Eu sunt poet. N-am scris
niciodată o poezie, dar tocmai d-aia sunt poet: poet modern. Pe de altă parte, eu am foarte mulți prieteni, cu care
n-am ce vorbi; dar tocmai d-aia îmi sunt prieteni! De vorbit, vorbesc cu
dușmanii, încercând la disperare să-i conving că-s proști ei și deștept eu, dat
fiind c-avem păreri diferite. Cu prietenii, însă, tac și mă simt bine... pentru
că dac-am vorbi, am constata c-avem păreri diferite și s-ar termina cu
prietenia.
Yasmina Reza a luat
aceste două idei simpluțe (că arta modernă e când nu e, unu, și că prietenia
modernă e când nu te cerți pe față, doi) și-a făcut din ele o piesă* de idei care mi-a plăcut foarte
mult, cum demult nu mi s-a mai întâmplat. Scenariul e chiar mișto: un dobitoc
(Serge) dă 35.000 de euro pe un ”tablou” complet alb, apoi cere amicilor lui să
i-l admire. Unul din ei (Ivan) se conformează, să nu-l supere, dar celălalt
(Marc) îi spune-n față că e prost de-mpunge. De-aici, de la o discuție (inițial
principială) despre arta modernă, cei
trei amici ajung să se ia groaznic la harță, adică mai exact să ia la puricat
bazele prieteniei lor. Și să descopere că ”bazele” nu mai există demult, că-n
realitate au ajuns să se disprețuiască reciproc (fiecare cu fiecare!), și că
tot ce-a rămas din prietenia lor de adolescenți este obișnuința (pe de o parte)
și mai ales lenea de a-și căuta alți prieteni, mai potriviți cu părerile lor
din prezent.
Asta e latura emoțională
a piesei, bine scrisă de autoare și splendid lucrată de actori; totuși, mie
mi-a plăcut mai mult latura ei ideatică, și-anume drumul închis (fundătura?!)
pe care merg azi unele arte. Ca orice pafarist, m-am uitat și eu ca boul la
câteva opere (picturi, sculpturi) moderne, înțelegând că nu-nțeleg nimic – ca
să mă exprim politicos. Pricep doar că mulți artiști vor să fie admirați doar
de alți artiști, așa că-i lasă cu ochii-n-soare p-ăștia din marele public, pe
care-l consideră prea tâmpit ca să le sesizeze geniul. Mostră de exemplu (din arta
poetică, să zicem): ”Am sunat-o pe Miha / dar nu mi-a răspuns. / Poate
era-ntr-o ședință / poate”. Profund, moșule, hai că m-ai spart.
Revenind la piesă: are
final! Nu vi-l zic, că e păcat, dar dacă vă duceți s-o vedeți, țineți minte că
finalul e cu schepsis; stați până la sfârșit, că face.
MIHAI BUZEA
*ARTĂ, de Yasmina Reza, la teatrul Bulandra. Regia: Cristi Juncu.
Cu: Gheorghe Ifrim, Șerban Pavlu, Vlad Zamfirescu.
2 comentarii:
Vazut-o si noi azi. Extrem de reusita. Un adevarat studiu sociologic, pe sub hohotele de ras. Foarte de acord cu cronica ta.
@ diana cretu: mersi, Diana! la cat mai putine piese slabe, asta ca sa nu zic "la cat mai multe piese bune pe scenele orasului", ca asta era previzibil!
Trimiteți un comentariu