You
can’t live with them. You can’t live without them. You can’t shoot them, zice vorba din bătrâni. Chestia
e că „them” sunt femeile (în versiunea bătrânească), pe când în piesa* asta,
„them” sunt bărbaţii. Văzuţi din perspectiva autoarei, noi avem următoarele
calităţi: egoism copleşitor, total, animalic; uimitoare capacitate în a minţi
prost; nesecată energie în a găsi alte şi alte naive cărora să le debităm
aceleaşi minciuni, aceleaşi vechituri; absolută incompetenţă sexuală.
Te-ai aştepta,
în situaţia asta, ca sala să fie plină de femei care se distrează copios,
râzând în hohote şi punctând prin aplauze câte-o replică imprevizibilă (de care
piesa chiar nu duce lipsă!). În fapt, în public sunt preponderent bărbaţi, care
savurează spectacolul cu mult mai mult decât însoţitoarele lor (fiice, mame, neveste,
amante, ce-or fi). Şi de ce? Păi, pentru că subiectul real al Scării Pisicii nu
este „bărbatul” (dacă o asemenea abstracţiune se poate numi subiect), nici măcar
infidelitatea masculină, ci frica de singurătate a femeii. De-aia cele două
personaje ale piesei (Zsóka şi Gitta) acceptă orice din parte bărbatului lor,
în afară de absenţă.
„Faţă
n-ai, picioare nu, ţâţe nici atât”, îi spune Zsóka femeii mai tinere (amantei).
„Curul, ăsta-i bun la tine: curul. Nu eşti nimic, doar un cur”. Nu ştiu cum
anume îşi pronunţă actriţa (Liliana Hodorogea) replica, dar momentul respectiv
desparte sala în două, clar: spectatorii behăie extaziaţi şi aplaudă în draci,
spectatoarele strâng buzele, se foiesc şi-ţi corectează ţinuta. Are şi amanta (Florentina
Ţilea) un moment d-ăsta, amintindu-şi de cineva din viaţa ei de minoră: „Era
generos şi mă iubea, săracul, cât putea şi el, da’ puţea de-mi muta nasul din
loc. Miros d-ăla acru, scârbos, de bătrân care nu mai poate”. Spectatorii fac
feţe-feţe, spectatoarele-şi rup palmele-n aplauze.
Eu n-am
făcut nici un fel de feţe-feţe, dar gagică-mea s-a oprit din aclamaţii şi s-a
uitat lung la mine. Acasă am avut o discuţie, ca să spunem aşa.
MIHAI BUZEA
*Scara
pisicii, de
Katalin Thuróczy, la Teatrul Mic. Regia: Irina Popescu-Boieru. Cu: Liliana
Hodorogea, Florentina Ţilea.
Un comentariu:
Perspectiva autoarei este una de super-mega frustrata.sunt si barbati care iubesc si sunt obisnuiti cu tatele sau curul femeii lor.de obicei,cine se aseamana se aduna si la urma urmei,sa nu confundam dragostea cu sexul.as putea spune ca si femeile din ziua de astazi sunt foarte pretentioase,ultrapretentioase as zice,in conditiile in care unele nu ofera nimic.nici macar un amarat de dialog...
Trimiteți un comentariu