99,99%

Orice teatrolog care se respectă ştie unde-i Teatrul Naţional din Bucureşti. Teatrologul mai ştie şi că acest teatru are trei săli, anume Sala Mare, Sala Amfiteatru şi Sala Atelier. Din păcate, teatrologul de mai sus (care sunt eu) este un tâmpit, pentru că mai e şi Sala 99.

În sine, piesa* lui Sartre e cunoscută şi arhi-fumată, cel puţin pentru generaţia care s-a păcălit cu fiinţa şi neantu’. Totuşi, fascinanta mea patrie adaugă plus-valoare consistentă acestui fascinant produs cultural marxist (uau, ce ’oaţă mi-a ieşit asta!).

În primul rând, enigmatica sală 99 (nu vă zic unde e, vă las plăcerea de-a o descoperi singuri) e numai bună, că-i rotundă ca un fund de cazan (acţiunea piesei se petrece, desigur, în iad). Decorul e minimal, de criză sau de iad: folie de plastic („pereţii”); o masă sau un altar; scaune pentru spectatori.

Contribuţia românească e de tip „Sergiu Nicolaescu”, fiţi atenţi la caseta tehnică. A doua contribuţie naşte-o revoluţie fix la distribuţie: Constantin Dinulescu, altfel un mare actor, îl „face” pe Garcin! Dacă nu e o găselniţă post-modernă de mare rafinament (mira-m-aş!), atunci e pur şi simplu o greşeală: ca personaj, Garcin e un ziarist tânăr şi neliniştit, pe care guvernul îl împuşcă şi-l linişteşte. Nu-l împuşcă fiindcă-i tânăr, ci fiindcă dezertează (din motive principiale, desigur: e socialist şi pacifist). Ori, Dinulescu a împlinit 79 de ani (La Mulţi Ani, Maestre!) – cam greu să-l recruteze vreun guvern normal la cap. Poate unul existenţialist, sau suprarealist, cine ştie...

Iuliana Moise e destul de convingătoare în Estelle, poate un pic prea „făcută” din exclamaţii; în schimb, Carmen Ionescu e o forţă în Ines, e atât de hămesită după carne de fetişcană, că-ţi vine s-o chemi la o bătaie parte-n parte, ca în curtea şcolii! Dacă nu se băga mereu idiotul de Garcin, aveam şi eu faza aia cu lesbiene pentru care mă tot vântur pe la teatru. Şi nimic, domnule, nimic!

Finalul e alt moment de triumf regizoral: uşile care ar fi trebuit să se deschidă (şi să dea tot clou-ul piesei), nu se deschid neam, aşa că totul se termină în coadă de peşte, fără nici un chiţibuş. Bref, Huit Clos într-o reprezentaţie 99,99% românească.

* Cu uşile închise, de Jean Paul Sartre, la Teatrul Naţional Bucureşti. Regia: Mircea Anca. Decoruri: Mircea Anca. Costume: Mircea Anca. Muzica: Mircea Anca. Cu: Iuliana Moise, Carmen Ionescu, Constantin Dinulescu.

MIHAI BUZEA