joi, 14 februarie 2013

Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminității



Am citit cu mare interes cartea cu acest titlu, scrisă de doamna Aurora Liiceanu, din cel puțin trei motive: sunt fan Hemingway de când mă știu, am o relație specială cu scrisul, cu alcoolul și cu femeile, iar Parisul este, pentru mine, capitala lumii. Iar cartea doamnei Liiceanu se ocupă de Hadley Hemingway și de Zelda Fitzgerald, soțiile celor doi scriitori americani ce-au fost, pe rând, fericiți și nefericiți la Paris. Ei și nevestele lor, care le-au cam fost și muze.

Înainte de a continua, să precizez o chestie clară: isteț e să citești mai întâi A Moveable Feast a lui Hemigway și The Beautiful and Damned a lui Fitzgerald, ca să te prinzi ce vrea să zică doamna Liiceanu. Altfel trebuie să sari cea mai interesantă parte, aceea a numelor proprii (și a istoriilor din spatele lor) și să te concentrezi doar pe considerațiile psihologice ale autoarei, care-s cam plictisitoare și repetitive. Cred că din două motive: ea are minte cu carul, dar nu și talent literar, iar pe de altă parte a lucrat toată viața ca psiholog practicant, așa că i-a intrat în sânge să-i repete de j’de mii de ori dobitocului o chestie, până-i intră-n cap.

Am încheiat digresiunea. Subiectul cărții: paralela între Hadley, o fată simplă, cu suflet bun și năzuințe modeste (familie, bărbat, tihnă provincială), și Zelda, o răsfățată incredibil de talentată, cu mare putere de creație, dar cu năzuințe bovarice extreme. Ele două se mărită cu doi bărbați asemănători, doi scriitori complet egoiști, care pun scrisul lor înaintea a orice pe lumea asta (familie, cinste, bună-creștere... orice), mânați de ambiția dementă, ucigașă, de glorie literară cu orice preț. Evident, ambele femei își ratează casniciile, dar foarte diferit: Hadley evadează și-și reface viața alături de un bărbat asemenea ei, iar Zelda pierde totul. Sănătatea, stima de sine, mintea, viața.  

E oarecum ciudat să recenzez eu, un maniac masculinist (nu există cuvântul ăsta, l-am inventat acum, pe post de contrapondere la ”feministă”), o astfel de carte. Dacă nu i-aș fi mâncat pe pâine pe Hemingway și pe Fitzgerald încă din liceu, și dacă n-aș fi îndrăgostit iremediabil de Paris, probabil că nici n-aș fi citit-o, darămite să mai și scriu pentru ea! Dar așa, cred că se impune.

Cu două lucruri noi am rămas în cap după lectură. Unu, punctul de vedere al femeii care își duce viața alături de un scriitor; dacă e să forțez o comparație, femeia scriitorului se lasă vampirizată sufletește de acesta, îi dă totul, nu primește nimic și, în plus, constată că toată viața ei personală a fost ”suptă” de bărbatul de lângă ea și vărsată în paginile cărților lui. Las la o parte micile josnicii, ca bețiile și infidelitățile, pentru astea nu e nevoie neapărat de un scriitor, nicio femeie nu trebuie să caute prea departe ca să dea peste bărbatul care i le oferă. Dar în plus, scriitorul o și ”golește de substanță”, întocmai cum păianjenul golește musca ce s-a-ncurcat în plasa lui. Cum e, doamnelor, când voi vă puneți sufletul pe tavă într-o scrisoare către bărbatul iubit, iar pe urmă citiți pasaje întregi din scrisoare în paginile noului său roman de succes?!

Al doilea lucru ce mi-a rămas în minte este lista cu cele 10 ”atribute” asociate creativității. Iată-le: (1) izbucniri de impulsivitate alternând cu momente de echilibru; (2) istețime alternând cu naivitate; (3) simț al realității alături de un înalt nivel al fanteziei; (4) migrarea de la extrema responsabilitate la extrema iresponsabilitate sau ambiție; (5) alternarea introversiune – extroversiune; (6) umilință și mândrie simultan exprimate, aproape labilitate infantilă; (7) androginitate psihologică, stereotipuri uneori confuze; (8) comportament rebel, dar și prezența atașamentului; (9) pasiune pentru ceea ce face, dar și un spirit critic acut; (10) trecerea bruscă de la bucurie la tristețe.

Cum s-ar zice simplificat, pentru a-și păstra creativitatea, omul trebuie să-și sacrifice maturitatea mentală, să rămână un ”copil mare”, cu toată capacitatea de imaginație și cruzime a copilului. Exact ceea ce explică și Desmond Morris, când susține că neotenia este atributul specific speciei noastre, în întreaga lume animală.

Adică, dacă omul e un ”cimpanzeu neotenic”, atunci scriitorul (creativul, mă rog) este un cimpanzeu super-neotenic. Ca adult, scriitorul nu e bun de nimic, în afară de a se juca cu cuvintele, întocmai cum copilul mic se joacă c-un băț, îl călărește și zice că-i cal. Ei bine, pentru copil, bățul ăla chiar este cal, așa cum pentru scriitor, cuvintele chiar există, au o viață proprie, nu sunt semne grafice sau foneme vocale. Nu, ele trăiesc, pur și simplu, și rămân vii cât timp le citește cineva.  

Din păcate pentru scriitor și spre deosebire de el, copilul nu se așteaptă să fie plătit pentru joaca lui. 

Niciun comentariu: