Avem patru fete, la
vârsta când încă femeile se cred „fete”, adică pe la treizeci de ani, cam așa.
E, și se-adună ele frumușel în Vama Veche pe plajă, și-o pun de-o paranghelie
(un fel de „pyjamas party”, doar că-n loc de pijamale e multă pileală și ceva iarbă), care se termină prost. Asta-i
acțiunea piesei* de care vă zic.
Recunosc cinstit că m-am
lăsat prostit: de când merg la teatru am văzut piese destule, și am pretenția
că mă prind din primele zece minute. Nu dacă piesa e bună sau e proastă (că
doar nu mă cred Dumnezeu sau Alice Georgescu), ci dacă o să-mi placă sau nu;
n-am greșit niciodată. Adică nu greșisem niciodată până sâmbătă seara, când
m-au lucrat fetele astea în foi de viță, că de rușine nici nu voiam să-mi scriu
cronica, dacă nu zbiera la mine secretarul de redacție (lucru care nu-i stă-n
caracter).
Începutul e jalnic,
patetic, complet nefericit, în cel mai bun caz: chirăieli și țipete de gagici,
d-alea excitate de bucuria regăsirii și a prieteniei feminine (în care oricum
eu nu cred). Sunetele astea (nereproductibile grafic) sunt neplăcute auzului și
când sunt emise de mucoasele de gimnaziu, dar din gurițele unor june de 30,
sunt înfiorătoare. Provoacă fiori de neplăcere pe ceafă, în stomac și-n
creierul mic, dacă mă-nțelegeți pe undeva. Mă uitam la chipurile celor din
sală: toți bărbații aveau aceeași expresie pe care-o aveam și eu, de suferință,
dor de ducă și păreau sfredeliți de hamletiana „Ce p. mea caut eu aici?!”
întrebare. Chipurile spectatoarelor, însă, prezentau simptomele extazului: guri
căscate, ochi căscați, râsete sinceroide, foieli încântate pe scaun, șoapte
apreciative. Ba mă trezesc că mă ghiontește gagică-mea, din stânga: „Ia să mă
duci și pe mine-n Vama Veche!”. Și de ce?! Ce putea fi așa fascinant în
regretele trecute în revistă de vamaioatele improvizate: una regreta că făcuse
sex c-un gay; alta, că nu făcuse; a treia, că n-apucase să stea șapte ani în
Tibet cu Brad Pitt; ultima, că totdeauna simulase orgasmul – când, de fapt,
marea șmecherie era să nu-l fi simulat niciodată... uau!
Uimitor, ultimele două
treimi ale piesei m-au sorbit. Am „intrat” în lumea re-creată de actrițe, nu
mi-a mai păsat de chirăieli, am râs, am zâmbit și m-am emoționat alături de
toți ceilalți spectatori, care acum nu mai erau bărbați și femei, erau
publicul. Și publicul ăsta s-a simțit și el parte din povestea celor patru
artiste, dansatoarea, pictorița, cântăreața, jurnalista – interpretate de patru
actrițe de care n-am auzit până acum, dar de care o să mai aud, în mod sigur.
MIHAI BUZEA
*Girl Power, de Sabina Grădinaru, la
teatrul La Scena. Regia: Dana Voicu. Cu: Sabina Grădinaru, Raluca Botez, Ioana
Ciorâţă, Iasmina Petrovici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu