Sica dacică

Eram în clasa a cincea. Profesoara, doamna Nobilescu (fie-i țărâna ușoară, că și-a făcut meseria cu pricepere și convingere, nu ca mine), ne-a spus să deschidem manualul la lecția cu războaiele dacice. Acolo se afla, printre altele, și imaginea unei arme ciudate, un fel de cuțitoi cu vârful strâmb. Profesoara ne-a explicat că arma se numea ”sica”, iar vârful era strâmb pentru ca dacii ”să se lupte mai bine cu inamicii lor”. Am rămas tâmpit. Ca orice copil de la țară, știam și eu câte ceva despre cuțite, iar ăla nu părea bun de nimic: nici de înfipt, nici de tăiat. Că orice cuțit are cel puțin una din aceste două însușiri – fie un vârf bun, care să te-ajute să-l înfigi, fie un tăiș bun, care să te-ajute la tăiat. Dar așa, un cuțit cu vârful strâmb? La ce e bun?

Mai târziu, în viforul adolescenței, am aflat că o anumită curbură a lamei de sabie este absolut necesară pentru ca respectiva armă să poată fi folosită la retezat, de aia iataganele turcești sau arabe au lama ușor curbată, iar spadele europenilor, de exemplu, nu: cavalerii europeni preferau să-și înfigă scula în inamic, pe când cei musulmani preferau să le reteze capetele sau membrele. Diferențe culturale!

Totuși, nici cu aceste noi cunoștințe nu am reușit să înțeleg cu ce-i ajuta pe daci vârful ăla strâmb în lupte. Părea o tâmpenie, un non-sens. Pe urmă, mult mai târziu, am înțeles că problema nu era de natură militară, ci lingvistică: româna nu are un cuvânt propriu pentru desemnarea unei arme de spintecat!

Asta a fost singura chestie pe care am învățat-o în școala tehnică de la Pipera, și anume diferența între mișcările de tăiere, retezare și spintecare. Puțin!

Ei bine, sica avea un rol foarte simplu, dacă o țineai în mână cum trebuia. Adică nu cu vârful ăla spre înapoi!

Ci cu vârful înainte, pentru că și tăișul armei se află pe partea concavă a lamei, nu pe cea convexă. Ergo, sica funcționa, în close-combat, aproximativ ca o seceră: tăișul ei, aflat pe interiorul lamei, prindea materialul de spintecat (abdomen, umăr, braț, gât), iar vârful ăla îndreptat spre înainte nu permitea alunecarea armei în lateral și pierderea prizei.

În istoria militară există alte două arme, mult mai celebre, care funcționează pe același principiu: kukri-ul poporului Gurkha din Nepal și kama clanurilor ninja din Japonia.

În loc de concluzie: dacă aș face-o pe dacistul, eu unul nu m-aș lauda deloc cu sica dacică. Nu era o armă de luptă, nu era o sculă de război; era o unealtă de ucis. Exact la fel ca kukri și kama. Astea nu sunt săbii, nu sunt dotările unui soldat sau ale unui cavaler, ci ale unui ucigaș. Acest tip de armă nu apare și nu se răspândește decât într-o societate profund conflictuală, în care uciderea fizică e mai importantă decât competiția politică. Știind toate astea, nu mă mir că dacii nu știau să scrie!

În fapt, sica spune o poveste exact opusă celei din mitologia daciștilor. Și anume, spune că dacii erau barbari.

Păcat, că-mi fuseseră simpatici.