miercuri, 14 iunie 2017

Cafe Central, Budapesta

Toată viața! Toată viața mi-am dorit să mă bage lumea-n seamă: canci. Îl mai știți pe Ion al lui Miai din „Moromeții”? E, exact așa pățesc și eu de când mă știu: „Taci, că ești prost” îmi aud invariabil ori de câte ori deschid și eu pliscul să spun ceva, orice, chiar și „Plouă” sau „Cât e ceasul?”. Nu știu, o fi vreun blestem, că prea e cu ochi și cu sprâncene; de-aia m-am învățat să tac, nu din pitagorism, ci din necesitate: vorbiți voi, mă, că sunteți deștepți în cap!

Acuma, recunosc că dorința aceasta, visarea, cum vreți să-i spuneți, nu era așa simpluță, avea niște schepsisuri cu care m-alesesem după ce-l răscitisem pe Hemingway, ca toți frustrații: adică, „lumea” să fie crema boemei literare pariziene, iar băgatul în seamă să se petreacă undeva pe terasa unui bistro istețel din Montmartre. Pricepeți schema. Eu iau cuvântul, gândesc problema cu voce tare, cad peste soluție, iar toți scriitoreii ăia cad în cap de admirație, chelnerii încremenesc cu tăvile-n brațe, Erik Satie se-ascunde sub canapea etc. Ani în șir am tot visat la fantasmagoria asta în timp ce-mi vedeam de treburi prin Berceni, de era să mă și calce tramvaiul de câteva ori, că traversam aiurea, numai cu măreții de-astea în fața ochilor, nu-mi păsa pe unde merg. Eram Acolo.

Și până la urmă am ajuns acolo, dar acolo nu era Acolo, ba chiar deloc. De fapt, era, dar nu eram eu, că debarasam la mese în loc să mă scald în glorie. Aveam parte de băgare în seamă doar când mai voma câte-un nenorocit și mă striga lumea de pe terasă să vin repede cu mopul; în rest, viteză, Mihăiță, vite, vite!

M-am răzbunat la Budapesta, la Centrál Kávéház, cum îi zic ei cafenelei în limba lor. Am băut Dreher brună („bak”), la 790 de forinți paharul (scump, da, da, scumpuț, dar face!), l-am ascultat pe un maestru interpretând „Fantoma de la Operă” la contrabas, am făcut poze cu interiorul localului, ca ultimul cocalar (mă temeam că iar nu mă crede nimeni c-am fost) și mai ales - atenție, că vine! – am luat cuvântul. Publicul a apreciat intervenția, fără să cadă totuși în delir, ca în reveria povestită mai sus, și a continuat discuția din punctul în care fusese la început (înainte de „intervenție”, adică). Contează mai puțin faptul că publicul era compus doar din Zoltán, nevastă-mea și aia mică, esențial este faptul că în palmares am adăugat înc-o bifă și-am mai scăpat de-o obsesie; de-acum pot să mă-ntorc la oile mele, mi-am ostoit pohta ce-am pohtit: discuție pe teme literare, local european de înaltă ținută, oraș pe de-a-ntregul european. Da.

articol publicat în numărul 19/2017 al revistei Cațavencii

marți, 13 iunie 2017

Prater Residence, Budapesta

Locul: Práter Utca, aproape rău de gura de metrou de la Corvin-negyed, de mallul Corvin Plaza și mai ales de Corvin Köz. Bine, e aproape și de Lidl-ul de la capătul lui Corvin Sétány, dar ăla nu ne interesează, că n-am venit la târguieli.

Dotările: pătuț de bebeluș, scaun de bebeluș, dormitor separat pentru bebeluș (tot eu am dormit acolo până la urmă, ce credeați?!), bucătărie cu frigider, aragaz, chiuvetă, fierbător de cafea și rastel de cuțite. Cuțitele, neascuțite de pe vremea Războiului din 1919 (sau poate tocmai de-aia), bine c-am avut briceagul la mine, ca întotdeauna. Briceagul și frontala – nu plec fără ele nici mort! La „dotări” nu pot să adaug și „bebeluș”, că p-ăla l-am avut de-acasă.

Prețurile: 170 de euro pentru trei nopți. Judece fiecare dacă i se pare mult, dar mie nu mi s-a părut. Ca peste tot pe lumea asta, depinde cu ce compari.

Ambianța: aici e-aici! Zona este extraordinar de interesantă și de tristă în același timp, da, trebuie să vă povestesc. În Corvin Köz a fost unul dintre centrele de rezistență al luptătorilor antisovietici din 1956; spune-se că cinci tancuri (sau autotunuri, că relatările diferă) sovietice ar fi intrat în Corvin Köz, dar de ieșit, n-a mai ieșit niciunul. Nu știu dacă-i adevărat. Ar fi frumos să fie. Oricum, din toată Pesta, cel mai bine s-a bătut Józsefvárosul (cartierul, ca întreg), al doilea după Csepel (care, fiind pe insulă, nu este tehnic nici în Pesta, nici în Buda!). Apropo, în maghiară, „Köz” înseamnă aproximativ „împrejmuire, încercuire”, dar cred că pentru tanchiștii sovietici a însemnat mai degrabă „anfiladă”! Nu mă bucur pentru moartea lor, însă ar fi putut să stea la ei acasă. Pe de altă parte, pe Práter Utca se mai păstrează, la numărul 16, o clădire nerenovată, de secol XIX, cu fațada ciuruită de gloanțe. După cât sunt de adânci urmele, pare să fi fost stropită cu mitraliera Degtiarev, așa, din mersul șenilelor.

Băieții. Cum intri pe Práter Utca dinspre Kisfaludy și dai de un grup statuar de bronz, te oprești locului, trăznit: ce-i cu ăștia, frate? Arată exact ca băieții din strada Pál! Da’ exact-exact, că dacă n-ai ști că nu-s ei, ai jura că-s ei. Și știi care-i poanta? Chiar ei sunt! Exact așa cum ți i-ai imaginat în zecile de citiri, recitiri și răscitiri ale cărții: Nemecsek, Boka, Geréb, joacă bile pe grund, pregătesc războiul cu gașca ălora din Grădina Botanică. Și-apoi mor în ’56. Toți.

articol publicat în numărul 18/2017 al revistei Cațavencii 

Le Buffet Wintergarten, Berlin

Este aproape o crimă să bei bere în mall! Hai, poate că-i prea mult „crimă”, dar erezie tot este: berea este sfântă pentru băutori, iar băutul ei este un ritual, nu o bătaie de joc. Să bei bere într-un mall te descalifică pe veci în ochii comunității de băutori, e ca și cum ai fura sau ai sparge semințe pe stradă, este, pur și simplu, ceva ce nu se face. Sau ca și cum ai folosi berea pe post de șampon, ca femeile. Sigur, nu e imposibil și nici măcar dificil; dar e complet neserios.

Eu am comis-o. Mă dau singur afară din clasă, mă las corigent fără discuții, dar să vedeți cum a fost: aveam de așteptat până termina dumneaei cumpărăturile prin mallul ăla, șopuiala, cum se zice mai nou. „Păi și eu ce fac?”. Ea, de colo: „Te plimbi și tu de colo-colo, te uiți la vitrine, ce ești prost așa?!”. Evident că nu avea rost să explic că niciodată, niciodată, un bărbat n-are ce căuta într-un astfel de stabiliment absurd, deci am făcut ce era normal să fac: am ieșit glonț din KaDeWe (ăsta-i numele mallului, așa-l cheamă pe el) și m-am apucat de dat ture cartierului, Schöneberg, o frumusețe, ce tot vorbiți. Am mers în cercuri până m-au apucat durerile de gambe, dar cumpărăturile încă mai durau, așa că m-am întors în mall și-am luat la puricat etaj cu etaj, doar-doar oi pica peste ceva interesant, iar la etajul șapte am dat peste trebușoara asta, grădina de iarnă Le Buffet, care pe de-o parte mi-a plăcut, c-are de toate, pe de alta mi-a căzut oleacă greu la rânză, că e cam fiță. Și prețurile mi s-au părut mari, ceea ce este foarte dubios, că Berlinul e vestit în lung și-n lat pentru prețurile lui mici, numai bune de buzunarele esticilor (apropo, turcii sunt și ei estici de-ai noștri? Că românii iubesc Berlinul, nu zic, dar mamă-Doamne ce-l iubesc turcii!).


Ce era să fac? Să-mi iau înghețată de kumquat, ca toți snobii? Frigărui de creveți sau alte prostii? Am luat o bere, ceva ușor, un Köstritzer, bere cu tradiție, cu reputație, cu ștaif, nu jucărie; nu-mi mai amintesc cât a costat, dar am avut impresia că față de prețurile din Le Buffet, a fost o sumă mică, permisibilă. E, și stăteam eu acolo, bucurându-mă de apus, uitându-mă de sus la traficul din Wittenbergplatz, savurându-mi berea și simțindu-mă boier, până când n-am mai avut ce savura și-am fost practic silit să mai iau una. Și-ncă una. Și-ncă una. Și-ncă una. Și dacă nu se termina șopingul, aș fi luat-o și pe-a șasea, că de-abia mi se deschisese jiglerul, dar se terminase și-a urmat ceva de care nu vreau să-mi aduc aminte. De-aia nu e bine să încalci Codul și să bei bere-n mall. Aviz!


articol publicat în numărul 18/2017 al revistei Cațavencii 

În Depresiune, Văcărești

E genul de text pe care mi-e foarte greu să-l scriu, dar dacă nu eu, atunci cine?! Pentru că Depresiunea e ceva pe care toată lumea vrea s-o uite. Dar asta nu se poate: vă interzic să uitați Depresiunea! „Nu e voie!”, vorba coanei Leana, plumbuita din Târgoviște. Că de uiți trecutul, îl repeți ca prostul și e păcat.

Depresiunea era o scară „oarbă” de bloc, undeva pe Calea Văcărești, pe bucata cu reputație bună (între Piața Sudului și podul Mihai Bravu, Calea Văcărești este – era – considerată nașpa, nu știu de ce, iar între Abator – fostul Abator - și podul Timpuri Noi, Calea Văcărești era șmecherie), și dădea cumva spre biserica de la Cărămidarii de Jos. În proiectul blocului, scara ar fi trebuit să fie o poartă de acces atât din față (de pe Calea Văcărești), cât și din spate, de pe alee, dar cineva s-o fi răzgândit și-a zidit-o: a ridicat un perete de cărămidă în mijlocul scării. Puteai intra în bloc prin față, dar nu și prin spate: intrai în scară, mergeai vreo opt sau zece metri, urcai niște trepte și dădeai de zid.

Acolo ne-adunam noi, în iernile dintre 1991 și 1994, ca să bem vodcă Săniuța. Nu era simplu: mai întâi eliberam scara, scoțându-i afară pe oamenii străzii care se aciuau (de obicei, milogi alungați de frig de pe lângă biserică); îi trăgeam de picioare, îi aruncam afară în zăpădă și-i băteam, dar nu rău, nu să-i omorâm, le dădeam doar cât să-i speriem (nu-i speriam, se întorceau, n-aveau unde să se ducă). Apoi ne puneam pe vodcă, în picioare, că pe jos era murdar: trei sticle la cinci oameni, asta era porția. Dacă n-aveam bani decât pentru două sticle, atunci dregeam vodca cu diazepam pisat, ca să simțim și noi ceva. Era foarte frumos! Cum s-ar spune, romanțat, „Amintiri din copilărie”.

Încerc să-mi amintesc ce vorbeam, ce-aveam noi de vorbit. În afară de gagici, subiectul, marele subiect era despre planurile de viitor ale fiecăruia. Tuscinci eram copii ai comunismului, picați de la facultate (admiterea din ’90 a fost probabil ultima „pe bune”), fără nimic în cap: fuseserăm băgați de părinți prin nou-apărutele școli „postliceale” al căror singur scop a fost să-i scape de armată pe cei ca noi. Unul își visa să devină actor, altul cârciumar, al treilea recuperator și ultimul securist (eu nu-mi visam nimic, doar beam). Fiecare și-a îndeplinit visul și destinul. Și-acum vin de vă-ntreb: de ce credeți voi că „tineretul din ziua de azi” nu și-l va îndeplini pe al său?

articol publicat în numărul 17/2017 al revistei Cațavencii 

Segreto, Madinat Jumeirah, Dubai

De unde, domnule, de unde?! Nu știu să răspund la această întrebare! Și pentru că nu știu, ar trebui să tac, c-așa-i normal: nu știi, taci din gură, nu te bagi ca musca-n curu’ calului. Deci, eu tac și-i dau cuvântul cumătrului prin alianță:

„Bă, ești prost? O sută de dolari?! 100 $, bă, tu ești nebun la cap? Cum, bă, să-ți ia o sută de dolari pe-o farfurie cu paste și pe două ape plate? Mici! Am turbat, am văzut roșu, am vrut să dau cu ei de pământ, m-a potolit nevastă-mea, știi cum sunt femeile, „Hai, dragă, lasă de la tine! Oricum, pastele au fost bunișoare”. Bă, tu auzi ce spun eu aicea?! Cum, bă, bunișoare? Bunișoare la o sută de dolari? Macaroane fierte, cu oleacă de ulei, fleașc, în farfurie - scoate, băiete, suta? Da’ despre ce vorbim aici, despre cum s-a-ntâlnit hoțu’ cu prostu’?!”. Răspuns: da.

Eu l-am pus pe cumnat să se ducă în Dubai? El s-a dus singur! Că nu știu ce, că ofertă, că extra-sezon, că reducere, că promoție, că merită să bifezi și Dubaiul măcar odată-n viața asta, că și așa muncim de dracul ne ia, că stres... cunoaștem poezia. E, de dus, s-a dus el, nici că mi-a părut rău (am stat cu ăia micii, baby-sitter, am făcut și eu un ban, ce, e rușine?), dar s-a-ntors verde de furie, i-a tihnit Dubaiul cum îmi tihnește mie ședința de redacție:

„La cazare a mai fost cum a mai fost, că nu ne-am berbecit la fiță grea. Și nici prea cald nu era, aș zice chiar c-a fost oleacă bine, până-n ultima zi, când am luat și noi autobuz d-ăla de turiști, hop on hop off, de-am făcut hop off și la Madinat Jumeirah, la mă-sa fiței de pe lume, ne-am dat cu barcă d-aia pe canale, să ne vadă lumea, să bage la cap c-avem cu ce, și pe urmă ne-am pus să mâncăm, la Segreto Bar Restaurant ăsta de care-ți zic. Am mirosit eu ceva, să nu crezi că nu! Pe cine văd pe la mese, pe-ăia din Chișinău, că de câte ori mă duc pe-acolo să semnez cu ei vreun contract se tăvălesc pe jos că-s săraci, că n-au bani, plâng la mine cu lacrimi cât cartoafa că să semnăm pe gratis, că frați, că nu știu ce. Acum vorbeau între ei rusește, râdeau, masa plină cu de toate, la ei ca la nimeni; ne-am salutat, așa, din cap, eu mi-am văzut de treabă cu apa aia mică, nevastă-mea cu macaroanele ei, am plătit cu cardul, să nu vadă frații cât e nota mea, și-apoi hop on. 100 $. Îți vine să crezi?”. Da, dar tot nu știu să răspund la-ntrebare: de unde au atâția bani cei din Republica Moldova?!

articol publicat în numărul 16/2017 al revistei Cațavencii

Tee Bar, Chambéry

„[...] crezi, pesemne, că sunt ca dumneata, să fiu dat afară cu una cu două, terchea-berchea, haimana? Cine nu mă cunoaște aici și oriunde, cine nu mă iubește, unde nu sunt la mine acasă?” (Întâmpinarea crailor). Are și Nea Toma dreptatea lui: cine să nu-l cunoască, cine să nu-l iubească, unde să nu fie la el acasă? Că doar nu-i ca mine, terchea-berchea, haimana! Și pentru că Nea Toma e cine e, îi datorez un răspuns la întrebare („A fost sau n-a fost?”).

S-a-ntâmplat că revista a publicat un text (http://www.catavencii.ro/baruri-europene-ocardinals-chambry/), ce-a născut mari suspiciuni de fraudă, de postadevăr sau de minciună, cum vreți să-i spuneți. Am fost luat la întrebări în următorul context: la masa lui Nea Toma, patru dârlăi și fiică-sa, Miha. Dârlăii, gata, pe impresionare. Unul povestea cum a mâncat el, de politețe, ficat crud de vițel (delicatesă!) și aproape că i l-a vomitat în poală adjunctului de la RG, pe vremuri, la Paris. Altul, cum s-a rătăcit el, iarna, prin păduri nepătrunse, până a reușit să ajungă la autostrada de centură a Minskului. Al treilea declara sus și tare că după el e topită o blondă din Juan les Pins, ceva rar, ceva deosebit, pictoriță, sculptoriță și vitri... vitro... creatoare de vitralii. Ce era să spun? Am spus și eu ceva! Decât nimic...

Am intrat în Charlie’s Bar din Chambéry, am intrat în O’Cardinal’s, am intrat în Saint-Léger, am intrat în Dis Vins, am intrat în Tee și-am mai intrat încă într-unul, pe care l-am uitat. Atât. Am intrat. Am avut acolo o lucrare de-o săptămână, la niște copaci de la terenurile de golf, și-n fiecare seară trebuia să-l căutăm pe angajator, să-i lăsăm niște chei. Sunam după muncă, ne spunea unde e, ne duceam, intram, ne întreba cum a mers în ziua respectivă, apoi îi făcea semn chelnerului că avem trei halbe din partea lui, să le bem la bar (colegul, una, eu, două, ca mai bătrân). Voia să facă pe socialistul în fața partenerilor lui de golf, adică el, marele boss, bea cot la cot cu muncitorii, cu transpirații, cu noroiții, pentru că, nu-i așa, într-o mare democrație europeană, toți oamenii sunt frați. În rest, e corect ce-am scris: la Charlie nu intri dacă nu cunoști pe cineva, iar în seara aia s-au nimerit niște soldați care cântau. Dar atât. N-am cântat și eu cu ei (atât mi-ar fi trebuit!). „Fricot” nu l-am auzit în cântec, l-am citit pe meniu, când m-a rugat colegul să traduc și m-am încurcat. Nea Toma? Mulțumit?


articol publicat în numărul 15/2017 al revistei Cațavencii

miercuri, 17 mai 2017

Rusia la răspântie

Habar n-am cine e Oleg Serebrian și nici nu mă interesează. Dar Rusia mă interesează, ca pe orice român, așa că mi-am bătut capul să citesc cartea asta, poate aflu ceva nou. Și, da, am aflat. Am aflat despre ce „răspântie” este vorba, în opinia lui Oleg Serebrian.

Dar până acolo, alte câteva chestii: cartea e interesantă, este foarte interesantă, o recomand. Simplă, clară, de bun simț, bazată foarte mult pe surse în limba rusă (ceea ce-i foarte important, că majoritatea celor care scriu geopolitică în română nu au acces la aceste surse pentru că nu cunosc această limbă), și cu o abordare inedită, pentru mine. Autorul descrie relațiile Rusiei cu cele cinci națiuni determinante pentru ea: musulmanii, evreii, germanii, americanii și chinezii. N-am mai văzut nicăieri o asemenea abordare, dar este foarte utilă, foarte plăcut (și incitant) de citit și foarte grăitoare pentru autopercepția rușilor. 

Ca orice mare națiune planetară, și lor le pasă de relațiile pe care le au (și le-au avut) cu cei importanți, nu cu niște români, letoni sau portughezi oarecare. Sigur, prin „germani” sunt percepuți chiar germanii, nu europenii în general, dar acum în 2017, cu UE dominată copios de Germania, s-ar putea spune că, din punct de vedere speriat-rusesc, românii, letonii și portughezii sunt și ei niște germani mai mici, niște țuțeri ai germanilor, mai exact, deci pot fi tratați la grămadă (asta nu spune Serebrian, asta spun eu, chiar dacă nu m-a întrebat nimeni, sau poate tocmai de-aia!).

În ceea ce privește parte de istorie a imperiului rus, sunt câteva lucruri pe care nu le știam și pe care le-am aflat din carte: Tuva, Hiva (Khiva), Buhara (Bukhara) – ultimele două în actualul Uzbekistan, țară de care am să vorbesc în altă parte, Mongolia (exterioară), Primoria, Priamuria (foarte greu de distins între ele, până te prinzi că le desparte fluviul Amur) sunt „provincii” rusești cucerite foarte târziu (1924, Tuva), sau niciodată (Mongolia), sau deja pierdute (Buhara) și care au cu „centrul” o relație extrem de complicată și, ca s-o spunem pe-a dreaptă, ambiguă. Nu-i a bună. Cele două războaie cecene de la sfârșit de secol XX vor părea minore, dacă ce prevede Serebrian se adeverește. Și cam așa se-arată. Demografia nu ascultă de ideologie, fie ea comunistă sau naționalistă.

Ceea ce este însă cu adevărat remarcabil la cartea asta este „răspântia” de care pomenește autorul încă din titlu. Bref: Rusia are Occidentul într-o coastă, China în altă coastă și lumea islamică (Ummah) pe burtă. Ce-o să facă? Nu se poate bate cu toți. Trebuie să aleagă. Aici, în punctul ăsta, Serebrian și cu mine nu mai suntem prieteni.

Pentru el, „Occidentul” este UE. Pentru mine, Occidentul este NATO. Serebrian propune Rusiei să se alieze cu UE și să se opună astfel cu succes restului NATO (Canadei și SUA), pentru a obține o „contrapondere” continentală între cele două mari puteri planetare ale momentului, SUA și China. El zice că actuala alianță Rusia-China este absolut condamnată pe termen lung (ceea ce este corect). Dar eu nu cred în soluția lui. Poate greșesc eu, poate greșește el, poate greșim amândoi. Nu se știe. Viitorul nu este cunoscut de nimeni. Vom trăi și vom vedea! Mă rog, veți trăi și veți vedea, că sunteți tineri.

Interesant, din punct de vedere psihologic, este ce implică soluția lui Serebrian pentru el personal, ca cetățean al Republicii Moldova. Dacă UE face alianță cu Rusia, atunci Republica este în mijlocul geografic al alianței, ferită de orice belea posibilă, stă culcușită în alianță ca în pântecul mamei, la adăpost de orice necaz (și păstrându-și statalitatea pe termen nedefinit). Dacă, dimpotrivă, actuala rivalitate între NATO și Rusia rămâne valabilă, cu 
China în expectativă, atunci Republica este exact pe linia de fractură, cum e mai rău, în bătaia puștii din ambele părți (și cu șanse mici de-a rămâne „vie”, adică stat recunoscut și membru ONU). Cu alte cuvinte, conștient sau nu, Serebrian face geopolitică emoțională, „Hai să vă explic eu ce trebuie să faceți ca să vă fie vouă bine. Și, ce să vezi, și mie!”, lucru pe care l-am cam făcut toți geopoliticienii de la bun început, doar că niciunul n-a vrut să recunoască.

Nici mie nu mi-ar conveni să recunosc așa ceva, da’eu fac recenzii, nu geopolitică!

luni, 15 mai 2017

Noapte bună, copii!

Cel mai bun roman de până acum al lui Radu Pavel Gheo. Nu știți cine-i Radu Pavel Gheo? E unul dintre cei mai buni scriitori ai generației ’70, adică ai generației mele (cei născuți între 1970 și 1980, ca să fiu mai exact. Bine, am scris corect de la început, dar mulți nu prea le au cu generațiile, nu înțeleg despre ce-i vorba: am întrebat-o odată pe-o gagică născută în 1983 din ce generație face parte și mi-a zis că nu știe. Și – atenție! – era vorba de o intelectuală veritabilă, filoloagă, vorbitoare de chineză, franceză, engleză și română, nu despre o amărâtă de pe maidan). Faptul că e Gheo bun, însă, nu m-ar fi făcut pe mine să-i dedic o recenzie cărții lui, dacă nu existau și alte motive.

Am de gând să iau cartea cu mine și să i-o dau cadou soră-mii, în California. De ce? Păi uite de-aia. Acțiunea romanului se petrece într-un sat bănățean, în California și la Iași: trei prieteni, doi băieți și-o fată, își savurează copilăria fericită oferită de comunism, după care prietenia lor e spartă de apariția celui de-al treilea băiat, de care fata se îndrăgostește și end of story. Păi la noi cum a fost? Trei prieteni, două fete și un băiat, am savurat copilăria fericită oferită de comunism, după care prietenia noastră a fost spartă de apariția celui de-al doilea băiat, de care s-au îndrăgostit ambele fete și end of story. Asta a fost partea cu satul „de vară” (la Gheo, undeva în sudul Banatului; la mine, undeva în sudul Transilvaniei. Accente destul de asemănătoare. La el, șvabi, la mine, sași. Pâine pe cartelă. Tractoriști. Gentrificare. Astea sunt asemănările, iar în deosebiri – multe, mari – nu intru, că n-am chef); partea cu California e diferită la Gheo (față de povestea soră-mii), iar partea cu Iașiul este oarecum diferită (față de povestea mea). Dar, una peste alta, am citit cartea cu sufletul la gură și m-am emoționat profund, uneori, deseori, ceea ce unui cititor hulpav i se întâmplă rar, foarte rar, mai ales după o anumită vârstă. Bravo, Gheo! Ai făcut treabă bună. Pot să respect asta.

Acum vine partea de contribuție personală. Să zic și eu ceva de la mine, nu doar să vă povestesc vouă ce povestește el, iar voi să faceți pe șmecherii, să nu citiți cartea și să ziceți c-ați citit-o („Noapte bună, copii”? Da, o știu. Am citit-o, dar nu personal. Oricum, sunt la curent cu subiectul!), ca de obicei. Observația este următoarea: acum este adevărata epocă de aur a literaturii române, nu interbelicul, nu antebelicul, nu Ienăchiță Văcărescu etc. Cei de azi scriu ca niște oameni conștienți de valoarea lor. Cei din alte epoci scriau ca niște copii care se jucau, dar în sinea lor știau prea bine că erau inferiori contemporanilor care scriau în alte limbi. Cei de azi se bat de la egal la egal cu scriitorii oricărei limbi, cu ai oricărei literaturi, nu numai cu cei din „ligile mici” (africani, ruși, musulmani), dar și cu britanicii, americanii sau sud-americanii (iar pe francezi i-au depășit detașat: da, da, nu vă mirați. Scriitorii români din prezent sunt mult superiori scriitorilor francezi din prezent. O să revin la asta cu alt prilej). Știți la ce mă duce gândul? La mărfurile românești produse în comunism, de care toată lumea fugea ca de dracul, nu le voia nimeni, că erau proaste. Acum nu mai e valabil: produsele românești sunt la fel de bune (sau de rele, depinde cum vrei s-o privești) ca orice alte produse fabricate pe acest pământ, așa că nu mai fuge nimeni de ele. Valabil și la cărți: în sfârșit, suntem sincronizați cu lumea. Că citești un autor britanic, american, german sau român, tot aia e, în termeni de calitate (sigur, vorbim de scriitori din aceeași ligă valorică, nu autori de mâna a doua).

E adevărat, deocamdată piața românilor este foarte, foarte mică, în comparație cu alte piețe literare. Asta, însă, nu e vina autorilor, ci a cititorilor, care preferă televizorul și internetul, în dauna lecturii: e mult mai ușor. Și parcă poți să-i condamni?!

vineri, 12 mai 2017

Efectele secundare ale vieții

Citești romanul ăsta și nu-ți vine să crezi: a înnebunit Zografi? Bine, prea întreg n-a fost el niciodată, da’ oricum. Pe urmă citești ce-au scris criticii despre cartea lui și te crucești: tulai, Doamne, că s-or prostit și criticii! Pe urmă mai citești odată „ Efectele secundare ale vieții” și te prinzi că Zografi nu-i nebun deloc. A vrut să-și bată joc de critici (asta i-a ieșit) și să lase în lume o idee de-a lui mai veche (asta nu i-a ieșit); lumea e prea proastă ca să înțeleagă ideile simple, mai ales cele care nu-s cu happy end (adică toate ideile mari). Așa că nimeni n-a înțeles ce vrea să spună Zografi. Bine, în afară de mine.

Idee simplă: pe termen mediu sau lung (nu se știe), inteligența naturală nu are nicio șansă în fața inteligenței artificiale. Și pentru că singura inteligență naturală de pe planeta noastră este cea umană, concluzia e clară: oamenii sunt mai proști decât computerele și vor pierde, vor pierde îngrozitor. Punctum.

De ce? Pentru că inteligența umană este failibilă, iar cea artificială, nu. Romanul nu este un roman decât la prima vedere, iar la a doua se arată o demonstrație rece și seacă: toate personajele sunt inteligente, și toate, bărbați și femei, își folosesc inteligențele în scopuri autodestructive. Dacă te lași să plutești la suprafața acțiunii, poți simpatiza cu unul sau cu altul (autistul, feminista, îndrăgostitul, copywriterița, criminalul), dar toți sunt doar ilustrări ale aceluiași principiu: specia umană nu își folosește inteligența ca să-și facă bine, ci ca să-și facă rău. La nivel de specie și la nivel de individ. Punctum.

„Întrebarea ce e omul n-are răspuns, pentru că e pur și simplu o întrebare greșit pusă, deși, indiferent de nivelul nostru intelectual, ne lovim de ea cu o insistență înduioșătoare. Adevărata întrebare este ce e complexitatea, ale cărei cazuri particulare sunt […]. Iar la întrebarea asta matematica poate da un răspuns. Dacă ne mulțumim sau nu cu el e o chestiune care ține de întâmplătorul bagaj omenesc purtat de fiecare dintre noi, burdușit cu efecte secundare ale vieții. Prin acțiunea ei tăcută, complexitatea ne împinge oricum mai departe, spre o nouă formă de a fi în lume, pentru a popula cu voioșie purgatorial digital. Concluzia e inevitabilă” (pagina 448).

joi, 13 aprilie 2017

Lebowski, Reykjavik

N-am fost niciodată în Islanda, n-am niciun amic în Islanda, n-am niciun cunoscut care să fi fost prin Islanda (bine, îl am pe Răducu din Suedia - noi îi zicem „Muedezu” - dar am rămas certați de la o fată, de la Sanita din Letonia, și nu pot să mă rog de el pentru textul ăsta, că-i onoarea mea în joc!) și deci n-am nicio posibilitate de a vă informa despre Islanda, despre Reykjavik sau despre Lebowski Bar din strada Laugavegur, numărul 20 bis. Dac-am decis, însă, să vă regalez cu-acest subiect, am eu motivele mele. Să le luăm pe rând.

Mi-am propus ca la anul, de praznicul Sfântului Sisoe, să fiu la Lebowski, să beau ca porcul făcând poante macabre cu Dani, barmanul, și să râd în hohote de voi, bieți români naționaliști: pe vremea aia n-o să știți cum să scoateți cămașa, scremându-vă cu disperare să mai găsiți un loc omenesc de cazare în Alba Iulia, pentru paranghelia de la 1 Decembrie. Eu ce să vă fac, dacă vă e lene să gândiți din timp? Păi pe 6 iulie se caută cazare pentru decembrie? De atâta vreme citiți pagina 20 și n-ați băgat la cap atâta lucru, și anume că turismul ăsta nu-i așa de simplu cum crede lumea... ? Hai, că poate mai găsiți ceva. Ne vedem acolo.

De ce Islanda, anume? Păi, iată de ce: când eram mic, taică-meu, Dumnezeu să-l ierte, obișnuia să-mi citească la culcare, în ceea ce el numea „franceză” și „engleză”, diverse cărți de aventuri („Ca să-și dezvolte băiatul imaginația”), printre care și una de Pierre Loti, care mi-a plăcut foarte mult (eram maniac cu pescuitul; m-a ținut până către sfârșitul gimnaziului). Spre deosebire de voi, eu n-am râs de domnișoara Lia Olguța Vasilescu, ci doar mi s-a făcut foarte dor de tata. În amintirea lui, mi-am propus să calc toate locurile pe unde el n-a fost și despre care îmi citea mie, seara. Nu mai sunt așa de multe.

Trei: nevastă-mea nu vrea la Reykjavik, pe motiv c-ar fi „frig” (cum să fie frig, vara?!), iar acest articol (în care descriu cu lux de amănunte cât de meseriaș este orașul, ce bine și ieftin mănânci la Lebowski și ce oameni de comitet sunt islandezii după miezul nopții) are și rolul de-a o convinge pe îndărătnică. Ar mai fi argumentul că plătesc eu toată excursia, da’ p-ăla-l păstrez pentru cazuri de forță majoră. Și ultimul motiv: trebuie să mă-ntâlnesc acolo cu cineva, la ora 22:00. C-un băiat, nu-l știți. Un ochelarist, om greu, nu pot să dau detalii.

p.s. Răducu a adus-o pe Sanita în Vama Veche. Eu ce vină am avut că ea... ?

articol publicat în numărul 14/2017 al revistei Cațavencii

Paprika Csárda, Schengenraum

„Urât mi-i de muierea beată și de bărbatul fără bani”, spune o vorbă populară de pe la noi din sat; n-aș putea preciza cine este „muierea beată”, dar bărbatul fără bani sunt eu, și nu de azi, de ieri, ci de când mă știu. Nu c-ar fi vina mea; planeta asta e greșit făcută, asta este singura explicație. Altfel, ehehe!

S-a nimerit, totuși, să se potrivească astrele așa cum trebuie (și cum ar fi normal!), eu să fiu cu buzunarele pline de bani (la propriu: bancnote de 50 și de 20, lire și euro, multe, nu mai știu câte; multe), iar în jurul meu muieri bete. Nu una singură, nicidecum, ci vreo patru-cinci mese. La Paprika Csárda, în Ungaria. Muierile erau românce, ucrainience și rusoaice din Republică și din Transnistria. A fost veselie mare! Desigur, n-a durat mult, că oamenii de ordine nu le-au dat voie să se și bată, adică după ce și-au zis ei c-au țipat destul unele la altele, s-au dus la bărbații lor și i-au rugat cu frumosul să le ducă la culcușuri. A mers, s-a evacuat sala fără alte incidente. Eu am mai rămas, dar foarte puțin, fix cât să se supere nevastă-mea (era foarte obosită, condusese mult) și să mă felicit ca un porc că m-am învârtit, moca, de încă un subiect gras. Asta-i viața!

Pe vremea când nu exista Spațiul Schengen, orășelul Hegyeshalom era un punct foarte important, că acolo era vama dintre Ungaria și Austria, un fel de Nădlac unguresc: tiruri, microbuze, autobuze, șoferi, călători... lume multă. Toți oamenii ăștia aveau nevoie de mâncare, de toalete, de locuri de dormit, de câte și mai câte: bani! Că așa-i la drum, cheltuiești, fie că vrei, fie că nu. Dar după 2007, pe locuitori îi aștepta ruina, erau terminați, falimentari, mofluzi (așa credeau ei). Când, însă, România a fost lăsată pe dinafară, de-abia atunci a început să curgă adevăratul râu de aur prin Hegyeshalom, că e perfect logic să te oprești aici înainte să intri-n adevărata Europă, cu prețurile ei. Cine știe, cunoaște: fie că vii din București, Constanța, Odessa, Tiraspol, Chișinău, Cernăuți sau Liov, te oprești, mănânci, bei, dormi, totul la prețuri mai umane, apoi îți faci o cruce până la buric, zici un „Doamne-ajută” și te avânți dincolo, ca să faci bani. Sau ca să-i speli pe-ai tăi. Repet: cine știe, cunoaște!

Tot omenetul ăsta curgea în sens invers față de noi (veneam din Franța) și avea cu totul alte priorități: că a cui e Crimeea, că cine a-nceput războiul, că Putin, că sancțiuni, c-o să vedeți voi etc. Ce era să fac? Am tras cu urechea. Cine știe, ...


articol publicat în numărul 12/2017 al revistei Cațavencii 

Romexpo bar-restaurant

Puteți să căutați cât poftiți acest loc în complexul Romexpo, că n-o să-l găsiți. Mint: o să-l găsiți foarte repede, dar n-o să puteți bea nimic acolo, că e-nchis de cel puțin 20 de ani, poate și mai mult, habar n-am. Și-atunci de ce scriu de el? Pentru că este madlena mea, d-aia. Pentru unul dedat cu băutura, nici că se putea madlenă mai nimerită, zic. Și care mi-a dat ghes. Trebuie să fie anul 1978, pentru că îmi amintesc foarte clar că aud peste tot două nume, Kempes și Passarella; cum sunt foarte sigur că prea puțini oameni din România cunoșteau aceste nume înainte de mondialul din Argentina, localizarea „temporală” a amintirii e destul de certă. Îl văd pe taică-meu, în blugi evazați, legați c-o curea de piele care se închide cu o cataramă flower power (nu pot s-o descriu, dar trebuie să fi fost ceva de mare kitsch, de-a rămas în mintea mea), cu cămașă înflorată, cum bea o bere la halbă, în picioare, undeva la umbră, într-o mulțime veselă; „mulțimea” nu e copleșitoare, acum mă gândesc c-or fi fost vreo treizeci sau patruzeci de oameni, nu mai mulți. Mie mi-a cumpărat o pungă de pufarine din care ronțăi plin de entuziasm, foarte mândru că sunt doar eu cu el, „ca băieții”, la o bere. Nu-mi amintesc dacă stă de vorbă cu cineva sau nu, asta s-a șters complet, văd doar grupul de bărbați cu halbe stând în picioare, destul de strânși unii lângă alții, ca să fie toți în umbră, deci trebuie să fi fost vreme foarte caldă, probabil prin iulie. Mă uit la ei de jos în sus, cu gura plină de pufarine, și mă întreb când o să beau și eu bere.

Toate astea le-am purtat în mine până acum vreo trei săptămâni, fără să pot localiza niciodată „spațial” acest fragmențel de trecut (fără nicio semnificație pentru nimeni în afară de mine), când am avut treabă pe la Romexpo și-am ieșit cumva prin spate, că mă aștepta cineva în așa-zisa Parcare C. Atunci am trecut pe lângă o structură de beton, c-un acoperiș „fantezie” deasupra terasei din fața ei, și-am avut șocul ăla al revelației, asemeni micilor profeți biblici (Habacuc, de pildă, preferatul meu și-al lui Voltaire): ăsta-i locul!

Zic să nu vă bateți joc. Cândva, ăștia de care râdeți acum, de care vi-e milă acum, care vă trag înapoi acum, au fost altfel. Erau vârful de lance al modernității. Da, aduse de comunism. Luaseră viața cu asalt, se bucurau de ea, se mirau de noutățile extraordinare ale epocii („Viața a devenit mai bună, tovarăși, viața e devenit mai veselă” n-a fost luată ca glumă în 1935). Da, timpul n-a ținut cu ei, da’ cu cine ține timpul?!

articol publicat în numărul 11/2017 al revistei Cațavencii

La Taverne, Lille

N-am scris, cred, niciodată despre băuta aia la care te invită șeful, din simplul motiv că pe mine nu mă invită niciun șef, nu știu de ce. Am formulat deja trei ipoteze (beau eu prea mult, unu; șefii mei sunt sărăci și nu-și permit, doi; când se mai nimerește câte-o băută, cine știe cum, ba am eu treabă a doua zi, ba sunt mahmur, ba e antrenament chiar în seara aia și nu-mi permit să lipsesc, că-i pe bani), dar un al șaptelea simț îmi spune că niciuna dintre ipoteze nu-i adevărată. Sau, mai exact, că toate sunt parțial adevărate, adică parțial false.

Pentru că de băut cu „șeful” (patronul ăl mare, mai exact) s-a nimerit în Lille, oraș mare și frumos, și-ar fi trebuit să fie o experiență memorabilă, numai bună de băgat în revistă. Doar că nu-i. E complet nememorabilă și n-are deloc ștaif de Cațavencii, dar asta am, asta bag. Cârciuma se numește La Taverne.

Dar e un loc modest, sărmănuț chiar, și nici măcar nu-i în orașul propriu-zis, e într-o suburbie care se cheamă sau Lesquin, sau Ronchin, că n-am înțeles exact; oricum, e lângă autostradă, cum ieși către aeroport. Sală mică, mese puține, bere slabă (pression), pe care șeful, în magnificența lui britanică, a stins-o c-un ospăț sibaritic, compus din cartofi prăjiți și maioneză. E adevărat că, la a treia tură de bere, l-a luat iar foamea și a cerut și niște bucățele de pui prăjit pentru toată masa, ceea ce a fost foarte bine, c-am ciugulit și noi din bucățelele alea ce ne-au ajuns fix pe-o măsea; dar gestul contează. Sunt poate meschin când precizez că, după ce-am plecat de la grandiosul festin, colegul meu și cu mine ne-am dus la Carrefour ca să luăm de mâncare, da’ și noi eram oameni! 

Chestia e că patronul ăsta avea impresia că ne plătise extrem de bine pentru o săptămână de muncă la copaci. Culmea-i că avea parțial dreptate: ne plătise destul de binișor. Pe de altă parte, c-un an în urmă, când ne „cinstise” în Londra, plătise fiecăruia câte o halbă de bere, atât. Cine voia să bea mai mult trebuia să-și comande singur, treaba lui, el își făcuse datoria, ne „invitase” (așa-i la ei); acum, la francezi (unde berea-i cu mult mai ieftină), el avea impresia că ne-a oferit o tratație princiară, cu trei rânduri de halbe și două (o-la-la!) de mâncare pe masă. Noi, obișnuiți cu sindrofiile românești (când găzdoiul se simte rușinat dacă nu pleci beat clește de la masa lui), am avut altă părere. O avem încă. Pentru amatori (?!), adresa: Place de la République 19, pe dreapta, cum mergi spre aeroport.
articol publicat în numărul 8/2017 al revistei Cațavencii

Grolsch, România

Ca toată lumea, am citit și eu articolul profesorului Liiceanu și tare rău m-am întristat. Da’ rău-rău! Mi-a venit să și plâng. Nici acum nu-s mai bine, dar fac pe viteazul, ca să pot scrie textul ăsta. Necazul nu mi-a venit de la dragostea pentru știrbii de la Cotroceni, ci de la posibilitatea ca profesorul să aibă dreptate. Dacă are, m-am ars! „Rebut”, pe mine asta scrie (iar șefii știu citi prea bine...).

Chestia e că mereu m-am scremut să mă strecor și eu, cum-necum, în „clasa mijlocie”; mi-am zis că, dacă mi-a reușit figura la grădiniță, de ce nu mi-ar reuși și-n viață?! Și dă-i, și luptă: merge clasa mijlocie cu bicicleta? Hop și eu să dau pedale. Aleargă clasa mijlocie la semi-maraton? Eu pe lângă ea. E clasa mijlocie ecologistă, adună chiștoace, greblează prin boscheți, plantează copaci în pădure? Buzea behăie „prezent”. Se duce clasa mijlocie prin alte țări, așa fără nicio treabă, doar să facă curent în gară? După ea! Are clasa mijlocie cont de F*cebook? Face și Mihăiță! Își ține ea „documentele” în cloud? Gata, mi-am urcat și eu pe D*opbox codul de la interfon, că poate vin acasă beat clanță și-l uit (accident, vai, previzibil). Plus câte altele n-am făcut, doar-doar; și deodată, fără niciun fel de preaviz, profesorul dă cu mine de podele, păi e frumos așa?!

V-am zis că am paradontoză, ca toți săracii, și când m-am dus la doctoriță, ea s-a apucat să-mi curețe dantura, rădăcinile, mai exact, că cică acolo-i durerea mare la boala asta. La dinți a mai fost cum a mai fost; dar când a ajuns la măsele, a fost crimă și pedeapsă, iar distracția mare a fost la măselele de minte, c-a-nceput să rămână cu ele-n mână (nu mai aveau os în care să stea): una, două, trei, patru, cupa și campionatu’! A fost foarte haios, ne-am distrat teribil amândoi. Pe urmă m-a trimis acasă, cu măselele-ntr-o punguță, cum am rugat-o eu. Să am dovada că le-am avut. Că boala asta n-are leac, e ca scrisul: o ai, o porți. Ca pe-o cruce.

M-am uitat mai bine la tablou („Kruisdraging”) și ce să vezi? În sfertul din stânga-sus e-un grup de trei inși, deasupra crucii: cel din mijloc, cu ochi închiși, cu barbă rară, nas mare, mustață unsuroasă și aer fals-cucernic, sunt eu. Exact așa arăt. Cum naiba să se strecoare în clasa mijlocie unul ca mine?! De-aia beau Grolsch, ca să-mi ofer o ultimă șansă de-a mă infiltra și eu în raiul vostru „mijlociu”, alături de profesor și de toți bicicliștii. Dacă nici așa, atunci...  

articol publicat în numărul 10/2017 al revistei Cațavencii

Harold Black, Washington, DC

Anul trecut, în numărul 46 al revistei, am scris un text în care am folosit extraordinara expresie „Am om!”. A sosit clipa să admit că nu-i creată de mine, este furăciune. Nu am doza necesară de imaginație ca să pot inventa ceva atât de idiot; dar recunosc cu ușurință nou-creatul și n-am nici cea mai mică mustrare de cuget în a mi-l însuși, dacă nu risc să fiu târât la cremenal. În cazul ăsta, nu risc nimic; redau povestea, exact așa cum a fost.

La barul pe care-l lustruiesc cu coatele în fiecare vineri (orele 17:00 – 22:00, pentru cine-i interesat), vin o grămadă de securiști, fel și fel, unii mai deștepți, alții mai îngrămădiți, unii mai slobozi la gură (nu-i văd bine), alții mai rezistenți la băutură (cu ăștia trebuie să mă întrebuințez serios). De la unul dintre el am auzit (și, ulterior, folosit) această vorbă („Am om!”) care m-ar fi făcut să râd până la loc comanda dacă nu mă abțineam: când eram în armată, erau în pluton și câțiva excentrici care nu voiau să facă duș după aplicație, pe motiv că e apa rece. Vă dați seama cum miros niște răcani după o zi de efort! Noi îl întrebam pe câte unul, așa, cu frumosul: „Dar n-ai impresia că miroși?”. El se mirosea la subțioară și constata cu voce tare: „Miros a om!”. 


Ei bine, securistul meu mi-a amintit de ăștia din armată, cu mirosurile lor, deși sensul expresiei se voia total diferit, adică „Eu, genialul securist Popache, am reușit să infiltrez un operativ în orașul X” (care era de obicei Chișinăul – excepțională realizare!). M-am gândit mai bine și mi-am dat seama că noi toți, „avem oameni” peste tot, prin toată lumea: după ce și-au luat bătaie de la mineri, flegme de la pensionari și anatema de la părinți, majoritatea celor din generația mea și-a voastră a plecat încotro a văzut cu ochii. Iată ce scrie omul meu din Washington, DC (las textul lui fără diacritice, ca să sune fraged):

„La Washington sunt la moda speakeasy-urile, baruri ascunse ca pe vremea prohibitiei cand nu puteai gasi un pahar decat dupa usi nemarcate si perdele groase. Al Capone ar fi mandru. Sunt destul de multe si de obicei prezinta cocktailuri sofisticate. Preferatul meu este Harold Black, cel de la numărul 214, caci e si aproape de casa, uite link-ul http://www.haroldblackdc.com/. E destul de la moda barul si cred ca vei gasi multe povesti pe internet”. 


M-am uitat la prețuri, jaf curat: 7 dolari berea mică de Fort Bragg?! Mai bine mă duc să beau la Fort Bragg.

                                                                                                             articol publicat în numărul 7/2017 al revistei Cațavencii