Gugu Trail

E cazul sa nu uit ca anul asta am facut si o traversare Retezat-Godeanu, pe ruta Subcetate-Herculane. E adevarat ca, pe picioare am parcurs doar bucata Refugiul Baleia - Cerna Sat, restul am facut cu diverse masini, dar asta conteaza mai putin. Ceea ce conteaza e sa-mi amintesc sa scriu si povestea asta, candva in octombrie. Sper!

Kalalau Trail

Trebuie neapărat să povestesc și cum a fost anul trecut pe traseu, pe Kalalau Trail, că mă râd și curcile: spre exemplificare, Van deja se sparge de râs, iar despre el e greu de zis c-ar fi o curcă!

Deci, rămâne cum am stabilit: povestim și de traseul ăsta. Da' nu azi, mâine; azi am de scris pentru Dilema Veche. Întâi munca și pe urmă dixtracția! 

Coasta de Azur

Munceşti tot anul de-ţi ies ochii ca să faci rost de altă sponsorizare, iar când în sfârşit toate cărţile se taie pe aşi, eşti atât de obosit că nici măcar nu te bucuri: adormi în avion ca un bebe proaspăt înfăşat. Te debarci complet chiaun la Nisa şi te apuci să demolezi reputaţia Coastei de Azur, că prea au ridicat-o interbelicii în slăvi, pur şi simplu ţi s-a aplecat. Nu zici de Rădulescu-Niger, că ăsta era oricum sărman cu capul, dar oameni serioşi, gen Regele Playboy, ăştia. Te plimbi, amuşini oraşul câteva minute, întâi îl simţi cam kitsch - fix în mijloc tronează ditamai tiribomba, ca la iarmarocul de Sântă Mărie (alţii-i zic la chestia asta “Roata Lumii”...) - pe urmă simţi că nu mai poţi: te ustură nările de mai mare durerea, şi doar vii şi tu din oraş cu trafic, nu din staţia meteo Vârful Omu. Te prinzi până la urmă: e plin de scutere, motoraşe în doi timpi, model Trabant, carburant nears. Jale...

O iei pe malul mării, pe Promenade des Anglais, nici un englez, bunînţeles (că doar n-or fi nebuni să vină în creierii iernii la Nisa!), români din belşug; afară de tine, ar mai fi Negresco şi Carol de Roumanie. Unul e hotel, altul este parc, tu eşti grăbit că vrei să te mişti cât mai mult şi cât mai repede. Muzeul Massena e închis, muzeul Matisse e prea departe, ăla de artă naivă (Musee Jakovsky) e naiv, în cel de arte frumoase n-ai ce căuta că eşti cam urâţel, în ăla de arte moderne şi contemporane expun tot felul de ciudaţi, nu, mersi. Muzeul Terra Amata expune oameni-maimuţă, te intuieşti în target, 4 euro intrarea, merge. Interesant, nimic de zis, dar mai ales muzeu mic, n-ai timp să te ia durerea de cap.

Te duci pe Rue Sincaire să vezi oficiul de recrutare al Legiunii Străine (fredonezi “Le Boudoin” ca să pari şi tu şmecher, dar nu te bagă nimeni în seamă. Iar curticica interioară a oficiului seamănă la fix cu comisariatul de pe Viitorului, ăla de-l ştie tot omul!), şi dacă tot eşti în zonă, te urci pe colina castelului (Le Colline du Chateau) care e o stâncă dotată cu de toate, are până şi cascadă, dar castel n-are neam. Şi ascensor are colina, e tare, atâta că ascensorul e numai pentru urcare, de coborât trebuie să cobori cu pasul. Cobori, ce să faci, nimereşti în oraşul vechi – asta da! Bătrâna, buna reţea de străduţe a Europei Centrale, aşa cum o găseşti de la Liov la Dublin, cu magazinaşe şi restăurănţele, să tot stai, să-ţi uiţi duşmanii. Adică, stai dacă ai bani, dar dacă n-ai te duci binişor la gară şi te sui în tren, să mai vezi şi altceva pe Coastă, că văzutul nu costă bani. Văzutul din mers şi scăldatul în mare (pe plaja publică, La Plage Publique) sunt gratis; la tot restul te cam taxează...

Cobori în Cannes, te uiţi în stânga, te uiţi în dreapta, iar kitsch; dar abia când dai de covorul roşu (“Votre vie sur tapis rouge”, zice reclama) vezi limita kitsch-ului, vezi până unde-ajunge măgăria ăluia de-ţi vinde imagini, baloane de săpun: “Palais de Festival et des Congres. Grand Auditorium”, cum a botezat-o naşi-su pe clădirea asta, e un bloc comunist de beton, de-o urâţenie greu de admis, ceva între o casă de cultură judeţeană şi un crematoriu reamenajat discotecă. O ruşine. Plus că celebrul covor miroase a pipi de câine, asta en passant fie spus. Te fotografiezi totuşi, să nu zică vărul Costiklă că umbli să-l faci din vorbe, şi-o iei din loc. Scârbit, te opreşti pe altă plajă publică (aici sunt plaje mai bune ca la Nisa, sunt de nisip, nu de bolovani) şi mai faci o baie, că e şi păcat: unde te mai scalzi tu în mare la mijloc de ianuarie?! Şi apa e bună, nu ca aia de-ntâi mai de la Vamă, când îţi degeră sămânța dacă-ncerci să te dai de-a scufundişul. 

Te-ai urcat iar în tren, te mai preubli şi pe la Juan le Pins, pe la Cap d’Antibes, Saint Rafael, Agay; de la un moment încolo toate seamănă între ele, mai ales în extrasezon: nici ciorbă d-aia de-a lor tradiţională n-au, buiabasă cum zici tu, că ţi-e lene să-nveţi pronunţia corectă. Auzi totuşi c-ar fi pe undeva, într-un loc de-i zice Cassis, te urci iar în tren şi-i dai zor – intri însă în vorbă pe tren cu un grup de domnişoare (trei la număr; negrese “abanoase” din Cote d’Ivoire; două modeste, una superbă; despre care afli însă că e model, fată de catwalk, şi te dezumfli urgent) care-ţi explică cum că n-are rost să te trambalezi până la Cassis fiindcă poţi găsi ciorbă d-asta de peşte şi la Frejus, care e-n drum. Ele acolo stau, întrebi tu, doar aşa să faci conversaţie. A, nu, le pare rău, ele sunt cazate în Monte Carlo, că acolo au treabă – adică modela are, deduci, alelalte două o atârnă. 

Cobori în Frejus şi o iei la pas cu dreptu-nainte: aşa e, merită, e altceva. Aici pe undeva l-au ţinut închis pe Omul cu Masca de Fier, despre care afli dezamăgit că de fapt a fost bine tratat, nu ca-n filmul cu DiCaprio, şi nici masca nu era de fier, că era de catifea. Slăbuţ. Buiabasă există, dar costă 40 de euro porţia; de fapt, te dumireşti, ţie-ţi plac mai mult croasanţii. Altfel, oraş vechi, centru medieval bine conservat, mult turism inteligent, axat pe atelierele meşteşugăreşti ale locului; ateliere de parfumerie, de olărie, de sticlărie, de sculptură – tu stai şi te uiţi la meşter cum lucră în catacomba lui (aproape toate atelierele sunt în pivniţe) şi dacă vrei cumperi, dacă nu, nu. Tu nu vrei, da’ zi că vine până aici americanul care-a strâns bani o viaţă ca să viziteze Coasta; ăla o să vrea sau nu, tu ce zici...?!

Mai ai două zile, te convingi că nimica n-ai făcut dacă n-ai distrus şi-n Monte Carlo, aşa că debarci binişor pe peronul gării din Monaco (Monte Carlo ar fi de fapt, afli tu, un fel de cartier al principatului). Faci poză cu billboardul care zice că “Decouvrez la Roumanie” şi “Redessine-moi, l’Europe!”, te uimeşti de gara în sine (săpată-n munte) şi urci dealul spre reşedinţa prinţului. Palat, schimbare de gardă, nişte chestii; un domn măturător ţi-l arată pe prinţ, zice ceva de genul că să te uiţi repede, cică nu mulţi turişti au ocazia să-l vază. Te uiţi, ce să zici, om şi el. S-o fi ducând după ţigări, nu poţi să ştii. Te plimbi şi prin grădina botanică a castelului, jenant de asemănătoare cu cea a Reginei Maria de la Balcik (cine o fi copiat pe cine?). Ajungi în sfârşit şi la Institutul Oceanografic, că doar de-asta ai venit. Nu-ţi pare rău, mai mult nu spun. Acvariu, sală de conferinţe, muzeu interactiv. Rechini vii. Celacanţi împăiaţi. Schelete de narval, caşalot, orcă, marsuin. Afli de o specie despre care habar n-aveai: vaca de mare artică, rudă cu lamatinul şi dugongul (dar mult mai mare); au păpat-o în secolul XVIII. Artă eschimosă. Machetă 1/1 a primului submarin din lume, făcut de americani în timpul Războiului de Independenţă. Te întâlneşti întâmplător cu fetele, dar sunt grăbite: au vizitat, ele tocmai plecau, le pare foarte rău; dar ţie! Păi nu plesnea vărul Costiklă dacă veneai cu nişte poze cu modela-n braţe?! Urticarie făcea!

Ţi s-a luat, nu mai ai nici un chef de frecat Coasta, plus că-n penultima seară te hazardezi aiurea într-un restaurant indian: plăcerea la ambele capete. Mai faci o baie la Cap de Nice, mănânci în ultima zi pâine (de la supermarket) cu slanină (adusă de acasă) şi cu clemetine (din piaţă de la turci, că-s mai ieftine; palinca ai terminat-o din prima seară). Gata cu bănuţii, s-a evaporat şi sponsorizarea asta. Fir-aţi ai dreacu’ cu melcii voştri, na c-am bifat şi Coasta de Azur!

text publicat în Ghidul Călătoriilor de Vară, Academia Cațavencu 2009

Ctitoriile: pădurea MNAC

Casa Poporului. Poreclită şi “Palatul Parlamentului”, deşi lumea o ştie după nume, nu după poreclă. Pentru bucureşteni, ea e simbolul Ceauşimei. Pentru cetăţenii din alte oraşe, ea e simbolul Bucureştiului. Pentru lumea întreagă, ea e simbolul României: cel mai vizibil lucru făcut de români vreodată. Bonjour, tristesse!

Ca şi alte ctitorii lăsate în paragină, şi Casa Poporului e făcută dintr-o piatră alb-gălbuie (de Ruşchiţa?!) şi-i înconjurată c-un gard ţeapăn, care-nchide un fel de curte plină de bălării. Acum, şi curtea asta e la nivelul ctitoriilor: şi Biblioteca Naţională, şi Academia, şi Casa Radio (la asta se lucrează, totuşi), desigur şi Casa Poporului au în jur nişte spaţii imense, nişte maidane în care sus-numitele bălării au crescut mari, devenind între timp adevărate zăvoaie, desişuri, pădurici… păduri! Alcatuite mai mult din plopi, cenuşeri şi oţetari, i-adevărat, da’ ce, aştia nu-s şi ei copaci? Ce, nu vedem pădurea din cauza oţetarilor?!

Cea mai bună privelişte asupra pădurii Casei Poporului o ai de pe terasa MNAC.

Ca să ajungi la MNAC – Muzeul Naţional de Artă Contemporană – ai de mers pe jos destul de mult, dacă nu vii cu maşina proprie. Dar fi şi păcat să vii cu maşina, veţi vedea de ce…

Intri în incinta Casei prin Calea 13 Septembrie şi îl întrebi pe poliţistul de la poartă cam pe unde vine muzeul, că de văzut nu se vede nimic, afară de masa strivitoare a monumentului megalitic. Ajungi în final la intrarea în muzeu, care intrare arată superb, încadrată de două lifturi exterioare ce rup linia penibilă a arhitecturii Casei. Intri, te laşi verificat mai abitir ca la aeroport, urci apoi cu liftul până la ultimul etaj, unde ai aflat c-ar fi, zice-se, o terasă.

Terasa MNAC e unul dintre puţinele locuri plăcute din oraşul ăsta nefericit. Priveliştea e remarcabilă, berea convenabilă, liniştea incredibilă, iar barmanul are blugii suflecaţi şi e desculţ; în mare, atmosfera îţi aduce aminte de Vama Veche de prin 1993, la belle époque. De pe terasă vezi tot câmpul care se întinde în curtea Casei Poporului, cu păduricea în dreapta, un teren de tenis pitulat într-o margine a ei, şi c-o altă măgăoaie ceauşistă în fundal, dincolo de zidul de incintă. Într-un oraş în care preţul terenului a ajuns la sume aberante, e parcă din alt film maidanul uriaş, acoperit cu iarbă viguroasă, sălbaticită de la ultimele ploi, şi padurea care îl acoperă pe mai mult de o treime.

Priveliştea e răcoritoare, dar mai răcoritoare e berea, care se duce încet-încet spre stomac şi de acolo spre toate părţile. Răsfoieşti materialele de prezentare ale muzeului şi afli ceea ce nici cu gândul nu gândeai, şi anume că înfiinţarea lui a fost o decizie a guvernului Năstase! Nu mai înţelegi nimic, aşa că te retragi în mod demn (sau aproape demn, mă rog…) de pe terasă şi începi vizitarea.

MNAC e un succes. E altfel, e ciudat, e diferit, e mare, e în primul rand o colecţie de idei, nu o colecţie de obiecte. Prima impresie ar fi că-i gol; a doua impresie e că-i un mare gol în capul tău, de nu înţelegi nimica. Pe urma încep, vag, câteva pâlpâiri, parcă-parcă ai începe să deprinzi câte ceva din mesajele artiştilor: îl vezi pe Nea Nicu într-o căruţă, pupându-se cu Kim Ir Sen; un tânăr ce cântă la pian, în mijlocul unei turme de elefanţi africani; afli că Leonardo da Vinci avea un vecin, pictor şi ăla; mai afli că acolo unde te afli tu ar putea fi un loc de mare importanţă istorică; un tablou impresionant cu un oraş devastat (Varşovia, poate), ce-ţi aduce aminte de neverosimilul cincinal (‘84 – ’89) în care oraşul tău a fost distrus şi reconstruit, într-un “stil” nemaivăzut (zis de bucureşteni “ceauşima”, nume inspirat din “Hiroshima”, probabil). 

După care iar nimereşti într-o sală-n care rămâi cu gura căscată: un grup statuar, profesor si elevi. Profesorul are capul de balon şi le arată elevilor arta corectă a sinuciderii, prin înţeparea balonului cu acul. Pe cât te uiţi mai mult, pe atât înţelegi mai puţin – se pare că percepţia ta asupra artei contemporane aparţine mai degrabă paradigmei jupândumitrachiene, “E scris adânc!”.

Aproape de ieşire, ajungi până la urmă şi în faţa unui exponat mai pe mintea ta: un poster alb-negru, cu un schelete care iese voios dintr-un tort şi strigă “Happy Deathday!”.

Ei, aşa mai vii de-acasă!

text publicat în Ghidul Călătoriilor de Vară, Academia Cațavencu 2009

p.s. pe locul ”pădurii MNAC”, descrisă aici, se ridică acum Catedrala Mântuirii Neamului. Am să urc și o poză actuală a șantierului, cât de curând!

Payak, Arbanasi

De când cu scălămbăielile bufonului de Tsipras, trăiesc într-o presiune teribilă: e ca și cum aș fi închis într-o budă rurală împreună cu un roi de viespi. Când stă omul pe budă, vrea să-i fie bine, dar mie ce bine să-mi fie, cu toate viespile alea pe capul meu! Pe cap și mai ales pe alte părți... domnule, este nenorocire!

Ce se-ntâmplă: mi se-ntorc amicii de prin concediile lor de middle class, din Grecia, adică, și dau în mine ca-ntr-un sac de box. Nu e zi să nu sune telefonul de zece-douăzeci de ori și să fiu somat (”Scrie, bă, că e bine-n Grecia, că nu-i nicio criză!”), amenințat cu moartea (”Mihai, dac-ai știi cât ne-am distrat!”), ba chiar lovit cu copiii mici (”A zis mami să-ți zic c-a fost foa’te f’umos și am mâncat bun-bun și tati s-a-mbătat ca po’cul”). Sincer, nu înțeleg ce le-a cășunat la toți pe mine! De ce nu scriu singuri ce bine-i la greci, dacă s-a umflat orezu-n ei și vor să-ndrepte lumea cu umărul; sau de ce nu se duc cu miloaga la Grig Bute, că el a fost p-acolo și-a văzut ce și cum! Pe mine m-a durut în cot de Tsipras și de-alți măscărici (era unul care umbla ras în cap și tras în geacă de motor… ăla era primejdie!), m-am uitat la televizor când am avut timp și mi-am văzut de treabă. Eu nu-s nici clasa mijlocie, să frec menta prin insule, și nici activistă de stânga, să salvez balenele, câinii vagabonzi, Pata Rât și pensiile sărmanului popor grec. Treaba lui, pe mine să mă lăsați în pace!

Când am de mers spre sud (rar! Cât mai rar…), trec frumușel Dunărea la Giurgiu și o țin întins până la Arbanasi, lângă Veliko Târnovo: 176 km, două ore și 46 de minute (am căutat pe Google Maps, dar fac mai mult, că stau și la frontieră… dacă nu suntem în Schengen! Ghinion). Acolo îmi iau cazare, mă duc și mănânc de prânz la Payak, la grădina de vară, apoi mă culc de-amiaz, să-mi priască. Seara mă urnesc cu greu, fac o plimbare, iar cina o iau tot la Payak, dar la mehană de data asta; mă-ndop până plesnesc, beau Mavrud bulgăresc până mă fac tanc și aia e. Grecia-mi trebuie mie?!

Arbanasi e o frumusețe. Un sat tradițional, dar nu mâncat de sărăcie, ci foarte prosper (pentru standardele timpului, secolul XVIII), plin de expați români, boieri brâncoveni, ghiculești, văcărești, mă rog, toată gașca; aia e fost epoca lui de glorie. Pe urmă s-a ales praful. Pe vremea lui Jivkov, însă, au dat nemții niște bani (tot ei, tot nemții!) și satul a fost reconstruit cu migală și pricepere, să arate ca-n urmă cu două sute de ani, iar după comuniști a venit mafia, care a cumpărat tot (pe bune sau cu japca, nu știu). Evident, mafioții n-au avut habar să facă turism (”industria ospitalității”, cum se zice acum), așa că, treptat, afacerile au fost preluate de oameni serioși, care-au făcut din Arbansi ce este acum: o perlă. Plus că există și-un bonus: este românifree!  Încă.

text publicat în numărul 30/2015 al revistei Cațavencii

Il Campano, Pisa

”Și n-ai căzut din turn? Uă-hă-hă-hă-hă!”, aud de fiecare dată când spun c-am fost la Pisa. Intelocutorul meu, ne-a-pă-rat un român verde, râde singur în hohote de indelebila lui glumă, în timp ce eu cad pe jos, ca evreul din bancuri, și mă jeluiesc iar, și iar, și iar, și iar, c-am avut ghinionul să mă nasc într-un popor atât de tâmpit. Ieremiadele mele se referă doar la sus-menționatul ghinion, dar ceea ce mă albăstrește de furie este pretenția națională a românilor cum c-ar avea umor, cum că ”Românul știe de glumă, domnule”. Asta chiar că-ntrece orice limită a tupeului!

Pe urmă, după ce stau și mă calmez, încep să mă gândesc. Așa, molcom, ardelenește: indiferent de cultură, limbă sau religie, care sunt singurii oameni din lume complet lipsiți de orice urmă de simț al umorului? Copiii, evident. Habar n-am de vârsta la care încep să învețe ce e ăla, dar nici nu mă interesează, pentru că altceva mă interesează: cine altcineva? N-am vrut să mă iau după răspunsurile tradiționale (nemții, ungurii, japonezii etc), ci m-am uitat prin niște cărți, care toate spun același lucru: țăranii. Cică țăranii ar fi cel mai impermeabil grup social, singurul pe ”limba” căruia Mark Twain rămâne total intraductibil. Intuitiv, știu că teoria este adevărată, din moment ce eu sunt de la țară și-s unicul din redacție la ale cărui texte nu râde nimeni de la corectură (despre cititori nu mă pronunț, că nu-s de față când își citește fiecare revista).

Aș dori să îmi adaug modesta contribuție la teoria din cărți, c-o povestioară din Pisa. Seară, martie, burnițează, eu stau la masă în Il Campano (un restăurănțel de familie, o nebunie) și consum Chianti la carafă (8 euro cea mică, 15 euro cea de-un litru). La o masă în spatele meu, un cuplu de români (nu-i văd, doar îi aud vorbind). El, după voce, e destul de beat și-i spune ei următorul banc de pe vremuri: ”Cică după ce-i vinde pe evrei și pe sași, Ceaușescu se gândește să-i vândă și pe unguri; dar cin’ să-i cumpere, că Ungaria n-are valută! Anunță că-i scoate la mezat. Când aude una ca asta, Tȍkés se face foc și pară, se duce la el și-i zice că pe unguri îi cumpără Dumnezeu personal, dar pentru asta Ceaușescu tre’ să facă o minune. Bun. Îi convoacă Ceașcă pe securiști, le trasează sarcină, ăștia pun la bătaie toată tehnica din dotare, și ce să vezi? Ceaușescu merge pe apă! Tȍkés se cacă pe el când vede minunea, dar apare Sfântul Petre și-l ia deoparte: «Păi bine, mă, tocma’ pe prostul ăsta vrei tu să-l bagi în gheșeft cu bunul Dumnezeu? Nu vezi că ăsta nu știe nici măcar să-noate?!»”. 

Am așteptat râsul doamnei. Care n-a râs deloc, ci a răspuns printre dinți: ”Ce, iar te-a sunat parașuta de Ilona? Cred că noi doi trebuie să discutăm foarte serios!”.

text publicat în numărul 28/2015 al revistei Cațavencii

La Bodeguita, Livorno

Se spune că Toscana e cea mai frumoasă provincie din Europa, iar Livorno e cel mai urât oraș din Toscana. Nu este adevărat! Eu vin pe partea aialantă și spun că Livorno este singurul oraș viu într-o provincie plină de mortăciuni. Superbe, turistice, colcăind de artă, cultură și istorie, nu zic, dar tot mortăciuni sunt orașele toscane, până la urmă: ce altă muncă au florentinii sau sienezii, în afară de a-i pupa în fund pe turiști?! De acord, ies bani grei din asta, dar poate că omul e calificat pentru industrie sau pentru construcții. Ce să facă un muncitor de modă veche într-un muzeu intangibil, cum e întreaga Toscană?

Cu excepția orașului portuar Livorno. Acolo, da, am respirat și eu! Mi-am regăsit originea și clasa, după atâta Renaștere, monumente, capodopere, maeștri, cultură și alte expirăciuni: am văzut oameni beți, căutând scandal seara; șomeri fără dinți, cinstind una mică pe la colțuri; cocalari tineri de tot, plecați la agățat pe motoreta cumpărată din primul salariu; marinari coborâți de pe vas, cu chef de uscat; estici cu salopetele murdare de var, á la Celentano; and last but not the least, prostituate amărâte, d-alea de periferie, cu totul altceva decât figurantele din Florența, care au și tupeul să-ți zică-n față că ele nu-s la produs, ci studente ieșite seara în oraș!

Livorno e un oraș al oamenilor care muncesc, da, dar se și distrează. Turiști sunt puțini și fără fițe, iar de găsit, îi găsești în cartierul Veneția (sau La Venezia, sau Nuova Venezia, sau Piccola Venezia, depinde pe cine întrebi), care-i plin de cârciumioare foarte simpatice. Foarte! Nu se prea întâmplă în Italia (nu știu de ce), dar în Veneția asta mică din Livorno se adună la distracție și localnicii, și turiștii, și marinarii, fără niciun fel de bisericuțe. Sincer, mie mi-a plăcut. Bine, a fost și singurul loc din toată Toscana unde am luat gura de pe vin și am stat pe bere toată seara, de m-am simțit aproape ca în Europa...

Bref, mica Veneție e un cartier în nordul centrului istoric din Livorno, cuprinsă (aproximativ) între Fortezza Vecchia și Fortezza Nuova (astea erau niște fortificații anti-pirați, pe vremuri). Sunt câteva canale, care put mai puțin decât alea din adevărata Veneție, și câteva zeci de cârciumi, unde se bea sensibil mai ieftin decât în alte părți. Am stat în La Bodeguita, am băut Peroni și-am mâncat o chestie lipsită de gust, numită ”paste de primăvară” (?!). N-a contat, că nu pentru mâncare eram acolo, ci pentru atmosferă. Și atmosfera a corespuns pe deplin. Nu pot să dau amănunte, că-s om însurat, dar vin și zic: da!

text publicat în numărul 26/2015 al revistei Cațavencii

Nonna Gina, Siena

Să reluăm un pic conceptul de bază al acestei rubrici, și anume acela de ”recomandare”. Adică, OK, faci turism, muzee, alea-alea, bife, must-do-uri, dar vrei și-un strop de culoare locală, măcar într-o singură seară (oricum, e-o concesie pe care nevastă-ta o acceptă greu!). Dacă ăsta-i motivul pentru care decupezi uneori colțul din dreapta-sus al paginii 20, îl împăturești și-l pui în portofel, admit că te-am cam dezamăgit în ultima vreme. Mea culpa!

După părerea mea, italienii sunt le fel de neica-nimeni ca și românii, adică excesiv de lăudăroși și sectariști, dar teoria zice că trebuie să-i iubim obligatoriu, că-s rude, cică. E adevărat că-s prietenoși cât cuprinde, până află că vii din România. După aia se sucesc imediat. Tu poți să-i iubești pe ei până nu mai poți, dar șmecheria e să-i faci să te iubească ei pe tine (”You can lead a horse to water, but you can't make it drink”); abia atunci te numești băiat deștept!

Eu nu mă numesc, pentru că nici nu sunt, iar în Siena am aplicat tehnica (falimentară) a întrebatului la recepție (”Unde merg sienezii când vor să mănânce bine și ieftin, așa, ca la mama acasă?”). Mârlanul de recepționer m-a trimis la o chestie atât de fiță, încât nu numai că n-am găsit locuri, dar n-am putut nici măcar să-mi fac rezervare pentru seara următoare (”Nu știu... să mai vedem... noi avem clienții noștri... e posibil să se anunțe pe neașteptate, și-atunci ce facem, vă ridicăm de la masă, molfăind?”). 

L-am dat dracului de șef de sală și-am plecat brambura pe străzi, pe principiul ”Oi găsi eu ceva, cât timp am cu ce plăti!”. Era noapte, dar senin și frumos, iar într-un loc, mai la dos, dau peste un bătrânel care tocmai descuia o cârciumă. Îl întreb dacă aia e cârciumă (era în beznă, nu se vedea nimic). Nenea nu-mi răspunde, intră și aprinde firma luminoasă de-afară, pe care scria clar ”Osteria” (știe oricine ce-nseamnă!). Îl întreb dacă dă și de mâncare. Aprobă pozitiv. ”Cam în cât timp vine bucătarul, că mie mi-e cam fomiță... sunt ușor hămesit!”. Nenea îmi face semn că el e bucătarul și că să nu mă stresez, să beau vinul casei și să aștept acolo la masă, că mă rezolvă. A avut dreptate: am dat gata o carafă mică de Montepulciano și m-am repezit ca disperatul la farfurie, când mi-a adus mâncarea (cam într-un sfert de oră). Am avut senzația aia, pe care n-o prea mai ai după 40 de ani, că ”În viața mea n-am mâncat ceva mai bun!”. Am mai cerut o porție și l-am întrebat cum se numește felul ăsta nemaipomenit; nenea mi-a adus meniul și mi-a arătat cu degetul pe listă, unde scria pappardelle con lepre.

L-am întrebat de ce nu vorbește. Mi-a explicat tot prin semne, dar n-am înțeles. Poate că Nonna Gina o fi nevastă-sa și i-o fi tăiat limba. Eu de unde să știu?!

text publicat în numărul 25/2015 al revistei Cațavencii

Vernaccia, San Gimignano

Trebuie să spun de la început că muzeul ăsta e chiar simpatic, pentru simplul fapt că e singurul muzeu cunoscut de mine unde se bea. Bine, poți să bei oriunde, dacă ești suficient de disperat să iei cu tine flask-ul peste tot, dar nu despre asta-i vorba; ”Vernaccia” este un soi străvechi de vin toscan, așa că are parte de propriul lui muzeu, unde, evident, îl și deguști (ar fi și culmea să te țină pe uscat!). Muzeul e în orășelul San Gimignano, undeva în Toscana, cam între Castelfiorentino și Casole d’Elsa (despre Casole, altă dată); adresa e Via della Rocca (numărul nu știu cât), într-o clădire renovată foarte meseriaș (Villa della Rocca di Montestaffoli). Nu vă bateți capul cu d-astea, aplicați metoda mea: am întrebat ”Museo... ?” și am făcut semnul internațional al băutorilor (”gâl-gâl-gâl”), suficient de convingător pentru ca o localnică să iasă din gelaterie și să mă ducă de mânecă până la poartă. I-am mulțumit seniorial, să nu se prindă că-s român (”Spasiba, dușecika!”) și m-am băgat înăuntru, că nu-i cu taxă.

Muzeul e pe bază de donații, deci eu personal n-am donat nimic (ceea ce nu este frumos), mi-am zis c-oi dona la ieșire, dacă-mi place Vernaccia ăsta al lor (și dacă mai țin minte). De ținut minte, am ținut, dar vinul nu mi-a plăcut deloc (o acritură!), așa că nu le-am donat nimic. Plus că mi-au și dat foarte puțin, cică ”de gust”. Să fie la ei, acolo, eu gust băutura în alte cantități, nu așa, ca rândunica!

Pe de altă parte, San Gimignano mi-a plăcut, ce să zic. Șmecheria e că nu-i un oraș adevărat, e-o făcătură pentru turiști, dar o făcătură renovată cu stil (respect!). Zice-se că prin Evul Mediu, locuitorii s-au îmbogățit ca porcii de pe urma pelerinilor care mergeau la Roma, să pupe papucul papei, pe așa-numitul ”drum al francezilor” (Via Francigena). Ajungeau pelerinii obosiți morți la ei în oraș, iar sangimignezii îi îmbătau muci cu Vernaccia și le luau toți bănișorii, iar dacă făcea vreunul gură, îl și cafteau ca la Galați. În câteva secole nu mai știau ce să facă cu banii și se dedulciseră la smardoială, așa că s-au luat la omor între ei: care lua gâtul la cât mai mulți vecini, ăla era cel mai băiat. Ca să scape de briceag, tot cetățeanul cu dare de mână și-a făcut un turn fortificat, în care s-a mutat cu tot familionul și cu câte butoaie de Vernaccia au încăput în pivniță; per total, 72 de turnuri într-un orășel mai mic decât Grădina Botanică din Cotroceni! Și se mai laudă maramureșenii că ei au inventat ”fenomenul Certeze”...

Apropo, în San Gimignano e cea mai bună înghețată din lume, zice-se. Eu n-am gustat, că mă durea măseaua de minte. Și n-aveam flask-ul la mine.

text publicat în numărul 24/2015 al revistei Cațavencii

La hotel, Nukus

Pregătisem un text superb, estival, despre un loc secret unde să-ți duci gagica (San Gimignano, ceva rar, undeva în Toscana), dar mă văd silit să-l amân pentru altă dată: Dodel a trecut prin România și m-a scos la bere.

Trebuie să știți că Dodel este singurul milionar în euro pe care-l cunosc, iar din acest motiv am mare respect pentru tot ce povestește, dar nu mare încredere; el e om de vânzări. Și cum aș putea crede un om de vânzări?!

Ei bine, Dodel, parizianul, vânzătorul de utilaj petrolier franțuzesc, s-a întors dintr-un business trip și-a făcut un popas în București, în urma căruia m-am ales c-un beer trip (și c-un scandal acasă, dar ăla-i separat). Am trecut peste jignitoarea formulă de invitație (”Am drag de tine, săracule: când te văd așa atârnător, mă gândesc cum ajungeam și eu de nu plecam la timp din țară”), am băut beri pe banii lui Dodel și am deschis larg pavilioanele ambelor urechi, pentru a absorbi următoarele:

”În Kazahstan e bine, e foarte bine, și-așa o să fie multă vreme de-acum încolo, cum a fost și pân-acum. Dar de data asta m-au invitat și ăi din Uzbekistan. M-am dus, îți dai seama, c-așa merg lucrurile; la ei n-am vândut niciodată nimic, că n-au petrol exploatabil, și chiar dac-ar avea, n-au infrastructură, n-au nimic, sunt praf. M-au plimbat, m-au pupat în cur, mi-au trimis femei în cameră, mă rog, ca de obicei, dar tot nu-mi spuneau despre ce e vorba. I-am luat din scurt și fii atent: a reieșit că vorbeau și nu prea vorbeau în numele ”centrului” (țentr), ci cumva în numele lor propriu, de autonomiști. Am plecat cu avionul din Tașkent la Nukus, să văd despre ce e vorba. Imediat s-au relaxat băieții! Erau acasă. Adică semi-țara aia lor, Karakalpakstanul, e parte din Uzbekistan, dar cu statut de autonomie foarte largă. Ar vrea să secesioneze, normal, da’ le e peste mână, că-s săraci lipiți și plini de boli, c-acolo se testau bombele bacteriologice pe vremea comunismului: ciumă, lepră, holeră, antrax… gingășii. N-au nici măcar apă, că Aralul a secat, a rămas nimic, i-e și nopții scârbă să cadă peste Karakalpakstan. Da’ dac-ar găsi petrol, s-ar face și ei oameni, ar secesiona cu ajutor rusesc și aia e. De-asta mă lingușeau pe mine, ca să le fac eu lobby la aștia cu explorările. I-am băgat în pizda mă-sii. Belea îmi treb’e mie?”. 

Mă gândeam cum s-ar putea vinde Karakalpakstanul ca destinație turistică; l-am întrebat pe Dodel ce-a băut. Mi-a zis că nu bea niciodată la business. Știe doar unde-a mâncat, la restaurantul hotelului (singurul din Nukus), dar – fatalitate! – a uitat cum se numește hotelul.

text publicat în numărul 23/2015 al revistei Cațavencii

Daimon, București

N-aveam ce căuta la Daimon (berea este caldă, serviciul - lent, prețurile sunt enorme, meniu-i sărăcuț), dar m-au luat pe sus foștii colegi de liceu: hai, că se fac 25 de ani, cum să nu vii?! M-am dus, lipsit de orice entuziasm (nu-mi place deloc să-mi amintească cineva de trecerea timpului), și nu m-am ales cu nimic, în afară de-acest text. De care n-am niciun motiv să fiu mândru!

M-am așezat într-un colț, mai la fereală, și m-am pus pe ascultat, ca omul care n-are nimic special de spus. Am constatat repede, foarte repede, că femeile vorbeau ca femeile și bărbații vorbeau ca femeile, ceea ce mi s-a părut cam ciudat. Știți cum vorbesc femeile: ”Eu... mie... îmi... soțul meu... cățelul, copilul, pisica etc”, detalii profund plictisitoare dintr-un etern univers casnic ce n-are cum să intereseze, un fel de pagină Facebook făcută din cuvinte (dar ajutată și cu imagini din telefonul mobil, ”Uite-o și pe Nectaria, prințesa lu’ mămica!”). Nimic nou, până aici. Nou era faptul că bărbații vorbeau exact la fel, ce-i drept nu chiar atât de repede, dar cu-aceeași plajă de subiecte. Mi-am băgat capu-ntre urechi, am băut cu forță bere după bere și m-am întrebat: ”De ce?”.

Primul răspuns care mi-a venit în minte e că foștii mei colegi nu-s consumatori. Numai niște consumatori veritabili se pot concentra juma’ de noapte pe subiecte ca ”Cine-i mai șmecher pe Siria, Khalid al-Walid ăl de-atunci sau Bakr al-Baghdadi ăsta de-acum?” sau ”Care-s mai înalți, Tatra sau Alpii Australieni?”; un om obișnuit, un neconsumator, nu vede cu ce-l privește pe el personal o chestie de-asta și se-ntoarce spre ce știe el mai bine, adică spre propria persoană. 

Al doilea răspuns a fost mult mai perfid: ”Ăștia-s băieți crescuți de mame!”. Și ce subiecte de interes ar putea să preia fiii de la mame, afară de ”Cine s-a certat cu cine” și ”A făcut copilul caca?”, chestii d-astea de interes personal imediat, sau, cum ar zice Konrad Lorenz (dar n-a zis!), preocupări din interiorul peșterii. Bărbații aveau alte priorități, preocupări de exterior: nu știau de unde apare următoarea pradă sau următorul prădător, așa că erau atenți la orice, îi interesa totul, nu existau mofturi ca ”Și ce mă interesează pe mine viața sexuală la rinocerul lânos?!”, că nu era de joacă, imediat te făcea rinocerul capră, sau mai rău, dacă nu-i plăcea cum te uiți la rinoceroaică fix când era în rut.

Da, îmi construisem o teorie pe cinste, eram foarte încântat de ea; din păcate, ajunsesem la a zecea bere, tot construind, și m-am apucat să-mi debitez teoria cu voce tare. Nu m-a ascultat nimeni, ceea ce-a fost cu noroc, că mi-o luam și după ceafă (”Adică ne faci mămăligi!”), dar norocul mi l-am stricat singur, când m-am împleticit până la cea mai blondă fostă colegă, ca să-i explic cum e cu peștera. M-a trimis la pădure. Cică să i-o spun la-ntâlnirea de 50 de ani.

text publicat în numărul 22/2015 al revistei Cațavencii

Nerone, Florența

Există sfaturi pe care le uiți (majoritatea) și sfaturi pe care nu le poți uita niciodată, atât de tâmpite sunt. Iată un exemplu: ”Știi ce fac eu când sunt depresată, puiule? Îmi dau singură o veste bună!”. Precizez, deși este futil, că am citat-o pe numita Luminița, din îndepărtata mea tinerețe, iar ”puiul” citat eram chiar eu (mă rog, acum un sfert de secol, sau pe-aproape).

Pentru că-mi merge atât de rău în ultimul timp, am decis să urmez inubliabilul sfat și să-mi dau o veste bună. Ca să echilibrez lucrurile, voi însoți vestea bună pentru mine de o veste proastă pentru voi, cititorii. Iată vestea bună: cârciuma Nerone din Florența este cel mai frumos loc în care-am eu consumat alcool, în acest ultim sfert de secol, și-mi voi aminti întotdeauna cu emoție și cu oftat de locul ăla. Vestea proastă e că nu vreau români acolo, să-mi strice mie ploile, așa că nu dau niciun fel de recomandare despre cum se ajunge la Nerone. Da, exact. Sunteți români, deci potențiali agenți ai distrugerii și întinării, deci țineți-vă departe de tot ce e venust și pur pe această lume. Am zis!

Apropo, asta cu ” venust și pur” nu este a mea, e-a lui Caragiale Jr. Dar nu contează, esențial e vă intre-n cap că n-aveți ce căuta la Nerone, sau, cel puțin, dacă ajungeți acolo (știe Dumnezeu cum!), să vorbiți măcar într-o limbă mai de Doamne-ajută, că și-așa mi-e rușine de mor după ce trec de Nădlac.

Închid paranteza. Povestea mea e simplă: mă rătăcisem prin Florența, eram ud după o ploicică, flămând și înghețat (martie!). Nevastă-mea mă cicălea la foc automat, c-o dor picioarele, c-o să murim degerați ca la Stalingrad, c-o să ne mănânce canibalii etc (cunoașteți repertoriul femeii române, e neschimbat de la Doamna Oltea încoace: ”Du-te tu acolo dacă ești nebun, eu stau încuiată-n casă, unde-i cald și bine”). Fatalitate! Ora târzie, totul închis. Harta uitată la hotel, telefoanele descărcate, nu mă puteam orienta nicicum, aveam și cădere de glicemie (de ea nici nu mai zic). 

Atunci, în acea clipă magică-n care se salvează (sau nu) destine, am dat colțul. Adică am avut o sclipire de geniu cum numai Alexandru, Cezar, Napoleon și Gâlcă au mai avut la vremea lor, și-am cotirlit-o pe-o stradelă dubioasă, unde am văzut Poarta (The Gate): ”Nerone. Trattoria. Pizzeria. Nel 1943”. Am intrat, am consumat, am nemurit timp de două ore florentine, d-alea de amintirea cărora te-agăți când dai de greu. Asta e tot.

text publicat în numărul 21/2015 al revistei Cațavencii

La Caru cu Bere, Greci

Mă jur cu cerul și pământul că n-am ajuns la Greci ca să mă-nfund într-o cârciumă! Nici poveste. Pur și simplu, așa s-a nimerit. Dar s-o iau cu-nceputul.

La Greci poți s-ajungi fie pe la Brăila, unde treci Dunărea cu bacul spre orașul Măcin (dar trebuie să te grăbești, că cică-n 10 sau 20 de ani o să facă Guvernul pod peste Dunăre, deci pa și pusi bac!), fie pe la Cernavodă, după care să mergi spre nord, în lungul apei, prin sate: Seimeni, Dunărea, Capidava, Topalu, Tichilești, Horia, Cloșca, intersecția cu drumul 22 A, Gârliciu, Dăieni, Ostrov, Peceneaga, Traian... Greci. E mai scurt pe la Brăila, dar mai frumos pe la Cernavodă; în plus, Capidava nu e tocmai-tocmai sat, e de fapt sit arheologic în jurul căruia s-a-nfiripat un cătun și-un loc de grătar vestit, că-i chiar pe pajiște, pe Dunărea Veche. Dai la pește și-nvârți la mic, române, te simți bine!

Am coborât din mașină în Greci, ne-am firitisit cu Nea Ion, gazda noastră tradițională (care mai și știe tot ce mișcă), apoi care ne-am dus la magazin, după bere. Surpriză! Nu numai c-am putut plăti cu cardul (la țară!), dar pe străduță erau două magazine, două bancomate, o fabrică, o piață ”agroalimentară” și trei cârciumi. Plus monumentul obligatoriu, ăla cu vulturul în vârf și placa memorială de la bază, care acum e de găsit în orice sat (cred c-a fost primul lucru pe care l-au făcut toți primarii). Bine, străduța era neasfaltată, nu zic, dar pavată cu piatră cubică; tot e ceva. Dar poanta mare era cu alea trei cârciumi: lasă că erau trei, lasă că decorate cu tentative de fițe hipsterești (butoaie, leduri, separeuri de papură uscată etc), dar erau pline de... corporatiști! Am căzut direct în cur. Corporatiști în Greci?! Păi ce facem aici, ne batem joc, mamaioțim toată Dobrogea? Eram stupefiat. I-am trimis pe băieți cu berea către curtea lui Nea Ion, iar eu am intrat în prima locandă (”La Caru cu Bere”, câtă modestie!), simțeam că-i rost de-un subiect. Nici n-apuc să-nghit primii 400 de mililitri din prima butelie (de sticlă, nu de plastic!), că-mi sare de gât o blondă: ”Mihai, Mihai!”; m-am înecat, mi-au dat lacrimile, a trebuit să fiu bătut pe spate de alți consumatori. Era Diana, o corporatistă propovăduitoare de downshifting, de care auzisem ultima oară c-ar fi prin Bhutan sau Sikkim, ceva de genul. ”A, nu”, mi-a explicat, ”m-am întors, că mi s-a terminat anul sabatic”. O-ntreb ce caută în Greci. ”Sunt arbitră. Mâine e maratonul Măcin. Îți dai seama!”.

Da, mi-am dat seama. Că-s pe dinafară și că-n revistă ar trebui să scrie ziariști tineri și la curent cu mersul, nu depășiți ca mine, până și de crâșmarii din Greci.

text publicat în numărul 20/2015 al revistei Cațavencii

Cocoșul de Aur, Târgu Mureș

Pentru a putea înțelege bucuria paradoxală care a cuprins întreaga țară după meciul de fotbal de miercurea trecută, de pe Arena Națională din București, trebuie să mergeți la fostul restaurant Cocoșul de Aur din Târgu Mureș. Paradoxală, pentru că echipa învinsă e singura care-a făcut cunoscută România în lume, din punct de vedere fotbalistic; bucurie, pentru că n-a fost suflet de om să nu-și destupe și-a cincea bere, în minutul 93, pe motiv că ”și-au luat-o scârbele de bucureșteni”. Nu spun nimic nou pentru cei care-au făcut armata, ei știu prea bine fenomenul, l-au aflat din prima zi de cazarmă (”A, ești șmecher de București! Ia bagă sectoare!”), dar pentru generațiile care au venit în urmă, antibucureștenismul poate fi încă pricină de uimire. Să nu mai fie.

Nu știu unde-au sărbătorit târg-mureșenii victoria din 29 aprilie, dar eu m-aș fi dus ață la Cocoșul de Aur (pe strada Călărașilor, chiar lângă podul de peste canal), mi-aș fi atârnat de gât un carton cu ”Sunt bucureștean” și-aș fi așteptat să iau bătaie, mulțumind lui Dumnezeu că scap doar cu atât. Ca să nu rămâneți nedumeriți, iată povestea: clădirea în care-a fost Cocoșul fusese ridicată în vremea imperiului, de către un fabricant de bere (un fel de Dumitru Bragadiru local), iar pe timpul ”comunismului bun” (1964 – 1974, să zicem), a devenit restaurantul Cocoșul de Aur, mândria orașului. 

Iată ce mi-a povestit Feri, chelnerul de la Laci Csarba: ”Eu nu-s de aici, sunt ungur din Petroșani, când am venit vorbeam cu accent tare rău, toți râdeau de mine, dar m-am învățat (râde). Eu așa am apucat Cocoșul, o ruină, cum îl vedeți acum, dar mi-au povestit chelnerii bătrâni de la care-am învățat meserie: mă băiatule, ziceau, n-a existat în orașul ăsta și-n tot Ardealul loc mai prima decât Cocoșul de Aur, la vremea lui! Ce mese, ce oameni, ce oaspeți veneau, ce bani ieșeau... păi, ca s-ajungi chelner acolo, trebuia să te bage prim-secretarul pe județ, el personal! Acum... vezi și tu ce-a rămas. După Revoluție, au venit bucureștenii”. Într-adevăr, pe un banner uriaș, plantat pe spațiul public, se poate citi: ”Această clădire NU aparține orașului!!! Proprietar este Romarta S.A. București”. Dincolo de banner e gardul (din același film, din Art Nouveau), și clădirea, în starea în care dezvoltatorii au lăsat toate imobilele de patrimoniu pe care-au pus mâna: geamuri sparte, podele smulse, tencuială căzută, trepte ciobite. Pe acoperiș a supraviețuit ca prin minune un decor de fontă cu anul construirii: 1897. N-am cum să fiu sigur, dar cred c-atunci oamenii nu beau doar ca să se-mbete cât mai repede, ci știau savura cu stil. Alte vremuri!

text publicat în numărul 19/2015 al revistei Cațavencii

La Ivanca, Hârseni

La fel ca milioane de oameni de prin partea asta a lumii, și eu sunt obsedat de mici schimbări, ceea ce e foarte simplu de înțeles: neavând parte de schimbări mari, încerc să mă mulțumesc cu cele mici. Inutil să precizez că mă refer la schimbările în bine! Care nu sunt puține, doar că trebuie vânate cu răbdare, dacă vreau să mă bucur de ele: s-a mai asfaltat o stradă paradită? Ura, ura! S-a mai renovat o casă veche? Să sărbătorim! S-a mai ”civilizat” un trotuar, prin ridicarea mașinilor etern parcate și blocarea altora cu ”popici” de beton? Să ne veselim! Etc. Ați prins ideea.

O primă întrebare ar fi ce-mi ”iese” mie la treaba asta cu schimbările (nu e o-ntrebare retorică, mi-a fost pusă de multe ori); cinstit vorbind, răspunsul e ”Nimic concret”, dar îmi îmbunătățește starea de spirit, pentru că-mi este mai puțin rușine cu orașul meu (oricine e-n stare să facă clasica comparație Bucarest-Budapest știe despre ce vorbesc!). Bunînțeles, până acum nu mi-a dat prin cap că Bucureștiul nu e România și că, deși se mai cârpește ceva, pe ici pe colo, prin București, în România rurală nu se schimbă nimic, niciodată.

A trebuit să merg duminica trecută într-un sat din comuna Hârseni, undeva pe lângă Făgăraș, și pentru că era foarte frig afară am intrat în ceea ce se numea ”Bar Sătesc” pe vremea mea (acum se spune ”Café Bar”, dar știți cum e... înăuntru-i leopardul). M-a izbit de la bun început mirosul. Parcă nu trecuseră 35 de ani, parcă eram iar copil la mine-n sat, trimis după țigări ”Amiral” la bar, lovit peste nări de cum pășeam înăuntru de acel miros al cârciumii rurale: sudoare veche, picioare nespălate în cizme de cauciuc, fum stătut de țigară, băutură proastă, acră, ieftină, trezită. Consumatori matinali cu ochi tulburi, așteptând un motiv de scandal. Podea de scândură, frecată cu gaz, pe care se scuipă și se șterge scuipatul cu talpa. Plus încă ceva, destul de greu de prins în cuvinte: mirosul sărăciei, al regretului de-a nu fi plecat la timp, al violenței cotidiene, al provizoratului alcoolic (”Încă una și mă duc”). I-am cerut Ivancăi un ceai cu rom, pe post de madlenă, dar n-a ținut figura: ”N-avem decât cafea la pahar”, mi-a zis ea, ”aici lumea nu bea ceai”. Am simțit ironie în ultimul cuvânt, i-am văzut pe consumatorii din jur aprobând satisfăcuți și mi-am dat seama că e-o chestie de minute până să-mi iau bătaie. Am ieșit urgent și mi-am zis, în drum spre București, că orașul meu nu e chiar așa de nașpa, la urma urmei.

text publicat în numărul 17/2015 al revistei Cațavencii