Limitele democrației

Citind cartea lui Martin S. Martin, am remarcat o afirmație: ”America este o republică, nu o democrație”. Am fost foarte izbit de implicații: adică marii exportatori de democrație, americanii, nu au democrație la ei acasă? Da’ ce, democrația nu e bună? Sau democrația e la fel ca junk-food-ul: bună pentru voi, care-o cumpărați, dar nu și pentru noi, care v-o vindem?

Expunerea pe care autorul o susține în acel capitol (Scrisoarea a doua, pagina 52) e foarte deșteaptă și merită citită la orice oră, dar nu despre ea e vorba acum. Ci despre democrație ca sistem. Deși trebuie spus că autorul are în vedere ”democrația directă”, când spune ”democrație”, și nu ”democrația mediată/indirectă/reprezentativă” (spuneți-i cum vreți), cea care există într-adevăr în America (el o numește mereu ”republică”).

După ce-am asistat la alegerile parlamentare din 9 decembrie 2012, am înțeles în sfârșit ce vrea să spună Martin S. Martin. Sunt de acord cu el: da, democrația directă are niște limite (de funcționare). Pe care și le-a atins, nu numai în România, ci în toată Europa, dar alde România este un caz mai grav, ca și Grecia. Am să enunț aceste limite (numidu-le ”probleme”) și apoi încerc să ofer soluții pentur fiecare, atât cât mă ajută mintea.

1.   Problema traseismului politic. Este cea mai simplă și cea mai ușor de observat la statele noi (născute în secolele XIX, ca Grecia și România, sau XX, ca Ucraina). Nu am să zăbovesc, c-o știți cu toții: politicienii nu au crezuri doctrinare, ci doar dorința de a se folosi de putere pentru propriul bine, așa că migrează dintr-un partid în altul fără jenă, în funcție de ”ofertă”. Asta înseamnă că aceste partide nu fac politică de idei, ci politică de persoane (cum e mai rău!).

Soluție propusă: stagiul minim (”soluția UDMR”, cum s-ar zice, că dintre partidele din România, e singurul care a pus-o în practică). Un membru de partid nu poate avea o funcție de conducere (oricare!) dacă are o vechime mai mică de 2 ani (sau 3, sau 4) în partidul respectiv. Adică dacă eu, politicianul Pulea Spătarul, trec de la partidul X la partidul Y, stau doi anișori pe bară, fără funcție de conducere, la lipit afișe; să vedem dacă-mi convine!

2.   Problema mandarinatului politic. Universală, atât în UE cât și în America, poate ceva-ceva mai puțin gravă în Japonia: politicienii se specializează într-atât în politică, încât nu mai știu să facă altceva. Ergo, ei sunt dispuși să facă orice (chiar orice!) ca să rămână în politică, pentru că altfel ar muri de foame, neavând nicio meserie ”la bază” care să-i hrănească. De aici toate mizeriile astea, cu firme de lobby, cu ”interese la nivel înalt” și alte căcaturi; cum să ai încredere într-un om care depinde de votul tău pentru că altfel crapă?!

Soluție propusă: limitarea mandatelor. Ceea ce este obligatoriu pentru funcția prezidențială (maxim 2 mandate) să fi valabil pentru orice funcție plătită de la buget. Și primarii, și deputații, și senatorii – toți în aceeași oală cu președinții de state: ai bifat două mandate? Gata, pa și pusi, lasă pe altul! Știu ce-o să-mi spuneți: păi cine-l împiedică pe-un bandit să fie de două ori primar, de două ori deputat, de două ori senator și pe urmă președinte, evident, tot de două ori?! Adică să stea 32 de ani în politică, fără să fie dat afară sau băgat în pușcărie? Răspuns: nu-l împiedică nimeni. Dar aveți o soluție mai bună decât limitarea mandatelor?

3.   Problema pensionarizării electoratului. N-am știut cum s-o denumesc mai bine, dar aș descri-o astfel: pensionarii sunt coloana vertebrală a electoratului: tinerii sunt dezinteresați de vot (pe bună dreptate, la 20 de ani ai interese mult mai urgente la sexul opus!), maturii sunt dependenți de climatul economic (când afacerile merg, sunt optimiști și votează, când e recesiune, se deprimă și-și spun ”La ce bun?”), dar pensionarii votează totdeauna, indiferent de situație. Dar pensionarul, ca orice elector, e interesat de propria persoană, iar propria persoană, în cazul său, nu poate concepe proiecte decât pe termen scurt (cât speră să mai trăiască, să le vadă concretizate). De obicei, aceste ”proiecte” se reduc la creșterea pensiei. Asta înseamnă o contra-selecție a partidelor politice: cu cât un partid sau un politician este mai vizionar (are o viziune pe termen lung), cu atât mai mici sunt șansele ca el să ajungă la putere într-o democrație directă. În schimb, partidele ”mioape” sunt avantajate de sistem și au toate șansele să exercite puterea, fie continuu, fie în alternanță (adică partidul miop X stă la putere 5-6 mandate, până îi mor liderii, fie alternează la putere cu partidul miop Y. Ăsta a fost cazul Greciei). Pe de altă parte, îmbătrânirea populației este un fenomen natural, nu poate fi stopat prin niciun fel de ”soluție”, ceea ce înseamnă că toate democrațiile devin din ce în ce mai dependente de electori ”miopi”, pe care nu-i interesează proiecte de investiție, care să sporească competitivitatea (aeroporturi, metrouri, autostrăzi, TGV-uri, energii alternative, universități, armată, înaltă tehnologie etc), ci proiectele de asistență: pensii, medicamente compensate, ajutoare de iarnă etc. Adică pensionarul îl obligă pe politician să devină un ”gânditor pe termen scurt” în loc să fie un vizionar (sau măcar un doctrinar, acolo). Numai că un stat care gândește pe termen scurt... trăiește tot pe termen scurt. În concluzie, pensionarizarea electoratului nu înseamnă moartea democrației, ci moartea statelor democratice, fie prin implozie socială internă, fie prin cucerire militară externă.

Soluție propusă: știu că nu există. Adică nu este implementabilă. De la o democrație reprezentativă (America) poți să treci de la o democrație directă (Europa), dar invers nu se poate: cum să-i iei omului un drept pe care l-a câștigat?

Sau, cum zicea John Adams (al doilea președinte al Statelor Unite, după George Washington): ”Nu a existat nicio democrație care să nu se sinucidă”:

Concluzie: copii, am belit-o. Vă amintiți de replica lui Kevin Costner din Waterworld? ”You have nothing. You are dying”. Mi-e teamă că asta-i epitaful Europei noastre multilateral democratice.

Schimbarea la față

Întrebare: cât de vizibilă este schimbarea? Întrebare ajutătoare: cât de vizibilă este schimbarea a ceva pe care nu l-ai văzut de mult? Răspuns (al meu, nu al lui Kant): nicio schimbare, oricât de mare, nu e vizibilă dacă nu vrei s-o vezi, și orice schimbare, cât de mică, este vizibilă dacă vrei s-o vezi.

Studiu de caz: să zicem că ai o soră, plecată din România în anul 2000, stabilită în Statele Unite (în California – precizarea contează!) și revenită într-o scurtă vizită la București în 2007. Constatarea ei, extrem de dezamăgită: ”A, păi nu s-a schimbat nimic! Ce dracu’ tot mințeai, băi fratelo, că orașul s-a schimbat extraordinar și bla bla bla?! Sunt mai multe reclame, dar în rest e exact la fel!”.

Urmarea: tu rămâi total tâmpit de asemenea orbire și te întrebi dacă la proxima ei vizită, în 2014 (să zicem) va observa vreo schimbare sau nu va observa, din nou, niciuna. Pentru tine, ca locuitor al orașului, schimbările sunt evidente, dar pentru ea vor fi? Îndrăznesc un răspuns, un pariu riscat: nu.

Motive. Acum înșir argumentele mele, continuate cu două exemple, unul real, al doilea imaginar. Argumente:

1. Lipsa de cunoștințe (”ignoranța”). Ca să poți face o comparație între două stări ale obiectului de studiu, trebuie să cunoști caracteristicile obiectului în starea A (cu 14 ani în urmă) și în starea B (anul 2014). Să zicem că soră-mea e un observator atent și obiectiv și examinează cu mare atenție starea B. Inutil. Ea nu cunoaște starea A. Cum ar putea s-o cunoască?! Noi, generația copiilor crescuți la bloc, nu am cunoscut din orașul acesta mai mult de câteva străzi: drumul de acasă la școala generală (distanță de două blocuri), apoi drumul până la liceu (în cazul meu, distanță de două stații de metrou), și până la facultate (patru stații de metrou). Alte repere n-aveam (și încă n-am: nici acum nu pot deosebi cartierele Colentina și Pantelimon!). Concluzie: dacă eu, avocatul diavolului, aș face pe ghidul și aș duce-o pe soră-mea să vadă diverse clădiri, bulevarde, piețe și parcuri care nu existau în 2000, ea m-ar întreba, foarte frust: ”Și?”. Nici n-ar putea să mă întrebe altceva, pentru că habar n-are ce era acolo înainte (ruine, maidane etc).

2. Lipsa de interes. Un obiect există pentru tine în măsura în care te interesează, dar pe soră-mea n-o interesează, în acest oraș, decât prietenii din copilărie și adolescență; ce interes ar avea ea să examineze niște străzi sau niște clădiri care oricum nu-i spun nimic?! Repet, o copilărie ”concentraționară”, limitată la câteva blocuri dintr-un cartier periferic, nu te înarmează cu niciun fel de atașament emoțional pentru alte cartiere, ca să nu mai vorbesc de oraș ca întreg. Dacă soră-mea ar fi avut parte, măcar în adolescență, de plimbări prin Cotroceni, Primăverii, Dorobanți, Rosetti sau Centrul Vechi, poate că alta era socoteala; dar, pe vremea adelescenței ei, aceste zone erau încă infestate de țigani, iar casele negustorești din interbelic arătau sinistru, ca niște trape spre iad. În condițiile alea, de ce să fi plecat la plimbare dintre blocurile cunoscute? În condițiile astea, cum să aibă ea cea mai vagă idee despre Bucureștiul care-și linge rănile comuniste, și care va fi cândva un oraș european (parțial, deja e, în câteva puncte, deocamdată izolate într-un ocean de Orient)?!

Exemple:

1. Am fost în Istanbul în 1992 și în 2012. Deci după 20 de ani! Ce schimbări am observat? Aproape niciuna! Și doar nu-s nebun, le-am căutat cu lumânarea... dar nimic, sau aproape nimic! Singura diferență clară, pentru ochii mei de turist, e că acum există metrou în Istanbul, iar atunci nu era; în rest... . Pe de altă parte, ”marca” unui oraș e dată de ceea ce are numai el și nu are alt oraș: pentru Istanbul, pisicile vagaboande, mâncătoare din gunoaie. Pentru București, câinii vagabonzi, mâncători din gunoaie. Revăzând aceste ”branduri locale”, un turist cu experiență exclamă imediat: ”Sunt la Istanbul/București!”. Iar pentru soră-mea va fi cu atât mai clar: ”Uite, bă fratelo, că e plin de maidanezi! Ce dracu’ ziceai că s-a schimbat?!?!”.

2. Să zicem că mă întorc în satul meu din care-am plecat acum 30 de ani. Și acolo dau peste un ghid binevoitor care mă duce să-mi arate ce s-a mai ”schimbat” în Ghijasa: ”Uite, a lu’ Popeagă și-o văruit gardu’... a lu’ Achim și-o cumpărat capre... a lu’ Raicu și-o vândut șura, no auz’!”. Păi cum aș reacționa eu? M-aș uita la omul ăla ca la un căzut din lună. Ce, astea-s schimbări de paradigmă? Astea-s fleacuri, monșer!

Și, credeți-mă, diferența dintre California și București este mai mare decât diferența dintre București și Ghijasa!

De ce este România altfel?

În sfârșit, profesorul Boia a scos cartea cu care ne amenința de atâta vreme, și pot pentru ca să spun că nu ne amenința degeaba. Este cea mai dură și necruțătoare analiză a ”păcatelor” noastre specifice; cred că această carte va polariza teribil cititorii români și va adânci la greu falia care există între cele două Românii (România care se crede patrioată și România care se crede obiectivă. Ca să n-avem vorbe, anunț clar că eu fac parte din a doua, dar cei mai mulți amici ai mei, în frunte cu port-stindardul Samo, fac parte din prima).

Dar nu meritele cărții vreau să le discut acum, ci micul truc pe care autorul îl folosește fără jenă ca să ne ”prindă” în demostrația lui. Anume, cuvântul ”altfel”. Se pare că există un uriaș consens la nivel colectiv că România și românii sunt ”altfel”, sunt diferiți (în rău), sunt aparte. Eu nu cred în această convingere populară, dar asta-i treaba mea. Importantă e definirea problemei: ”altfel” decât cine? Decât europenii? Absurd! Nu există europeni, există popoare ale Europei, fiecare diferit și ”altfel” în felul lui. Atunci, la ce se referă Lucian Boia? ”Altfel” față de cum ar trebui să fie? Dar depinde de cine definește acest ”ar trebui”, că una e dacă definesc eu cum ar trebui să fie românii și alta e dacă definește Petre Țutea (mă rog, dacă definea când trăia).

Atunci, despre ce e vorba? În sens foarte îngust, Boia pare să sugereze că românii sunt ”altfel” decât vecinii lor, iar dintre acești vecini, el alege comparația cu Polonia. Din care comparație, nu mai e cazul s-o spun, România iese defavorabil la absolut orice capitol... iese jumulită rău, de fapt.

Totuși, din experiența mea directă, România nu este ”altfel” decât față de Ungaria, că restul vecinilor direcți (Serbia, Bulgaria, Republica Moldova, Ucraina) nu stau mai bine decât noi, ba chiar mai rău (în unele privințe). Iar în materie de comportament, un ucrainian sau un bulgar nu este câtuși de puțin ”altfel” decât un român; este exact la fel.

Care sunt, însă, diferențele pe care un privitor obiectiv le-ar putea găsi, dacă compară România cu singurul ei vecin într-adevăr european (e superfluu să precizez că mă refer la Ungaria)? Nu sunt sigur că am dreptate, dar văd următoarele diferențe:

1. Sărăcia. Nu e prea vizibilă în orașele mari, dar sare-n ochi când mergi la țară: cum arată satele românești (mai ales cele din estul țării) față de cele din Ungaria... dezastru!

2. Ignoranța. Aici, într-adevăr, e tragedie națională, dar la ce te poți aștepta de la un popor ortodox? Să-l citească pe Dawkins?!

3. Întârzierea istorică. Ca statalitate, Ungaria are cam 400 de ani înaintea României, și în plus a fost un imperiu unitar, nu țărișoare disparate.

4. Întârzierea în modernitate. Orice s-ar spune, modernitatea aparține mediului urban, nu ruralității. E adevărat că veșnicia s-a născut la sat, dar orașele românești au fost ”inventate” în anii ’50 și ’60, cu locuitori aduși de la țară, direct de la coada vacii (nu-i nicio rușine, și eu fac parte din această categorie!). Reflexele urbane, citadine, nu se prea fixeaza în două generații, trebuie mai mult. Mai ales că ”profesorii de civilitate” (elitele) fuseseră omorâte de comuniști, așa că pe noii veniți nici măcar n-a avut cine să-i învețe cum să se poarte ”la oraș”.

5. Dublul discurs. Aici este (de departe) cel mai interesant argument al cărții, așa că-l discut separat.

Ceea ce remarcă toți străinii care au de-a face cu românii este extraordinara lor necinste, nerespectarea cuvântului, prefăcătoria ca mod de viață. Cum s-ar zice, ”românul una zice și alta face”. M-am recunoscut perfect în această descriere, din punctul ăsta de vedere, sunt cel mai român dintre români: îmi spui ceva? Zic ”Da, da, bine” și fac exact opusul. Dacă nu opusul, atunci nu fac nimic. Sau dacă fac ceva, nu e în niciun caz lucrul pe care tu l-ai vorbit cu mine și despre care credeai că ”a rămas stabilit”. O fi rămas, dar în capul tău, nu într-al meu!

De ce? De ce sunt așa? De ce suntem așa, o națiune întreagă? De mine nu vorbesc, că eu sunt bolnav la cap, dar despre ”națiune” vorbesc, și chiar cred că am o explicație. Care sună astfel: când, în orice negociere, tu ai mereu poziția slabă, te acomodezi cu situația și sabotezi negocierea. Simplu! Dacă nu poți să câștigi meciul, atunci dai mingea peste gard. O dată, de două ori, de zece ori, de enșpe ori, până când adversarul se satură de ”fotbal” și pleacă acasă. E adevărat că, în felul ăsta, tu nici fotbal n-ai jucat și nici meciul nu l-ai câștigat, dar nu l-ai pierdut; or, pentru tine, ca jucător mai slab, este esențialul. Dacă joci corect, pierzi. Dacă joci mereu corect și mereu pierzi, atunci, la un moment dat, te vei învăța să nu joci corect, ca să nu mai pierzi.

Necazul e că o asemenea atitudine, pe termen lung, duce la ostracizare socială: nimeni nu mai vrea să joace cu tine. Iată diferența esențială dintre Polonia și România: de fiecare dată, Polonia a jucat corect și a pierdut. Da, dar și-a păstrat respectul adversarilor, iar acum e în continuare chemată să ”joace”. România nu a pierdut aproape niciodată, pentru simplul fapt că a sabotat jocul; acum, România e țara ”altfel” cu care nimeni nu vrea să aibă de-a face. Ce-și zice un neamț care are treabă în Est? ”Mă duc să mă joc cu Polonia, că România nici fotbal nu știe, nici să joace nu vrea, și-mi mai fură și mingea!”.

Antiamericanism

Am citit ieri cartea ”America povestită unui prieten din România”, scrisă de Martin S. Martin (fost Martin Ștefan Constantinescu înainte de emigrare, petrecută în 1985 – deci sub formă de ”fugă” sau de ”a ales libertatea”, depinde din ce unghi privești problema!). Nu e o carte care se citește foarte ușor, pentru că autorul e chirurg de meserie, nu scriitor, dar e foarte ”grasă” în informații exacte și clar prezentate, deci o sursă de primă mână. Completată cu o bibliografie amplă, dar asta contează mai puțin pentru subiectul de față.

Subiectul este antiamericanismul. Atât în sens global, dar nu pe ăla vreau să-l discut, cât în sens local, provincial, românesc. După lectura cărții am făcut un mic experiment, cu gagică-mea și cu soră-mea pe post de cobai. Amândouă s-au pronunțat pentru un antiamericanism moderat (după părerea lor; mie nu mi s-a părut ”moderat” ci ”furibund”! Mă rog, nuanțe). Am să enumăr motivele invocate de ele pentru a-și justifica opinia; înainte de continua, precizez că ambii mei ”cobai” sunt persoane foarte bine educate, vorbesc limba și cunosc (o parte din) America prin experiență nemijlocită, nu ”din filme” ca tot românul care are și el o părere. Bun, iată cauzele antiamericanismului la români, în opinia lor:

1. Invidia. Nivelul de trai și oportunitățile sunt foarte diferite în Statele Unite față de România, nemaivorbind de forța simbolică a ”americanității” față de ”românitate”.

2. Ignoranța atribuită americanului mediu. Din punct de vedere românesc, americanul este o ființă al cărei credo este ”Nu știu, dar nici nu mă interesează!”. La nivel concret, percepția este că românul e interesat de toate, pe când americanul nu e interesat de nimic altceva în afară de pizda mă-sii. Exemplificare: românii învață cu plăcere limbi străine, pe când americanii nici pe-a lor nu și-o știu bine.

3. Militarismul intrusiv (interveționismul). Tradus în termeni simpli, ar fi ceva de genul ”Americanii își bagă nasul în treburile altora, treburi care nu-i privesc câtuși de puțin!”. Exemplificare: intervențiile militare din Coreea, Vietnam, Grenada, Somalia, Irak, Afganistan et caetera.

4. Exportul de subcultură. Filmele de acțiune (serie B), talk-show-urile TV, Coca-Cola și McDonald’s au invadat planeta și au dislocat produse (culturale și nu numai) de o calitate incomparabil mai bună.

5. Filosemitismul atribuit elitei politice americane. Din nou, în termeni simpli, acest argument sună așa: ”Americanii conduc lumea, iar evreii îi conduc pe americani, ca să-și facă ei gheșefturile! Păi, vezi? D-aia nu merge treaba și nu e pace pe pământ!”.

Acestea au fost argumentele ”la prima mână” pe care mi le-au furnizat cele două respondente. Am intrat pe wikipedia (articol aici) și am găsit mult mai multe argumente, din varii puncte de vedere. Nu vreau să comentez în niciun fel, sunt doar uluit de antiamericanismul real din societatea românească (precizez că eu unul nu-l împărtășesc absolut deloc, dimpotrivă), iar ca să mă mai ponderez, prefer să-l atribui Zeitgeist-ului (adică, e la modă să fii antiamerican în Europa, iar poporul român, mimetic ca întotdeauna, n-a rămas nici de data asta în afara ”modei”).

Înainte de a-mi grohăi propriul meu punct de vedere, în alt post, îi rog pe toți cei care citesc ce-am scris aici să-mi mai spună vreo motivație a antiamericanismului; cu cât adun mai multe, cu atât mai bine. Ca să pot da un răspuns cât mai complet, când va fi momentul. Dacă aveți amici vehement antiamericani, implicați-i și pe ei: în fond, the more, the merrier!

Happy Thanksgiving, mes copines!

Citizen Kane

Am decis să nu mor prost, așa c-am făcut efortul de-a viziona filmul-cult al lui Orson Wells, ”Citizen Kane”. Am rămas tablou.

Nu înțeleg absolut nimic! De ce s-a făcut tevatură în jurul acestui film, ce reprezintă el? O breșă în arta cinematografică? De ce?! Pentru un cinefil din 2012, chiar și cu ceva cultură, filmul ăsta nu e nimic altceva decât un monument închinat de Orson Wells lui însuși. Mă scuzați, dar nu asta a făcut și Sergiu Nicolaescu toată viața lui? Și atunci de ce trebuie neapărat să râdem de moș Sergiu, dar să dăm pe spate când e vorba de ”maestrul” Wells? Doar pentru că e american?

Pentru cei la fel de tonți ca mine, iată aici acțiunea, pe scurt: un tycoon de presă moare și ultimul lui cuvânt este ”Rosebud”. Un reporter pornește investigația, să dezlege misterul, să afle ce înseamnă acest nume (dacă e un nume!). În cursul investigației, viața magnatului e povestită și repovestită (din diferite puncte de vedere) de cei care l-au cunoscut. Ni se conturează un portet (”O viață de om, așa cum a fost”). La final, reporterul rămâne prost, fără să se prindă că ”Rosebud” era numele unei fabrici de sănii, iar cu una din săniile alea se dădea magnatul, când era mic (incredibil, chiar și marii oameni au fost cândva mici!).

Asta e tot. Poate că pelicula are unele calități, accesibile criticilor de film, dar pentru mine a fost deosebit de plictisitoare, iar Orson Wells insuportabil de plin de sine. Bine, m-am prins și eu că ”trimiterea” filmului era la un personaj din epocă, la unul Hearst, care a construit un imperiu mediatic și ulterior un castel în California, castel pe care l-am și vizitat, dealtfel (în film, castelul e ficționalizat sub numele de ”Xanadu”). Dar Hearst ăla e mort demult, iar imperiul lui e oale și ulcele, ca toată presa tipărită, en passent fie spus; bun, poate că în epocă o fi fost o mare îndrăzneală să faci un film despre unul din puternicii zilei, dar acum? Ce relevanță mai are acum ”Citizen Kane”, prin ce rezistă el în istoria filmului?

Diagnostic: sorry pentru bunul domn Gorzo, dar ”Citizen Kane” este expirat. Case closed!

Burmese Days

Am citit și eu (enfin!) cartea asta, despre care s-a spus că e ”primul mare roman” al lui George Orwell (mai cunoscut publicului de la noi datorită animației ”Ferma animalelor”). Burmese Days a fost publicată în 1934 și n-a fost un mare succes de librărie, deși majoritatea recenziilor au fost elogioase. Deși nu m-a întrebat nimeni, vin și eu cu câteva păreri :

1.     În 78 de ani, lumea s-a schimbat fundamental. Cu toate astea, Birmania (Burma, Myanmar, ziceți-i cum vreți) a rămas una dintre cele mai nenorocite țări. Din Asia și din lume.

2.     Lumea s-a schimbat, dar inimioara femeilor a rămas la fel. În personajul Elizabeth am recunoscut miriadul de femei care ”umblă să se mărite” și pe care nu le interesează nimic altceva decât propria persoană. Unora le iese pasența, altora nu. Dar și unele și altele trec prin viață fără să înțeleagă, de fapt, despre ce e vorba.

3.     Inadaptarea nu ține de timp și de spațiu, este eternă. Eroul principal, John Flory, se potrivește ca nuca-n perete cu valorile timpului său. Evident, din această nepotrivire timpul iese câștigător, iar omul își trage un glonț în inimă. O ultimă soluție la care nu mai e nimic de comentat, dar care nu convinge.

4.     Dacă stai prea mult într-un loc, vine un moment când nu mai poți pleca. Aviz amatorilor de munte care se duc toată viața pe un singur traseu! Exemplu din carte: John Flory locuiește în Burma, dar mereu visează să se întoarcă în Anglia. Când reușește să plece, în sfârșit, își dă seama că trebuie să se întoarcă, pentru că identitatea lui e alta; nu mai este englez, ci ”anglo-indian”. Concluzie: statul pe loc este moarte lentă, doar mișcarea înseamnă viață.

5.     Reputația este totul. În micro-societatea descrisă în roman apare aceeași poveste dintotdeauna, aceea a statutului social bazat nu pe fapte concrete, ci plasare (bună sau rea) în ochii celorlalți. Altfel spus: nu ești cum ești, ci ești cum te vede lumea.

În încheiere: din punct de vedere al limbii, mi se pare una dintre cărțile cel mai greu de citit. Sigur, e de vină și slaba mea cunoaștere a vocabularului (cu ocazia asta am aflat și eu că ”cur” înseamnă ”javră”!), dar și George Orwell e de vină, că se screme parcă dinadins să folosească cele mai rare și neuzuale cuvinte.

Oare a prevăzut că după 78 de ani de la publicare, eu mă voi chinui ca hoții de cai cu cartea lui?!

Habeamus secretarum!

Biroul Politic a decis: Xi Jinping este noul stăpân al Chinei. Au câștigat, deci, reformatorii, chiar dacă asta nu înseamnă mare lucru, că și Obama a fost văzut la vremea lui ca un reformator, dar la politica externă n-a putut schimba nimic (în afara unei așa-zise ”prietenii personale” cu Putin).

Bun, ce știm de Xi Jinping? Păi, știm următoarele: a fost și pe la noi în vizită (în 2009), nu e alcoolist (păcat, poza îmi dădea speranțe!), vorbește într-o limbă mai puțin lemnoasă, e adept al liberei circulații a informației (să însemne asta că în China va fi liber internetul?! Mira-m-aș!), e foarte bogat și se dă mare adversar al corupției (măi, să fie!). Nu-l întreabă nimeni cum a făcut primul milion, doar toată lumea știe că l-a moștenit: provine dintr-o familie de comuniști cu vechime, aparatnici d-ăia care nu trebuiau să fure, că oricum făceau parte din Partidul Interior.

Ce așteptări avem de la Xi Jinping? Sincer, destul de mici. China are o structură de conducere atât de opacă, încât un singur om nu poate schimba mai nimic, chiar dacă vrea (dar, oare, Xi chiar vrea să schimbe ceva?). Pe plan intern, mai mult decât să mai slăbească șurubul (în ceea ce-i privește pe artiști, scriitori și bloggeri) nu văd ce-ar putea face. Programul de înarmare o să continue, în 2013 China va trimite un echipaj uman în spațiu, vor fi lansate la apă primele portavioane de producție proprie, mă rog, chestii d-astea. Tibetanii și uigurii n-o să pupe mai multă autonomie, de asta sunt sigur (ba poate chiar mai puțină! Dacă Xi îi lasă ceva mai liberi pe artiști și pe negustori, atunci trebuie să chinuie pe altcineva, n-are ce face: altfel o să zică securiștii lui că e mămăligă!). În politica externă o să meargă și el cum a mers și Hu Jintao, adică făcând echilibristică între americani și ruși. Plus, evident, ignorându-i pe europeni, că ăștia contează tot mai puțin.

Singura schimbare pe care ar putea-o face Xi este să ia la refec Coreea de Nord. Dacă, într-adevăr, zona Pacificului este cea care dă tonul în secolul XXI, China n-are niciun motiv să mai susțină o ”mână moartă” cum e Coreea comunistă; în loc să producă tehnologie pentru China (cum fac Coreea de Sud, Japonia, Taiwanul și Singapore), Coreea de Nord înghite resurse chineze ca să nu moară de foame. Cât timp o să mai arunce Xi resurse prețioase în această ”gaură neagră”? Că de resurse are și el nevoie ca de aer!

Bun, iată și pariul: Xi Jinping are puterea pe 10 ani, nu pe viață (ca Putin), dar nici pe 4 ani (ca Obama). Asta înseamnă că în 2022 predă ștefeta altcuiva. Eu zic că cel târziu la mijlocul mandatului său (adică cel târziu în 2017) va forța o schimbare de regim în Coreea de Nord și va aduce la putere un reformator, care să implementeze sistemul chinez (partid comunist, economie de piață).

Ții pe-o bere?

Denis Gracev versus Lucian Bute

Cu toții ne gândim la același lucru: dacă Lucian pierde, se lasă de box. Deci mâine noapte poate fi ultimul lui meci! Nimeni, niciun promoter de pe lumea asta nu-i mai oferi vreo șansă unui fost campion care ia bătaie de două ori la rând, de la niște luptători buni, dar nu de top. E adevărat că acest Denis Gracev (sau ”Denis Grachev” cum i se ortografiază numele în lumea anglo-saxonă) e acum campion en-titre, da; dar titlul lui este în NABF, un fel de ”Gala celor mai talentați amatori din Statele Unite și Canada”, adică o organizație regională și nu una din cele mari de tot (WBA, WBO, WBC, IBF). E deasemeni adevărat că Gracev a fost campion și în WBC, dar la o categorie inferioară de greutate (nu că asta ar avea vreo importanță). Esențial e, însă, că Denis Gracev nu este boxer ”la bază”, ci luptător de MMA (ca toți rușii), ceea ce înseamnă că s-a apucat de box din dragoste de parale, nu pentru că a fost crescut în sportul ăsta, ca Lucian Bute.

Întrebarea este dacă ăsta-i un avantaj pentru Lucian. Așa, ochiometric, ar părea că e: așa cum într-o luptă de stradă, Gracev l-ar face praf pe Lucian (boxul e orice, dar nu dirty-fighting), normal ar fi ca, în ring, respectându-se regulile marchizului de Queensberry, Lucian să învingă. Dar cu tipii ăștia proveniți din arte marțiale nu poți să știi niciodată, din motivul destul de simplu că ei sunt extrem de tăbăciți în bătaie... adică e foarte greu să-i bați și-i imposibil să-i sperii. Cum l-a speriat Carl Froch pe Lucian Bute, en passent fie spus.

Ce-o fi, om vedea. De pariat nu mai pariez, că la cât ghinion am, aș fi în stare să pierd și la o partidă de toci sau de popa-prostu; dar am să-i țin și eu pumnii lui Lucian, să se întoarcă în ring și să nu se lase până nu-l detronează pe ”regele” categoriei (Super Middleweight), Andre Ward. Atunci, da, poate să se retragă. Ca orice fost boxer, probabil c-o să-și deschidă un restaurant prin Centrul Vechi, plus o sală de antrenament, undeva pe cartiere. La afacerea din Centru nu mă bag, dar la aia din cartier, da: o să-i propun să mă angajeze pe mine ca ”recrutor”.

Știți ce face un recrutor? Îi aduce la sală pe mardeiașii de pe cartiere, ca să fie caftiți în ring de pumnii unui fost campion mondial. Pentru ei, asta e confirmarea definitivă că sunt șmecheri de șmecheri. Iar dacă reușesc să-i mai și ”prindă” una, atunci devin zei pentru picimea de pe mahalale.

Tear down this wall

În pofida imaginii și a titlului, acest post nu este despre căderea Zidului Berlinului, ci despre un alt zid, care-i încă în picioare: cel al ignoranței nostre reciproce. Prin ”noi” înțeleg, desigur, ”noi, est-europenii” (cine m-a mai citit știe deja chestia asta, dar explic pentru neinițiați).

Ideea: ca să citesc un autor bulgar, polonez sau eston, acel autor trebuie să fie mai întâi tradus în franceză. Ați prins poanta? Noi, esticii, stăm cu ochii ațintiți pe cele trei mari culturi occidentale (franceză, britanică, germană), și abia după ce un produs cultural estic este exportat în Occident devine interesant pentru piețele Estului. Comparație: e ca și cum eu, pentru a cumpăra țigări ucrainiene sau bere slovacă, ar trebui să mă duc la Londra! Comparația vă poate părea deplasată, dar este perfect solidă: exact așa se întâmplă lucrurile în cultură. Habar n-avem ce ”produc” vecinii, iar ei, la rândul lor, ne ignoră cu aceeași superbie: ”România? A, da, știu, e țara aia care produce cerșetoare!”.

Cum mi-a venit gândul ăsta? Păi, am citit și eu, ca omul, ”Armata de cavalerie”, capodopera lui Isaac Babel, și-am rămas tablou. Bun, hai s-o luăm pe rând, că intuiesc reacțiile voastre, le pot chiar împărți în două categorii: 1 – ”WTF is Isaac Babel?!”; 2 – ”Abia acum l-ai descoperit și tu pe Babel, dășteptule... ne lași?”. Ambele abordări sunt corecte, în mare parte, și iată de ce:

Cu excepția Republicii Moldova, Babel a rămas obscur pentru cititorii români, din mai multe motive (nu le înșir aici), de aceea, a-l ”descoperi” în anno domini 2012 nu e complet rușinos (dar nici ceva cu care să mă laud!). Be mic, e într-adevăr inadmisibil pentru cineva care umblă la literatură (cum umblu eu, deocamdată în vârful picioarelor) să nu știe nimic despre scriitura babeliană, care a înnoit limba rusă literară (el a făcut pentru proză cam ce-a făcut Arghezi pentru poezie, la noi, cu diferențele de rigoare). Dar, pentru mine, mai e un motiv, unul personal. Iată-l:

n-am fost niciodată în stare să mă împac cu uriașa ignoranță istorică a poporului meu, iar cartea lui Babel este cea mai bună ”dare de seamă” literară asupra unuia din cele mai importante războaie ale Europei de Est, în secolul XX. E vorba de invazia sovietică a Poloniei și de războiul care a urmat. Și de ce acest război (de fapt, rezultatul lui) a fost esențial pentru România.

Să ne amintim: după primul Război Mondial, în estul Europei au izbucnit mai multe războaie ”locale”, unele civile (în Rusia sau în Finlanda), altele ”interțări” (războiul greco-turc, terminat în 1922, sau cel româno-maghiar, început și terminat în 1919). Dar dintre toate, cel mai mare a fost cel sovieto-polon, atât în sens militar, cât și ca implicații geopolitice ulterioare. De asta vin și vă întreb: câți dintre voi, în România, știți despre ce-a fost vorba?

Mda... bănuiam. Pe scurt: după Războiul Civil (1918 – 1922), liderii sovietici au decis să trimită Armata Roșie în inima Europei, pentru a ”elibera” Germania (în anii ăia, nemții aveau propria lor revoluție comunistă pe cap, dar au reușit s-o strivească la timp). Așa că Politburo (organul suprem de decizie în URSS, condus atunci de Lenin) a hotărât să ”reaprindă flacăra” comunismului german. Dar în drum le stătea Polonia. Deci, au invadat-o (citat dintr-un general sovietic: ”Drumul spre pârjolul Europei trece peste cadavrul Poloniei!”). Numai că polonii, deși trădați ca de obicei de francezi și englezi, au rezistat și au dat peste cap, în final, Armata Roșie, astfel încât Polonia și Europa au fost salvate... pentru moment. De remarcat: și România a fost salvată atunci de deznodământul acelui război, că doar sovieticii nu erau nebuni să lase o țară neocupată, fix în coasta dispozitivului lor de luptă! Dar de unde să știm noi asta, ce, ni s-a spus vreodată?!

Ei bine, cartea lui Babel este despre acest război. Să știți că e greu de citit, pe de-o parte din motive literare (deși Victor Kernbach, traducătorul, a făcut și el ce-a putut), pe de altă parte din motive politice (polonezii sunt tot timpul numiți ”șleahta”, în derâdere, așa cum basarabenii erau numiți ”boierii români” în jargonul stalinist). Cu alte cuvinte, Babel nu pare niciun moment conștient că face parte dintr-o armată invadatoare și că polonii, șleahtici sau nu, sunt oameni care-și apără patria. Dar probabil că a trebuit să scrie așa pentru a-și vedea publicat romanul; cu mult mai interesant este însă raportul triunghiular dintre poloni, ucrainieni și evrei, în descrierea lui Babel (el însuși evreu din Odessa). Polonii sunt destul de sumar prezentați, ca fiind ”catolici fanatici” și ”proprietari” (pe atunci, asta era o crimă); ucrainienii sunt la fel de schematici, un popor de țărani needucați, curajoși ce-i drept, dar complet tâmpiți; evreii sunt ”poporul care suferă”, dar nici imaginea lor nu e măgulitoare: foarte murdari, lași, preocupați numai de siguranța lor personală și de religia mozaică, un fel de ”visători în zdrențe” de care toată lumea își face râs. Esențial este că, între aceste trei laturi ale ”triunghiului” (poloni, ucrainieni, evrei) nu există altceva decât ură. Și, da, aici îi recunosc talentul lui Babel: dacă știe să descrie ceva în cuvinte puține și bine alese, acel ceva este ura. Impresionant.

Uitam: și cruzimea. Pentru că, dacă e să-i găsesc autorului un strop de obiectivitate, acel strop se referă la soldații ruși din cavalerie, pe care el îi numește mereu ”cazaci”, niciodată ”ruși”. Acești cavaleriști, cazacii, sunt descriși efectiv ca niște câini ai războiului, fără nimic omenesc în ei când e vorba de inamici sau de civili nevinovați. Singura lor însușire pozitivă pare să fie un fel de camaraderie de arme, care se aplică numai între ei, nu și altora, chiar ”aliați” (autorului, de exemplu, nu i se aplică! Cazacii îl alungă dintre ei pentru că este evreu, deși el, teoretic, ar fi trebuit să-i comande!).

Și un ultim punct despre carte: personajele lui Babel sunt vii. Buni sau răi (mai mult răi, de fapt), oamenii din carte trăiesc, îi simți, chiar dacă nu ți-s deloc simpatici. Ca unul care am încercat și eu, pot să vă spun cât e de greu să nu-ți iasă ”morți” din fuga condeiului.

Revenind la zidul ignoranței noastre reciproce în Est, că doar cu asta am început; ce se poate face? Cred că trei lucruri:

-         traduceri directe, adică din finlandeză în română, din bulgară în letonă, din slovacă în turcă, din albaneză în ucrainiană, pentru că dacă stăm la mâna occidentalilor, o să cumpărăm mereu numai marfa culturală pe care ne-o selectează ei. Și mai rău decât atât, un scriitor estic nu se va putea bucura de notorietate decât se milește de el un editor parizian, exact cum e acum. Asta ar fi treaba ICR-ului. Dar mi-e teamă că Andrei Marga nu e bun de așa ceva, și în general, nu e bun de nimic.

-         Neagu Djuvara propunea, pe bună dreptate, ca istoria românilor să nu mai fie predată separat, ci în legătură cu istoria popoarelor vecine, că altfel nu se înțelege nimic și rezultatul e apariția generațiilor de semidocți ridiculi, de genul ”dacologilor” actuali. Dar cred că trebuie mai mult de-atât. Cred că e necesar un manual comun de Istorie a Estului, astfel încât, din Finlanda până în Grecia, s-avem habar unii de alții. La ce ne folosește că putem recita lista cu toți regii Angliei, dacă nu știm nimic despre ăștia de lângă noi, care-au trecut prin ”istorii” mult mai similare cu a noastră decât istoria Angliei?!

-         vizite directe, turism, turism la greu. Orice român își face un punct de onoare în a vizita Parisul, dar la Varșovia sau la Tallin nu mergem nici morți. Dau un exemplu (român mediu, venituri medii, cultură medie): eu am fost anul ăsta la Paris și la Londra, dar la Tallin n-am ajuns (deși îmi propusesem!). Turismul, deși nu pare, e o soluție foarte la îndemână pentru probleme de genul ignoranței, că dacă te duci și vezi cu ochii tăi, vrei să și înțelegi ce-ai văzut, așa că ajungi acasă și te pui la punct cu informația, ca să nu mori prost.

Ca mine, dacă nu-mi cădea în mână ”Armata de cavalerie” a lui Isaac Babel.  

Criminalitatea în România

Mi s-a spus că despre multe am povestit în articolul cu Ferentari, numai despre ”principala problemă” de acolo n-am scos o silabă. În viziunea interlocutorului meu, problema asta principală era violența. Numai că nu se exprima corect, ceea ce voia să spună era ”criminalitatea”: el era de părere că de-asta sunt așa mici prețurile în Ferentari, pentru că oamenii se tem să se mute acolo (”Te taie țiganii de n-ai aer, carne de mici te fac!”). Nu știu dacă are dreptate, deși înclin să cred că nu; dar chestiunea merită aprofundată.

1.     Mie nu mi s-a întâmplat nimic, deși m-am băgat pe tot felul de străduțe și fundături. Poate nu era ora potrivită (la prânz), poate n-am nimerit eu zonele cu adevărat ”interzise”, nu știu. Cert e că ochii mei n-au văzut niciun fel de violență stradală, ca să nu mai vorbesc de criminalitate. Nici măcar clasicii bețivi ”de dimineață” n-au fost de zărit! Asta îmi întărește părerea că sărăcia e acolo principala problemă: dacă aveau bani, oamenii săraci și i-ar fi băut de la primele ore, cum fac în alte cartiere.

2.     Din articolul domnului Adi Schiop am înțeles următoarele: el personal a avut, în cei cinci ani de locuire în Ferentari, probleme de natură exclusiv verbală (amenințări), plus câte un show-off ocazional, când ”controlul” unei anumite străzi trecea de la o gașcă de adolescenți la alta (fluturări de bricege, informări de genul ”Băiatu’, dacă te supără cineva, la mine vii și-mi spui, m-ai înțeles? Io rezolv aicea toate!” – acest exemplu e dat din capul meu, nu apare în textul lui Adi!). Dar, mai important decât atât, a aflat de la vechii locuitori că nivelul criminalității a scăzut cu circa 99% față de acum 25 de ani: ”Aici intrai în costum și ieșeai în chiloți!” (citat din textul lui Adi). În concluzie: nivelul criminalității din Ferentari e ceva mai ridicat decât media bucureșteană, dar extraordinar de scăzut față de acum un sfert de secol. Dacă nici ăsta nu-i progres, atunci nu știu care e!

3.     Poate e cazul și unei alte comparații: cum e Ferentariul față de alte cartiere rău famate din marile orașe europene? Din câte înțeleg, în alte părți e mult mai rău (Neapole, Marsilia, ca să nu mai zic de Sankt Petersburg). Iar dacă părăsim hotarele Europei, atunci putem vorbi de Ferentari ca de un model social: sărăcie maximă, criminalitate minimă.

4.     Dacă extindem cercetarea (așa amatoristică) la nivel de țară, atunci lucrurile se clarifică: România are un nivel mic de criminalitate. Și grosul crimelor sunt făcute la beție, cu predilecție în zonele foarte sărace din estul și sud-vestul țării (județele Vaslui și Dolj sunt în frunte). Bucureștiul stă foarte bine la criminalitate și mai puțin bine la infracționalitate (în orașul ăsta, majoritatea infracțiunilor sunt furturi, nu crime).

5.     Bine, mă veți întreba, dar ce înseamnă ”nivel mic”? Păi, ce să însemne: numărul de crime la suta de mii de locuitori. România are indicele 2, față de Rusia care are 10,2 (record european). La celălalt capăt al clasamentului vin scandinavii și Mitteleuropa (Germania, Elveția, Austria, Slovenia) cu indici sub 1, apoi țările atlantice (Franța, Marea Britanie, Spania, Irlanda, Portugalia, Olanda), cu indici sub 1,5. Indicii tot cresc pe măsură ce înaintezi spre Est, cu unele surprize neplăcute (Finlanda 2,2; Estonia 5,2; Lituania 6,6; Republica Moldova 7,5!) și cu altele foarte plăcute (Bulgaria 2, România 2, Ungaria 1,3!). După cum vedeți, dracul nu-i așa de negru cum ne place să credem (și să ne văicărim în consecință).

6.     Se spune că ”Estul are memorie istorică”. Este o minciună. Esticii nu au nici pe departe vreo memorie istorică mai bună decât vesticii, ci sunt pur și simplu mai înapoiați. Un exemplu: francezii i-au redescoperit (și promovat) pe ”strămoșii noștri gali” pe vremea lui Napoleon al III-lea, iar românii i-au redescoperit pe daci pe vremea lui Ceaușescu! O întârziere de peste 100 de ani. Dar aceiași români, atât de buni experți în evenimente de acum 2500 de ani (Burebista, Deceneu, Zamolxe etc) sunt total ”orbi” la evenimentele din ultimii 25 de ani: scăderea criminalității, creșterea nivelului de trai, circulația informației și câte și mai câte. Ce ”memorie” e asta?! Aici nu-i vorba de niciun fel de memorie, e vorba de o criză de creștere, la fel ca la puberi: mi-au dat tuleiele, dar prefer să bat în continuare mingea pe maidan, în loc să încep să ies cu fete. Mă agăț de copilărie pentru că mi-e frică de viitor! Exact la fel și esticii: ”înainte era mai bine” și ”strămoșii noștri au trăit o epocă de aur, când erau stăpânii lumii” – asta auzi și în Bulgaria, și în Serbia, și în Ungaria, și în Polonia, și în România. Aceeași placă.

7.     Singurii de la care nu auzi partea a doua (aia cu ”epoca de aur”) sunt țiganii în general și ferentarezii în special: la ce epocă de aur să se raporteze ei? Pe de altă parte, în materie de ”înainte era mai bine”, aici țiganii sunt doctori: odată cu comunismul, ei au pierdut totul.

Știu că această ultimă concluzie e profund contraintuitivă pentru majoritatea românilor: ”Cum, mă?! Înainte erau ținuți cu botul pe labe, unul nu sufla! Acum, ei sunt șefii, ei te vând și te cumpără!”. Greșit. Traseul postcomunist al țiganilor a fost asemănător cu al românilor: unii, puțini, au prosperat, alții, majoritatea, s-au afundat în sărăcie și disperare.

Cine crede altfel, să dea o tură prin Ferentari.

Ferentari

Am avut ieri ocazia să fac o tură prin cartierul Ferentari, pe jos. Nu am mers peste tot, ci doar pe străzile din jurul școlii 188 și din jurul fostei uzine Autobuzul (acum un teren viran de vreo 20 și ceva de hectare, în curs de ”conservare” ?!?!), am ieșit pe strada Toporași, am admirat noua stradă Cladova (pentru cine nu știe, o stradă făcută acum un an-doi, pe traseul unei foste căi ferate industriale, care deservea uzina și lega bulevardul Pieptănari cu strada Tiparniței), pe urmă am mers pe Prelungirea Ferentari și în continuare pe Zețarilor, până am ”căzut” înapoi în Șoseaua Giurgiului, frontiera convențională dintre cartierele Ferentari (la vest) și Berceni (la est), așa cum Șoseaua Sălaj este tot o frontieră convențională, între cartierele Rahova (la vest) și Ferentari (la est). Fac aceste precizări pentru cei din alte cartiere și alte orașe, oameni care au o foarte vagă cunoaștere a acestor zone din sudul Bucureștiului, considerându-le un singur întreg, sub numele generic de ”în țigănie”.

Părere parțial adevărată. Adică parțial falsă. Da, aceste trei cartiere sunt printre cele mai sărace ale orașului, dar Ferentariul se detașează clar în cursa pentru ”cel mai sărac”: un om care-și vinde apartamentul în Berceni nu își poate cumpăra un alt apartament undeva în București, cu excepția Ferentariului. Dar astea sunt teoretizări. Să vă spun ce am văzut cu ochii:

- o sărăcie ”pe față”, nu una mascată ca-n alte cartiere din oraș. În alte părți vezi blocuri destul de asemănătoare și nu poți ști cum trăiesc oamenii care le locuiesc, decât eventual după mașinile parcate printre ele (dar și asta e înșelător, de când cu ”traiul pe credit”). În Ferentari n-ai problema asta, că sărăcia de-acolo se vede și fără binoclu, și miroase suficient de convingător.

- extrem, extrem de puține magazine, de orice fel. Ai impresia că acolo oamenii nu-și cumpără pâine, țigări sau apă plată! Rar câte un ”butic” fără niciun client, ici și colo câte un salon de ”jocuri mecanice”, dar închis.

- în schimb am văzut cam 50 sau 60 de ”unități de colectare deșeuri metalice”. Pentru cine vine din altă zonă a orașului, unde astfel de unități sunt rare, aici ai impresia că alcătuiesc coloana vertebrală a economiei cartierului. Evident, ”unitățile” nu sunt altceva decât niște curți sordide, pline cu gunoaie metalice de toate felurile, pe care niște adolescenți dubioși le tot mută de colo-colo.

- numărul de câini vagabonzi este mai mare decât media orașului. Deși cam peste tot în București poți vedea maidanezi, de obicei în grupuri, recordul e atins de cartierele din sud (Berceniul nu face excepție), dar recordul absolut e deținut tot de Ferentari. Pentru a fi corect, trebuie să spun că erau foarte blânzi, se pare că adevăratele haite își fac veacul pe marile terenuri virane ale cartierului.

- poate că ăsta e cel mai izbitor aspect din Ferentari: după cum știe oricine a vizitat Bucureștiul, tot orașul e plin de mari terenuri virane, unele uriașe (e celebru cel din centru, dintre bulevardele Unirii și Goga). De obicei, e vorba de foste situri de demolare rămase în urma Ceaușimei, așa că sunt răspândite destul de uniform prin oraș. Dar în Ferentari e o altă situație: aici, terenurile virane au rămas în urma demolării fabricilor comuniste, așa că ele sunt mai ”proaspete”, mai mari și mai multe decât în orice alt cartier. În plus, pentru că investitorii nu sunt atrași aici, din diverse motive (de ce să construiești complexuri de locuințe, dacă prețul unui apartament cu două camere e 20.000 de euro, și nici așa nu se vinde?!), terenurile s-au ”conservat” minunat: pe ele cresc adevărate pădurici de boscheți și buruieni, hrănite de compostul produs de milioanele de tone de gunoaie depozitate cu grijă. Am înțeles și mecanismul: timp de mulți ani, pentru șoferii mașinilor de gunoi era mai rentabil să le descarce în interiorul orașului, pe astfel de terenuri, decât să le ducă până la gropile de gunoi din extravilan. Rezulta o economie de benzină care putea fi băgată frumușel în buzunar. Mă rog. Esențial e că, dintre cartierele vechi ale Bucureștiului, Ferentariul era cel mai industrializat; în urma dezindustrializării, au rezultat aceste spații impresionant de murdare și sălbatice, pe care nu locuiesc decât haitele de câini vagabonzi și ”stăpânii” lor improvizați (cerșetori și căutători prin gunoi, oameni care și-au amenajat aici culcușuri și își duc viața ca”netoții” din Evul Mediu românesc).

- altă observație (ultima, promit!): densitatea blocurilor e mai mică în Ferentari decât în alte cartiere. Marea majoritate a spațiilor de locuit sunt căsuțe (sau căsoaie, dar în număr încă foarte mic). Nu că ”blocul” în sine e un factor de civilizație (cum cred încă mulți regretnici comuniști, printre care și amicul nostru Julius – care, în treacăt fie spus, s-a mutat de la bloc la vilă!): cele mai multe sunt bloculețe cu 4 etaje, confort doi, unde locuiesc oameni cam de confort doi, d-ăia care cresc doi purcei într-un coteț de un metru pătrat, suspendat la etajul 4. Priveliștea poate fi admirată din stradă și este foarte exotică, vă asigur.

Bun, e timpul pentru concluzii:

1. Cartierul Ferentari nu are cum să scape. Exotismul lui se va pierde complet în următorii 10 ani. Dacă eu nu-mi fac acum agenție de turism ca să plimb englezi excentrici prin Ferentari, peste un an-doi nu mai are rost să-mi fac: aerul lui special va dispărea complet.

2. Motive: e prea aproape de centru, are terenuri virane mult prea mari și prețuri mult prea mici. Indiferent de crisparea cu care actualii locuitori se agață de modul lor de viață, sunt condamnați să se modernizeze sau să plece. Terenurile lor virane și căsuțele lor prăpădite vor fi foarte dorite de dezvoltatorii imobiliari, când spațiile construibile din celelalte cartiere se vor fi împuținat suficient. Cel mai mult vor rezista ferentarezii din blocurile ”confort doi”, că pe alea nu le vrea nimeni. Dar peste 10 ani, vor fi destui care să le cumpere cu totul și să le demoleze.

3. Specificul Ferentariului mai e dat și de cele două ”industrii” pe care eu nu le-am văzut, că era ziua pe la prânz: prostituția și drogurile. E adevărat că am întâlnit vreo trei-patru prostituate, dar erau d-alea extrem de amărâte, care n-au nicio șansă la orele lucrative (seara). Ei bine, eu cred că aceste industrii se vor ”profesionaliza” în curând, adică vor intra în regim științific de exploatare, atunci când mafiile se vor maturiza și se vor apuca serios de treabă, ca în orice oraș mare, chiar și din Est (Moscova și Varșovia sunt exemple foarte bune). Deocamdată, și traficul de droguri și prostituția se fac la nivel de amatori, adică de mântuială. Nici asta n-o să dureze.

4. Mă gândesc să mai scot un bănuleț și din ardeleni. După cum știe toată lumea, unii semidocți din Ardeal și Banat sunt absolut convinși că Bucureștiul este o imensă ghenă de gunoi, locuită numai de țigani și de politicieni; pentru cine nu crede, să citescă ce scriu postacii pe net (nu sunt mulți, dar sunt foarte activi și foarte obsedați). Dacă îmi fac agenție și le vând acestor oameni ceea ce vor să vadă, plimbându-i prin Ferentari și povestindu-le că așa e tot orașul, nu mă umplu de parale?

5. Ultima concluzie: Berceniul e Beverly Hills. Trebuie numai să găsești termenul de comparație potrivit.

Dacă vă interesează subiectul, recomand un articol excelent, scris de un ardelean ce locuiește în Ferentari de aproape cinci ani. Spre deosebire de mine, omul vorbește din experiența de zi cu zi, nu din ”impresii” de două-trei ore: http://www.criticatac.ro/19539/lumpenii-ferentarilor-capcana-ingerilor-din-ong-uri-rechinilor-din-clasa-de-mijloc/

Moldova Mare

Ne place sau nu, aici suntem la porțile Orientului. Locul unde orice e posibil, indiferent câte șanse de realizare ar avea ”posibilitățile”. Printre care se numără și visul Moldovei Mari.

Recunosc că nu-mi vine să iau în serios toate fantasmagoriile care-mi trec pe la urechi, dar, după marșul de ieri din București și prezentarea ”Pactului pentru Basarabia”, parcă văd că Vocea Rusiei o să bage iar cine știe ce articol dubios pe prima pagină. E mai bine să i-o iau înainte.

Bun, știm cu toții că există două mari curente în Republica Moldova, unul ”unionist”, care militează pentru unirea cu România, și altul ”independist” care militează... pentru ce? Aici e poanta. În aparență, doar pentru păstrarea status-quo-ului, adică pentru independența Republicii Moldova. Necazul e că nu poți mobiliza imaginarul oamenilor doar cu atât (fiecare om, pentru a se urni într-o direcție sau alta, are nevoie de un vis, vrea să creadă în ceva, într-o schimbare față de prezent). Deci, ce opțiuni pot oferi independiștii, în contrapartidă? Să le vedem:

1. Integrarea în Federația Rusă. Republica Moldova ar urma să aibă un statut de oblast (regiune), identic cu cel al oblastului Kaliningrad, adică de exclavă a Federației. Avantaje ale acestei soluții: ar rezolva problema transnistreană și (probabil) ar crește nivelul de trai în Republică. Dezavantaje: soluția e foarte nepopulară în Republica Moldova, Ucraina și România, ca să nu mai vorbim de UE. Singurii care o sprijină, necondiționat, sunt etnicii ruși din Republică și din Transnistria.

2. ”Moldova Mare”, varianta ”extindere spre Est”. Ar presupune integrarea în Republică a celor 5 raioane transnistrene (Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Râbnița și Slobozia). Avantaje: ar rezolva problema transnistreană și ar readuce Republica în forma ei de pe vremea sovietică (1945 – 1991), pe care mulți cetățeni moldoveni o consideră ”epoca de aur” a moldovenismului. Dezavantaje: soluția e foarte nepopulară în Rusia.

3. ”Moldova Mare”, varianta ”extindere spre Nord și Sud”. Ar presupune integrarea în Republică a celor 2 raioane din nordul Republicii (Secureni și Chelmenți) și a celor 9 raioane din sud (Arciz, Bolgrad, Cetatea Albă, Chilia, Izmail, Reni, Tatarbunar, Tarutino și Sărata) care acum aparțin Ucrainei (regiunii Cernăuți și regiunii Odesa). Avantaje: ar restabili Basarabia ”istorică” așa cum era pe vremea țarilor (1812 – 1856), pe care unii cetățeni ai republicii Moldova o consideră ”adevărata epocă de aur” a moldovenismului. Dezavantaje: soluția e complet nepopulară în Ucraina.

4. ”Moldova Mare”, varianta ”extindere spre Vest”. Ar presupune integrarea în Republică a celor 7 județe (Suceava, Neamț, Bacău, Vrancea, Galați, Vaslui, Iași, Botoșani) care acum aparțin României. Avantaje: ar restabili, cel puțin parțial, principatul Moldovei de pe vremea lui Ștefan cel Mare, considerat de mulți ca ”adevărata epocă de aur a moldovenismului”. Dezavantaje: soluția e complet nepopulară în România.

5. Integrarea în UE. Pare cea mai realistă variantă, dar din păcate este nepopulară în UE, din cauza nefericitei probleme transnistrene. Serbia este în aceeași situație, de pildă, deși economic stă mult mai bine.

Concluzii:

- câte capete, atâtea păreri, vezi chestia cu ”adevărata epocă de aur etc”. Din experiența mea, situația e similară în România și în toată Europa, în privința identificării ”adevăratei etc”.

- ca să te ”extinzi” ca stat, într-un fel sau altul, îți trebuie fie performanță militară (cum avea Stalin), fie performanță economică (cum are UE), fie noroc chior (cum a avut România în 1918). Desigur, cel mai bine e să le ai pe toate trei, cum a avut Anglia în 1707 sau Germania în 1990.

- cât timp cetățenii Republicii Moldova au parte de actualul context politic, poate că e preferabil să caute soluții individuale de salvare, nu ”soluții de stat”. În orice caz, pentru un stat slabănog, a-și imagina ”extinderi” peste tarlalele vecinilor sună foarte neconvingător.

- pentru cetățenii români există o soluție simplă, dacă vor să se implice: în loc să facă pe postacii și să angajeze nesfârșite dispute pe net cu alți postaci, mai bine ar face turism în Republica Moldova. Nu costă mult și rentează pentru toată lumea.

- pentru unioniștii din România și din Republica Moldova: contactele personale nu pot fi înlocuite de nimic. Și în niciun caz de marșuri, oricât de bineintenționate are fi ele. Despre spumegările de pe net, nici nu mai discut.

- pentru independiștii din Republică: poate că, dacă cei din România vin la voi și cheltuiesc niște bani, vă veți convinge că românii nu sunt ”țigani”. Sau nu doar ”țigani”. Zic!

- pentru antiunioniștii din România: vizitând Basarabia, există o șansă de a vă nuanța părerile. Și din momentul ăla, discuțiile de substanță pot începe. Chiar dacă eu, personal, nu sunt unionist la momentul ăsta, de discutat pot discuta. Ce! Oi fi mai prost?! 

Molima in București - epidemie, pandemie! Păzea!

Boala se numește ”căpriorită” și afectează bărbații de peste 40 de ani, dar, desigur, nu sunt imuni nici cei de 15 sau 75 de ani - molima n-alege!

Simptome: te uită Dumnezeu cu ochii bleojdiți pe stradă, sau la metrou, sau într-o stație de autobuz, sau oriunde; s-au întors studentele din vacanță.

Și care-i problema? Păi asta e problema, ca studentele și elevele din 2012 arată de aproximativ de patruzeci de mii de ori mai bine decât alea de acum 50 de ani, din comunism... ia uitați-vă la ele! Moartea pasiunii!

Dar căprioarele din ziua de azi sunt primejdie, sunt pericol social. Eu zic să vă încuiați în casă și acolo să stați vreo câțiva ani sau câțiva zeci de ani, până vă iartă Dumnezeu... pe stradă e riscant de ieșit!

Alegorie cu țigani

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, o gașcă de țigani. Fiind ei ceea ce erau, nu puteau face altceva decât să stea ciuci în fața blocului, să spargă semințe și să vorbească despre femei, mereu despre femei, numai despre femei. Până când, într-o bună zi, unul mai coios s-a dus la curve: a futut-o pe Nutzy. Pentru cine nu știe, Nutzy era cea mai cea dintre toate femeile despre care vorbiseră țiganii noștri ani în șir, cu bale la gură: cur, țâțe, craci, mă rog, de-ale profesionistelor. Antologică rămâne seara în care țiganul cel coios (să-l numim ”Inițiatorul”) s-a întors triumfător în fața blocului, s-a întins alene după punga cu semințe, a scuipat primele coji și-a anunțat:

- Am futut-o pă Nutzy, mânca-v-aș pulicica voastră.

Este inutil să vă descriu șocul și fascinația celorlalți țigani, precum și venerația cu care au ascultat povestirea Inițiatorului: cum știe Nutzy să facă treabă, cu toate alea care i le-a dat ele Dumnezeu drăguțul, pupa-i-aș buca lui: cur, țâțe, craci, ați prins ideea. Și așa frumos povestea Inițiatorul, și cu atâta fascinație îl ascultau ceilalți țigani, încât noaptea s-a scurs pe nesimțite și dimineața i-a găsit pe toți epuizați – pe Inițiator, de contemplarea propriei glorii, reflectată în ochii avizi ai celorlalți; pe ceilalți, copleșiți de un sentiment de venerație pentru Inițiator, de dispreț pentru propria nimicnicie și de hotărâre diamantină să fute și ei ceva, orice. Bine, nu pe Nutzy, aia e o zee, dar orișicât, mai sunt și alte boarfe!

Seara următoare s-au întâlnit iar la o sămânță. Dar, ciudat, de data asta Inițiatorul n-a mai avut același succes, nici pe departe, deși a spus iar povestea din ajun, cu curul, țâțele și cracii lui Nutzy, ba a mai și înflorit-o pe ici pe colo, văzând că pierde atenția auditoriului său țigănesc. Dar nu a fost nimic de făcut, chiar nimic: deși le-a explicat cu lux de amănunte cum o suge Nutzy și cum ia pe toate părțile și face și drege, țiganii nu-l mai ascultau, fiecare era dus pe gânduri, punându-și la punct propria agendă. Într-un efort final de a-și conserva proaspătul prestigiu, Inițiatorul a propus:

- Bă, mânca-v-aș pula voastră, uite cum facem: ieșim de mâine în treabă, că nu se mai poate așa! Face fiecare bani cum știe pula lui, tâlhărește, dă în cap, face la buzunare, ia lanțul dă la gâții babelor, morții mă-sii. Da’ cu banii merge la futut, c-aveți și voi o vârstă, gata cu laba, gata cu duhul blândeții! Vă râde lumea ca pă sparți. Și la anul ne vedem tot acilea, pulelor: fiecare dă raportul ce-a futut! Care te bagi la proiect?

Nu era nevoie de atâta muncă de convingere: țiganii s-au băgat toți. Asta aveau și ei în cap, să se lase de labă și să se-apuce de curve, că simțeau că le venise și lor vremea. Au jurat toți. Și-au scuipat pe degete, pe index și pe mijlociu, și s-au tăiat cu bricegele, cum e moda la țigani: p-ăla care nu se ține de jurământ, nu-l mai primim în țigănie! Și să-i moară și pula, ca lui Ceaușescu!

A trecut un an. Paroliști, țiganii au venit toți. Au început să se laude:

- Bă, io pă Suzy am futut-o! Haoleo, ce femeie, să-nnebunesc! Nu-i ca Nutzy, da-i pe-aproape, să-mi saie ochii dacă mint!, spunea unul mai mic și mai pricăjit.

Altul, cu o mustață subțire, ca o dungă de căcat atent trasată sub nas, se umfla și el în pene:

- Io, bă, am futut o tătăroaică din Dobrogea, n-o știți voi! Mai micuță, bă, da’ cu carnea pă ea tare ca piatra, neam dă neamul vostru n-a bunghit așa ceva!

Un al treilea încerca mai degrabă să se scuze:

- Bă, io am stat pe mic, că nu mi-a mers bine cu banii! Am futut d-astea mai ieftine, pă Miți, pă Găbița, pă Niculina! Fete bune, bă, face ce le zici, stă cum le pui, n-ai treabă cu ele! E-adevărat că le fute toți, da’ ce, gaura lor nu merge?!

Inițiatorul prezida luminata adunare, scuipând înțelepțește cojile de „floare”:

- Nu e rău, pulelor. Da’ să vă zic io una și mai tare: anul ăsta am futut-o pă...

- Pă?!, întreabă toți, cu ochii scoși din cap și salivând de invidie.

- Tot pă Nutzy!, zice Inițiatorul.

Ceilalți nu erau impresionați. Chiar deloc:

- Păi... atât?!

- Ce, bă, ce?, se rățoiește Inițiatorul. Vrei să zici că Nutzy nu e pizdă bună? Cum, bă? Păi neam de neamul mă-tii n-a avut parte dă sloboaze ca ale ei! Ia mai taci în pula mea! Ne vedem peste încă un an, tot aici, și-atunci să vă văd!

Adunarea din al doilea an a fost mult mai relaxată, că țiganii erau de-acum siguri pe ei, trecuseră prin multe. I-au dat raportul Inițiatorului: că au bifat-o și pe Mariana Cur-de-Fier, și pe Getta Strâmba, și pe Ofelia Găozara, și pe Mimi Picea, și pe Beti de la Piață, și pe Colivăreasa, și pe Corcodușa, și pe Laura Gaura, ba chiar și pe Pensionara Porno (asta le făcuse reducere de grup). Inițiatorul îi asculta în tăcere, clătinând aprobator din capul lui deștept. În cele din urmă, când țiganii au tăcut și ei, Inițiatorul a rămas cu ochii-n zare, ștergându-și din când în când, de pe buza de jos, cojile încleiate în scuipat. În cele din urmă, liniștea i s-a părut ciudată, așa că și-a plecat ochii spre țiganii săi. I-a întrebat contrariat:

- Ce beliți ochii la mine, pulelor?

- Păi, tu... nimic?, a cutezat unul dintre ei.

Inițiatorul a zâmbit superior, cu toată mila:

- Io am futut-o tot pă Nutzy!, le-a răspuns condescendent, ca omul care știe multe.

- Păi... atât?!, s-a mirat altul.

- Ce, e puțin? Vrei să zici că Nutzy nu e cea mai tare pizdă?

- Ba da, este, cum să nu. Doar că, vezi, între timp am futut-o toți. Credeam că vii și tu cu ceva nou!, a îndrăznit al treilea.

Inițiatorul s-a înfuriat:

- Bă, cât sunteți de mici! În materie de femei, nu cantitate se cere, bă, ci calitate! Aici este chestia: dacă io oricum fut cea mai tare fetișoară, ce dracul să mai pierd aiurea timp și bani pă la Pensionara Porno? Vezi, că sunteți proști?

Cei trei țigani s-au uitat lung la Inițiator... era ultima privire pe care i-o acordau în calitate de Inițiator.

- Te-oi fi însurat cu Nutzy, mă, și noi nu știam!, i-a aruncat unul dintre ei, peste umăr, în timp ce plecau hăhăind.

Dar țigănia-i țigănie și jurământu-i jurământ. Așa că cei patru prieteni au continuat să se întâlnească an de an și să-și povestească expedițiile lor de cuceritori; dar, curios, numai trei vorbeau. Al patrulea tăcea, nu din vocație, ci din obligație. Când era întrebat, răspundea, dar scurt:

- Păi io, bă, tot la Nutzy am fost și anul ăsta...

China prin lentile londoneze

Poți imagina milioarde de criterii după care să-i împarți pe români în tabere (egale și opuse, ca de exemplu ”criteriul Băsescu”), dar eu vă propun azi un criteriu ceva mai isteric: părerea despre China. Cu alte cuvinte, propun împărțirea românilor în ”români favorabili modelului chinez” și ”români defavorabili modelului chinez”.

Veți observa imediat, eventual cu râsete, că am eludat un criteriu mult mai inteligent și aplicat: ”români care-au fost în China” vs. ”români care n-au fost în China”. Veți spune, pe bună dreptate, ”Ce greutate poate avea părerea unui om care nu știe despre ce vorbește?!”.

Argument corect. Îl accept. Dar nu îl pot utiliza din două motive: extrem de puțini români au fost în China să vadă cu ochii lor despre ce e vorba (eu cunosc doar unul, pe domnișoara Andreea-care-avea-7-anișori-la-revoluție); be mic, eu am o părere despre modelul chinez. Deci, treaba mea e să-mi spun părerea (pe care nu mi-a cerut-o nimeni) și mai ales să-i pun la zid pe cei care îndrăznesc să aibă o părere contrarie. Doar ăsta-i rostul meu pe lume, heya?

Bun, ia să vedem: Eugen (un băiat, nu-l știți) are mare stimă pentru China (el reprezintă ”românul favorabil modelului chinez”), iar eu o stimă extrem de mică (puchinoasă, chiar!) despre această țară și ”modelul” ei. Deși m-am luat la harță de multe ori cu Eugen despre acest subiect, n-am scris niciodată pe blog despre aceste discuții. E timpul s-o fac, dar mai întâi să precizăm niște termeni.

1.     Eugen există, nu l-am inventat eu. El este un om. Fost coleg de serviciu.

2.     Prin ”modelul chinez” se pot înțelege mai multe lucruri, depinde cine-l definește, dar cel mai simplu e să-i zicem ”prosperitate fără democrație”. Prin comparție, modelul american poate fi numit ”flat world” (toată lumea să urmeze același model de dezvoltare, modelul american, ”capitalism fără protecție socială”), iar modelul european a fost numit ”liberal multilateranism” (ăsta nu prea știu ce e, dar înțeleg, vag, c-ar fi vorba de valorile Uniunii Europene, ”fiecare stat face ce vrea, în afară de război și de încălcarea drepturilor omului”). China respinge ambele modele. Modelul ei propriu se cheamă ”walled world” și constă, sumar spus, din ”fiecare stat face ce vrea și cum vrea, atâta timp asigură pâinea zilnică pentru cât mai mulți din proprii cetățeni”.

3.     Nici Eugen, nici eu nu am fost în China. Ambii ne-am format părerile pe baza celor citite din cărți. În cazul meu, din cărticica ”What does China think?”, de Mark Leonard, un profesor londonez de geopolitică, invitat de multe ori în China de mari mahări din partidul comunist, să vadă cu ochii lui cum merge treaba. Mark Leonard a văzut, a auzit și a scris. Categoric, cărțulia merită citită. I-aș recomanda-o și lui Eugen, dar nu mai am numărul lui de telefon.

4.     Nu am niciun interes personal în a denigra sau lăuda China. Nici Eugen nu are. E vorba, pur și simplu, de două mentalități foarte profund înrădăcinate în mințile românilor, ”dirijism” vs ”auto-organizare” – China e doar un pretext. Pentru Eugen, ca pentru toți dirijiștii, oamenii care alcătuiesc o societate sunt incapabili de organizare spontană: dacă nu-i dirijezi, ei cad în anarhie. Pentru mine și pentru toți cei care gândesc ca mine, societățile umane sunt capabile de auto-organizare, iar echilibrul rezultat este mult mai stabil decât echilibrul unei societăți dirijate. Pentru Eugen, China este modelul care îi dă lui dreptate. Pentru mine, Europa e modelul care mă confirmă.

5.     Pentru Eugen, e de la sine înțeles că, dacă România ar urma modelul chinez de dezvoltare, el, Eugen, ar urma să fie unul dintre ”dirijori”. Pentru mine, acest lucru nu este deloc evident. Dar este evident că eu aș fi una dintre primele victime ale regimului. Interesant: Eugen este perfect de acord cu acest lucru!

Ce am citit în cărticică și m-a convins că, dincolo de aparența unor succese gigantice (rezerve valutare de un trilion de dolari), societatea chineză are probleme majore? Multe lucruri, trebuie să citiți cărticica, dar unul m-a izbit în mod deosebit: modelul chinez nu este atractiv pentru nimeni, în afară de dictatori! În pofida unor eforturi uriașe de rebranduire, statul chinez nu a convins niciun popor să-i urmeze calea (să renunțe la pluripartidism și să treacă la economia planificată), dar a convins câțiva dictatori... dintre care mulți nu mai sunt acum în viață. Cu toate că a băgat în fundul lor miliarde și miliarde, în bunuri, investiții și armament, China nu s-a ales cu nimic: dictatorii respectivi au fost răsturnați de la putere, unii omorâți, alții judecați... iar banii chinezești din Sudan, Libia, Mali sau Zimbabwe s-au dus pe apa sâmbetei.

Mie, personal, afacerea asta îmi aduce aminte de Ceaușescu. Și el era prieten cu toți teroriștii și le dădea pomană, în timp ce românilor le ghiorăiau mațele de foame.

Cred că asta-i situația și în China, cel puțin la țară. Guvernul de la Beijing aruncă cu dolari în toți săracii, iar chinezilor nu le rămâne de mâncare decât patriotismul.

Nu, mersi. Am mai servit odată meniul ăsta... așa că dacă vrei să emigrezi în China, Eugene, du-te sănătos. Eu nu vin.

… și dacă-i bine?!

Știu, o să mă beșteliți iar de ”optimist incurabil”, dar lăsați-mă întâi să-mi spun poezia. Adică, de cred eu că e bine.

Aparent, bat câmpii: de la mineriada a treia, cea din iunie 1990, stima Europei pentru România nu a fost niciodată mai mică decât acum. Corect, nu discut acest punct, și nici motivațiile acestei situații.

Altceva vreau să discut: dacă nu cumva E BINE că țara noastră a ajuns într-o asemenea fundătură. Eu zic că e bine, că e foarte bine.

Și iată de ce: gunoiul n-a mai încăput sub preș! În loc să ne văietăm ca disperații, mai bine s-o spunem pe-a dreaptă – noi știam, știusem de la început că nu suntem europeni nici în inimă și nici în spirit. Și-atunci, de ce ni se pare atât de cumplit că ne văd (în sfârșit!) și alții așa cum noi ne-am văzut mereu (niște periferici care simulează stilul ”boierilor din centru”, dar pe dinăuntru sunt tot cum sunt, adică mahalagii puricoși)?

Bref : în politica României vedem un moment unic. Două găști de securiști s-au repezit într-o încleștare pe viață și pe moarte, iar noi, oamenii, suntem solicitați să-i legitimăm pe învingători prin referendum. Uimitor e că ambele găști au susținători la fel de fanatici și la fel de onești (nu fac excepție, și eu sunt fanul uneia dintre găști!), dar și mai uimitor e că lupta dintre găști a împărțit România în două jumătăți perfect egale (Jack the Ripper era mici copii!). Evit să iau aici parte vreuneia din găști, nu pentru că nu am preferințe sau argumente, ci pentru că alta e ideea pe care încerc s-o exprim: indiferent cine câștigă, pentru România e de bine. Pentru că nu va mai merge ca înainte.

Vă amintiți? Din 1989 și până azi, doar două puncte mari și late au întrunit consensul clasei politice (în afară de sărmanul Vadim, dar din păcate el nu poate fi socotit nici măcar ”repetent politic”): moartea lui Ceaușescu și accederea în ”structurile euro-atlantice” (NATO, UE, Schengen). În rest, câte capete, atâtea păreri – dar nu asta ne-a deranjat pe noi, ci faptul că ”părerile” nu se aflau mereu în același ”capete”! Adică, un politician aflat în opoziție avea o părere (s-o numim X), iar cel de la putere era de părerea opusă (non-X). Dar când cel din opoziție ajungea la guvernare, hop! Dintr-o dată îl abandona pe X și devenea cel mai al dracului suporter al lui non-X – uite așa, hocus-pocus, preparatus!

Pe scurt, noi toți, oamenii din țară, avem impresia că politicienii nu au nicio convingere personală (să n-o numim ”doctrină”, că deja le cerem prea mult), ci îi interesează strict cașcavalul (adică puterea politică și avantajele economice care decurg din ea). Cumva, senzația de mascaradă e împărtășită de toți alegătorii (”Pleacă-ai noștri, vin ai noștri”) și de aici extraordinara lehămețeală în exercitarea dreptului la vot, plus (și asta e mult mai grav) tot mai profunda aversiune pentru democrație (”La ce bun?”). Singurul argument pro rămăsese recursul la trecut (”Taci, bă, că pe vremea lui Ceașcă era mai rău!”), plus, pentru românii ceva mai călătoriți, recursul la vecinătate (”Taci, bă, că la ucrainieni e și mai rău!”). Mi se pare puțin, mi se pare derizoriu!

Dar, dacă de acum încolo îi vedem pe politicieni rupându-și beregățile pe bune (ca suporterii din fotbal, pentru exemplificare), atunci eu văd o șansă. Dacă cele două găști securiste se decimează reciproc (cu ungurii arbitrând de pe tușă, ca de obicei), atunci există posibilitatea apariției unui tip nou de politician, nesecurist, care să profite de busculadă și să câștige oamenii de partea lui. Și să-i trimită pe securiști la munca de jos.

În fond, asta ne-am dorit în 1989, heya?