Cum mă îmbăt,
cum scot muzicuţa şi încep să „cânt” la ea. La chefuri, de nimic nu se tem mai
tare prietenii mei, decât de momentul muzicuţă, pe motiv că nu există
tortură mai eficace (şi nici nu pot fi luat la bătaie, că sunt sentimental şi
lacrimogen în astfel de situaţii). Cu ce-s ei vinovaţi că-s eu alcoolic şi
afon, mă rog frumos?!
În linii
mari, o poveste asemănătoare e pusă în scenă la TNB, pe-un text scris acum 85
de ani (dar, susţine regizorul, încă actual). Un prost deprimat nu e-n stare să
cânte, prietenilor lui le e milă să-l bată, tipul devine tot mai lacrimogen,
iar cei din public se întreabă cu ce-i ei vinovaţi de toată această tragedie
rusească?!
Pentru
că ăsta e singurul punct slab al piesei*: profunda ei rusitate. În rest nu e
nimic de reproşat, ba aş zice chiar că e un spectacol de mare ţinută, profesionist
realizat, extrem de apreciat şi bine vândut (criticii sunt laudativi, iar
biletele se dau ca pâinea caldă – eu am intrat cu invitaţie, că la casa de
bilete n-am mai găsit nici cotoare). Actorii o pun de-un joc impecabil, se vede
că-i o piesă în care le face plăcere să joace (presupun că ştiţi: sunt şi multe
piese în care interpreţii lor nu cred, dar joacă din conştiinţă
profesională). Chiar şi Dan Puric face un Podsekalnikov de excepţie, cel puţin
la fel de bun ca cel făcut de Horaţiu Mălăele prin anii ’90 (am spus-o şi-o
repet: când e doar actor, Dan Puric poate fi un actor foarte mare; când
se-apucă s-o facă pe profetul iluminat, Dan Puric se dezumflă ca un balon atins
cu ţigara). Ca de obicei, mie mi-a plăcut cel mai mult ăla rău din piesă - în
cazul de faţă, Kalabuşkin (interpretat strălucit de Costel Constantin), pentru
că mi se pare mai greu să joci împotriva simpatiei publicului, decât alături de
ea. Da, categoric, piesa merită văzută, dar întrebarea rămâne: ce-are sula cu
prefectura?
Bine,
teoria o ştim toţi, cu particularul care se ridică la general, cu tragedia unui
om singur care e tragedia umanităţii, ş.a.m.d. Da’ tot nu pricep de ce să
„vibrez” când personajele se apucă să deplângă maica Rusia, care aleargă
năvalnic, ca o troică fără vizitiu, Rusia care suferă, Rusia care nu se
regăseşte pe sine, ş.a.m.d. Păi ce treabă am eu cu ea?! Că Rusia asta dezaxată
e de fapt orice ţară dezaxată, că tragedia rusă e de recunoscut în tragedia
întregului Est... sorry, I don’ t buy this shit. Dacă e pe prosteală, pe
prosteală să fie, da’ mie să nu-mi spună nimeni că necazul ruşilor e totuna cu
necazul românilor sau al altor estici: „maica Rusia” e pentru unii mumă, pentru
alţii ciumă. Şi ne ştim foarte exact care suntem unii şi alţii.
Apropo:
muzicuţa mea e de fabricaţie rusească, nu chinezească, ca ale altora.
MIHAI
BUZEA
*Sinucigaşul,
de Nikolai Erdman, la TNB. Regia: Felix Alexa. Cu: Dan Puric, Costel
Constantin, Adela Mărculescu, Marius Bodochi, Lamia Beligan, Marius Manole şi
ceilalţi actori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu