Nici piesa* de care vorbim nu m-a impresionat, măcar că-i o treabă la care se râde, deci plină de umor. Eu n-am râs. Poate din prostie, cum susțin majoritatea prietenilor mei, sau poate pentru că n-am înțeles ideea, ideile, poantele, n-am reușit să prind firul acțiunii, piesa nu m-a ”sorbit” în universul ei (cum se întâmplă atunci când piesa și spectatorul se pupă perfect). Am intrat în Sala Mare bou, vorba țăranului, și-am ieșit vacă. Nici hăhăială, nici lacrimi & muci, nici catharsis, nici nimic. Doar admirație pentru efortul depus de actori.
Ceea ce a-ncercat autorul e de toată stima, c-am înțeles abia acasă, când am luat la puricat ”programul” cumpărat de la una din plasatoare, una mai nurlie, că sunt și eu om: a luat fragmente din piesele (piesișoarele, încercările, tentativele) scrise de primii autori români – Matei Millo, de pildă – și le-a inserat într-un fel de commedia dell’arte autohtonă, cu multe trimiteri la locuri comune din literatura și dramaturgia românească (adică ”aluzii”, ”șopârle”, mai simplu spus). Chestia e că eu nu eram destul de instruit în umanioare românești ca să pricep toate alea din zbor. Poate acasă, în fotoliu, cine știe... dar așa, să prinzi adâncimea replicilor pe care actorii și le azvârl unul altuia... cam greu. Vorba lui nenea Iancu: ”Atâta vreme... fără leafă... cam greu!”.
Be mic, și cu asta închei, că iar mă-njură colegii de la paginare că mă-ntind ca pișatul calului: și în literatură (dramaturgie, poezie, proză, orice) există un ciur al lui Eratostene, ca și-n matematici: traducerea. Dacă o scriere nu-și păstrează valoarea și-n traducere, e varză. Las-o și apucă-te de ceva serios, că e de unde.
Apropo, cică Eminescu și Mateiu Caragiale sunt intraductibili. Păcat, că mi-s simpatici.
*Molto, gran’ impressione, de Romulus Vulpescu, la TNB. Regia: Dan Tudor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu