilor cum c-ar avea umor, cum că ”Românul știe de glumă, domnule”. Asta chiar că-ntrece orice limită a tupeului!

Pe urmă, după ce stau și mă calmez, încep să mă gândesc. Așa, molcom, ardelenește: indiferent de cultură, limbă sau religie, care sunt singurii oameni din lume complet lipsiți de orice urmă de simț al umorului? Copiii, evident. Habar n-am de vârsta la care încep să învețe ce e ăla, dar nici nu mă interesează, pentru că altceva mă interesează: cine altcineva? N-am vrut să mă iau după răspunsurile tradiționale (nemții, ungurii, japonezii etc), ci m-am uitat prin niște cărți, care toate spun același lucru: țăranii. Cică țăranii ar fi cel mai impermeabil grup social, singurul pe ”limba” căruia Mark Twain rămâne total intraductibil. Intuitiv, știu că teoria este adevărată, din moment ce eu sunt de la țară și-s unicul din redacție la ale cărui texte nu râde nimeni de la corectură (despre cititori nu mă pronunț, că nu-s de față când își citește fiecare revista).

Aș dori să îmi adaug modesta contribuție la teoria din cărți, c-o povestioară din Pisa. Seară, martie, burnițează, eu stau la masă în Il Campano (un restăurănțel de familie, o nebunie) și consum Chianti la carafă (8 euro cea mică, 15 euro cea de-un litru). La o masă în spatele meu, un cuplu de români (nu-i văd, doar îi aud vorbind). El, după voce, e destul de beat și-i spune ei următorul banc de pe vremuri: ”Cică după ce-i vinde pe evrei și pe sași, Ceaușescu se gândește să-i vândă și pe unguri; dar cin’ să-i cumpere, că Ungaria n-are valută! Anunță că-i scoate la mezat. Când aude una ca asta, Tȍkés se face foc și pară, se duce la el și-i zice că pe unguri îi cumpără Dumnezeu personal, dar pentru asta Ceaușescu tre’ să facă o minune. Bun. Îi convoacă Ceașcă pe securiști, le trasează sarcină, ăștia pun la bătaie toată tehnica din dotare, și ce să vezi? Ceaușescu merge pe apă! Tȍkés se cacă pe el când vede minunea, dar apare Sfântul Petre și-l ia deoparte: «Păi bine, mă, tocma’ pe prostul ăsta vrei tu să-l bagi în gheșeft cu bunul Dumnezeu? Nu vezi că ăsta nu știe nici măcar să-noate?!»”. 

Am așteptat râsul doamnei. Care n-a râs deloc, ci a răspuns printre dinți: ”Ce, iar te-a sunat parașuta de Ilona? Cred că noi doi trebuie să discutăm foarte serios!”.

text publicat în numărul 28/2015 al revistei Cațavencii

La Bodeguita, Livorno

Se spune că Toscana e cea mai frumoasă provincie din Europa, iar Livorno e cel mai urât oraș din Toscana. Nu este adevărat! Eu vin pe partea aialantă și spun că Livorno este singurul oraș viu într-o provincie plină de mortăciuni. Superbe, turistice, colcăind de artă, cultură și istorie, nu zic, dar tot mortăciuni sunt orașele toscane, până la urmă: ce altă muncă au florentinii sau sienezii, în afară de a-i pupa în fund pe turiști?! De acord, ies bani grei din asta, dar poate că omul e calificat pentru industrie sau pentru construcții. Ce să facă un muncitor de modă veche într-un muzeu intangibil, cum e întreaga Toscană?

Cu excepția orașului portuar Livorno. Acolo, da, am respirat și eu! Mi-am regăsit originea și clasa, după atâta Renaștere, monumente, capodopere, maeștri, cultură și alte expirăciuni: am văzut oameni beți, căutând scandal seara; șomeri fără dinți, cinstind una mică pe la colțuri; cocalari tineri de tot, plecați la agățat pe motoreta cumpărată din primul salariu; marinari coborâți de pe vas, cu chef de uscat; estici cu salopetele murdare de var, á la Celentano; and last but not the least, prostituate amărâte, d-alea de periferie, cu totul altceva decât figurantele din Florența, care au și tupeul să-ți zică-n față că ele nu-s la produs, ci studente ieșite seara în oraș!

Livorno e un oraș al oamenilor care muncesc, da, dar se și distrează. Turiști sunt puțini și fără fițe, iar de găsit, îi găsești în cartierul Veneția (sau La Venezia, sau Nuova Venezia, sau Piccola Venezia, depinde pe cine întrebi), care-i plin de cârciumioare foarte simpatice. Foarte! Nu se prea întâmplă în Italia (nu știu de ce), dar în Veneția asta mică din Livorno se adună la distracție și localnicii, și turiștii, și marinarii, fără niciun fel de bisericuțe. Sincer, mie mi-a plăcut. Bine, a fost și singurul loc din toată Toscana unde am luat gura de pe vin și am stat pe bere toată seara, de m-am simțit aproape ca în Europa...

Bref, mica Veneție e un cartier în nordul centrului istoric din Livorno, cuprinsă (aproximativ) între Fortezza Vecchia și Fortezza Nuova (astea erau niște fortificații anti-pirați, pe vremuri). Sunt câteva canale, care put mai puțin decât alea din adevărata Veneție, și câteva zeci de cârciumi, unde se bea sensibil mai ieftin decât în alte părți. Am stat în La Bodeguita, am băut Peroni și-am mâncat o chestie lipsită de gust, numită ”paste de primăvară” (?!). N-a contat, că nu pentru mâncare eram acolo, ci pentru atmosferă. Și atmosfera a corespuns pe deplin. Nu pot să dau amănunte, că-s om însurat, dar vin și zic: da!

text publicat în numărul 26/2015 al revistei Cațavencii

Nonna Gina, Siena

Să reluăm un pic conceptul de bază al acestei rubrici, și anume acela de ”recomandare”. Adică, OK, faci turism, muzee, alea-alea, bife, must-do-uri, dar vrei și-un strop de culoare locală, măcar într-o singură seară (oricum, e-o concesie pe care nevastă-ta o acceptă greu!). Dacă ăsta-i motivul pentru care decupezi uneori colțul din dreapta-sus al paginii 20, îl împăturești și-l pui în portofel, admit că te-am cam dezamăgit în ultima vreme. Mea culpa!

După părerea mea, italienii sunt le fel de neica-nimeni ca și românii, adică excesiv de lăudăroși și sectariști, dar teoria zice că trebuie să-i iubim obligatoriu, că-s rude, cică. E adevărat că-s prietenoși cât cuprinde, până află că vii din România. După aia se sucesc imediat. Tu poți să-i iubești pe ei până nu mai poți, dar șmecheria e să-i faci să te iubească ei pe tine (”You can lead a horse to water, but you can't make it drink”); abia atunci te numești băiat deștept!

Eu nu mă numesc, pentru că nici nu sunt, iar în Siena am aplicat tehnica (falimentară) a întrebatului la recepție (”Unde merg sienezii când vor să mănânce bine și ieftin, așa, ca la mama acasă?”). Mârlanul de recepționer m-a trimis la o chestie atât de fiță, încât nu numai că n-am găsit locuri, dar n-am putut nici măcar să-mi fac rezervare pentru seara următoare (”Nu știu... să mai vedem... noi avem clienții noștri... e posibil să se anunțe pe neașteptate, și-atunci ce facem, vă ridicăm de la masă, molfăind?”). 

L-am dat dracului de șef de sală și-am plecat brambura pe străzi, pe principiul ”Oi găsi eu ceva, cât timp am cu ce plăti!”. Era noapte, dar senin și frumos, iar într-un loc, mai la dos, dau peste un bătrânel care tocmai descuia o cârciumă. Îl întreb dacă aia e cârciumă (era în beznă, nu se vedea nimic). Nenea nu-mi răspunde, intră și aprinde firma luminoasă de-afară, pe care scria clar ”Osteria” (știe oricine ce-nseamnă!). Îl întreb dacă dă și de mâncare. Aprobă pozitiv. ”Cam în cât timp vine bucătarul, că mie mi-e cam fomiță... sunt ușor hămesit!”. Nenea îmi face semn că el e bucătarul și că să nu mă stresez, să beau vinul casei și să aștept acolo la masă, că mă rezolvă. A avut dreptate: am dat gata o carafă mică de Montepulciano și m-am repezit ca disperatul la farfurie, când mi-a adus mâncarea (cam într-un sfert de oră). Am avut senzația aia, pe care n-o prea mai ai după 40 de ani, că ”În viața mea n-am mâncat ceva mai bun!”. Am mai cerut o porție și l-am întrebat cum se numește felul ăsta nemaipomenit; nenea mi-a adus meniul și mi-a arătat cu degetul pe listă, unde scria pappardelle con lepre.

L-am întrebat de ce nu vorbește. Mi-a explicat tot prin semne, dar n-am înțeles. Poate că Nonna Gina o fi nevastă-sa și i-o fi tăiat limba. Eu de unde să știu?!

text publicat în numărul 25/2015 al revistei Cațavencii

Vernaccia, San Gimignano

Trebuie să spun de la început că muzeul ăsta e chiar simpatic, pentru simplul fapt că e singurul muzeu cunoscut de mine unde se bea. Bine, poți să bei oriunde, dacă ești suficient de disperat să iei cu tine flask-ul peste tot, dar nu despre asta-i vorba; ”Vernaccia” este un soi străvechi de vin toscan, așa că are parte de propriul lui muzeu, unde, evident, îl și deguști (ar fi și culmea să te țină pe uscat!). Muzeul e în orășelul San Gimignano, undeva în Toscana, cam între Castelfiorentino și Casole d’Elsa (despre Casole, altă dată); adresa e Via della Rocca (numărul nu știu cât), într-o clădire renovată foarte meseriaș (Villa della Rocca di Montestaffoli). Nu vă bateți capul cu d-astea, aplicați metoda mea: am întrebat ”Museo... ?” și am făcut semnul internațional al băutorilor (”gâl-gâl-gâl”), suficient de convingător pentru ca o localnică să iasă din gelaterie și să mă ducă de mânecă până la poartă. I-am mulțumit seniorial, să nu se prindă că-s român (”Spasiba, dușecika!”) și m-am băgat înăuntru, că nu-i cu taxă.

Muzeul e pe bază de donații, deci eu personal n-am donat nimic (ceea ce nu este frumos), mi-am zis c-oi dona la ieșire, dacă-mi place Vernaccia ăsta al lor (și dacă mai țin minte). De ținut minte, am ținut, dar vinul nu mi-a plăcut deloc (o acritură!), așa că nu le-am donat nimic. Plus că mi-au și dat foarte puțin, cică ”de gust”. Să fie la ei, acolo, eu gust băutura în alte cantități, nu așa, ca rândunica!

Pe de altă parte, San Gimignano mi-a plăcut, ce să zic. Șmecheria e că nu-i un oraș adevărat, e-o făcătură pentru turiști, dar o făcătură renovată cu stil (respect!). Zice-se că prin Evul Mediu, locuitorii s-au îmbogățit ca porcii de pe urma pelerinilor care mergeau la Roma, să pupe papucul papei, pe așa-numitul ”drum al francezilor” (Via Francigena). Ajungeau pelerinii obosiți morți la ei în oraș, iar sangimignezii îi îmbătau muci cu Vernaccia și le luau toți bănișorii, iar dacă făcea vreunul gură, îl și cafteau ca la Galați. În câteva secole nu mai știau ce să facă cu banii și se dedulciseră la smardoială, așa că s-au luat la omor între ei: care lua gâtul la cât mai mulți vecini, ăla era cel mai băiat. Ca să scape de briceag, tot cetățeanul cu dare de mână și-a făcut un turn fortificat, în care s-a mutat cu tot familionul și cu câte butoaie de Vernaccia au încăput în pivniță; per total, 72 de turnuri într-un orășel mai mic decât Grădina Botanică din Cotroceni! Și se mai laudă maramureșenii că ei au inventat ”fenomenul Certeze”...

Apropo, în San Gimignano e cea mai bună înghețată din lume, zice-se. Eu n-am gustat, că mă durea măseaua de minte. Și n-aveam flask-ul la mine.

text publicat în numărul 24/2015 al revistei Cațavencii

La hotel, Nukus

Pregătisem un text superb, estival, despre un loc secret unde să-ți duci gagica (San Gimignano, ceva rar, undeva în Toscana), dar mă văd silit să-l amân pentru altă dată: Dodel a trecut prin România și m-a scos la bere.

Trebuie să știți că Dodel este singurul milionar în euro pe care-l cunosc, iar din acest motiv am mare respect pentru tot ce povestește, dar nu mare încredere; el e om de vânzări. Și cum aș putea crede un om de vânzări?!

Ei bine, Dodel, parizianul, vânzătorul de utilaj petrolier franțuzesc, s-a întors dintr-un business trip și-a făcut un popas în București, în urma căruia m-am ales c-un beer trip (și c-un scandal acasă, dar ăla-i separat). Am trecut peste jignitoarea formulă de invitație (”Am drag de tine, săracule: când te văd așa atârnător, mă gândesc cum ajungeam și eu de nu plecam la timp din țară”), am băut beri pe banii lui Dodel și am deschis larg pavilioanele ambelor urechi, pentru a absorbi următoarele:

”În Kazahstan e bine, e foarte bine, și-așa o să fie multă vreme de-acum încolo, cum a fost și pân-acum. Dar de data asta m-au invitat și ăi din Uzbekistan. M-am dus, îți dai seama, c-așa merg lucrurile; la ei n-am vândut niciodată nimic, că n-au petrol exploatabil, și chiar dac-ar avea, n-au infrastructură, n-au nimic, sunt praf. M-au plimbat, m-au pupat în cur, mi-au trimis femei în cameră, mă rog, ca de obicei, dar tot nu-mi spuneau despre ce e vorba. I-am luat din scurt și fii atent: a reieșit că vorbeau și nu prea vorbeau în numele ”centrului” (țentr), ci cumva în numele lor propriu, de autonomiști. Am plecat cu avionul din Tașkent la Nukus, să văd despre ce e vorba. Imediat s-au relaxat băieții! Erau acasă. Adică semi-țara aia lor, Karakalpakstanul, e parte din Uzbekistan, dar cu statut de autonomie foarte largă. Ar vrea să secesioneze, normal, da’ le e peste mână, că-s săraci lipiți și plini de boli, c-acolo se testau bombele bacteriologice pe vremea comunismului: ciumă, lepră, holeră, antrax… gingășii. N-au nici măcar apă, că Aralul a secat, a rămas nimic, i-e și nopții scârbă să cadă peste Karakalpakstan. Da’ dac-ar găsi petrol, s-ar face și ei oameni, ar secesiona cu ajutor rusesc și aia e. De-asta mă lingușeau pe mine, ca să le fac eu lobby la aștia cu explorările. I-am băgat în pizda mă-sii. Belea îmi treb’e mie?”. 

Mă gândeam cum s-ar putea vinde Karakalpakstanul ca destinație turistică; l-am întrebat pe Dodel ce-a băut. Mi-a zis că nu bea niciodată la business. Știe doar unde-a mâncat, la restaurantul hotelului (singurul din Nukus), dar – fatalitate! – a uitat cum se numește hotelul.

text publicat în numărul 23/2015 al revistei Cațavencii

Daimon, București

N-aveam ce căuta la Daimon (berea este caldă, serviciul - lent, prețurile sunt enorme, meniu-i sărăcuț), dar m-au luat pe sus foștii colegi de liceu: hai, că se fac 25 de ani, cum să nu vii?! M-am dus, lipsit de orice entuziasm (nu-mi place deloc să-mi amintească cineva de trecerea timpului), și nu m-am ales cu nimic, în afară de-acest text. De care n-am niciun motiv să fiu mândru!

M-am așezat într-un colț, mai la fereală, și m-am pus pe ascultat, ca omul care n-are nimic special de spus. Am constatat repede, foarte repede, că femeile vorbeau ca femeile și bărbații vorbeau ca femeile, ceea ce mi s-a părut cam ciudat. Știți cum vorbesc femeile: ”Eu... mie... îmi... soțul meu... cățelul, copilul, pisica etc”, detalii profund plictisitoare dintr-un etern univers casnic ce n-are cum să intereseze, un fel de pagină Facebook făcută din cuvinte (dar ajutată și cu imagini din telefonul mobil, ”Uite-o și pe Nectaria, prințesa lu’ mămica!”). Nimic nou, până aici. Nou era faptul că bărbații vorbeau exact la fel, ce-i drept nu chiar atât de repede, dar cu-aceeași plajă de subiecte. Mi-am băgat capu-ntre urechi, am băut cu forță bere după bere și m-am întrebat: ”De ce?”.

Primul răspuns care mi-a venit în minte e că foștii mei colegi nu-s consumatori. Numai niște consumatori veritabili se pot concentra juma’ de noapte pe subiecte ca ”Cine-i mai șmecher pe Siria, Khalid al-Walid ăl de-atunci sau Bakr al-Baghdadi ăsta de-acum?” sau ”Care-s mai înalți, Tatra sau Alpii Australieni?”; un om obișnuit, un neconsumator, nu vede cu ce-l privește pe el personal o chestie de-asta și se-ntoarce spre ce știe el mai bine, adică spre propria persoană. 

Al doilea răspuns a fost mult mai perfid: ”Ăștia-s băieți crescuți de mame!”. Și ce subiecte de interes ar putea să preia fiii de la mame, afară de ”Cine s-a certat cu cine” și ”A făcut copilul caca?”, chestii d-astea de interes personal imediat, sau, cum ar zice Konrad Lorenz (dar n-a zis!), preocupări din interiorul peșterii. Bărbații aveau alte priorități, preocupări de exterior: nu știau de unde apare următoarea pradă sau următorul prădător, așa că erau atenți la orice, îi interesa totul, nu existau mofturi ca ”Și ce mă interesează pe mine viața sexuală la rinocerul lânos?!”, că nu era de joacă, imediat te făcea rinocerul capră, sau mai rău, dacă nu-i plăcea cum te uiți la rinoceroaică fix când era în rut.

Da, îmi construisem o teorie pe cinste, eram foarte încântat de ea; din păcate, ajunsesem la a zecea bere, tot construind, și m-am apucat să-mi debitez teoria cu voce tare. Nu m-a ascultat nimeni, ceea ce-a fost cu noroc, că mi-o luam și după ceafă (”Adică ne faci mămăligi!”), dar norocul mi l-am stricat singur, când m-am împleticit până la cea mai blondă fostă colegă, ca să-i explic cum e cu peștera. M-a trimis la pădure. Cică să i-o spun la-ntâlnirea de 50 de ani.

text publicat în numărul 22/2015 al revistei Cațavencii